CSJ. Decizia nr. 384/2002. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 384.
Dosar nr.88/2002
Şedinţa publică din 8 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
După mai multe cicluri procesuale, Tribunalul Constanţa, în fond după casare, prin sentinţa civilă 975 din 19 aprilie 2001, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei S.C. M. S.A. invocată de pârâta S.C. S. S.R.L. Constanţa, a admis acţiunea introdusă de reclamantă împotriva pârâtei, dispunând rezilierea contractului de asociere 242/1992 şi evacuarea pârâtei din spaţiul situat în Constanţa.
Prin aceeaşi sentinţă s-a instituit în favoarea pârâtei un drept de retenţie asupra spaţiului până la achitarea de către reclamantă a contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului.
S-a reţinut în legătură cu excepţia de prescripţie că în raport de prevederile art. 5 din contractul de asociere încheiat de părţi la 30 martie 1992 şi de actul adiţional la acesta intervenit la 30 noiembrie 1995, executarea obligaţiilor pârâtei era succesivă obligaţiei care cuprinde perioada 1 decembrie 1995 – 31 martie 2001, astfel că termenul general de prescripţie de 3 ani, curge din momentul naşterii dreptului la acţiune, care este distinct pentru fiecare lună calendaristică în parte, astfel că acţiunea este introdusă în termen.
Pe fondul litigiului s-a arătat că prin contractul încheiat, pârâta şi-a asumat două obligaţii principale respectiv repararea imobilului reclamantei pus de aceasta la dispoziţia pârâtei, şi plata către reclamantă a unei cote de participare iniţial de 100 USD lunar iar ulterior de 600 USD.
În ceea ce priveşte prima obligaţie nu s-a reţinut în sarcina pârâtei nici o culpă, faţă de data când reclamanta a obţinut autorizaţia de construire, în lipsa căreia nu se puteau face lucrări, cât şi faţă de executarea acestor reparaţii ulterior autorizării.
Culpa pârâtei care a condus la rezilierea contractului a fost întemeiată pe nerespectarea obligaţiei de plată a cotei de participare din august 1996, sancţiunea rezilierii fiind prevăzută de art. 7 din contract, justificându-se astfel acţiunea.
Referitor la dreptul de retenţie, s-a considerat întemeiată cererea pârâtei fiind îndeplinite condiţiile pentru acordarea acestuia.
Împotriva sentinţei au declarat apel atât reclamanta cât şi pârâta, iar prin Decizia civilă 943 din 15 noiembrie 2001 Curtea de Apel Constanţa a fost admis primul, schimbată în tot sentinţa în sensul înlăturării din dispozitivul acesteia a acordării dreptului de retenţie către pârâtă, şi au fost menţinute celelalte dispoziţii din sentinţă.
Prin aceeaşi deciziei a fost respins apelul declarat de pârâtă.
În legătură cu apelul reclamantei s-au invocat dispoziţiile art. 1444 C. civ. şi faptul că dreptul de retenţie fiind un mijloc de constrângere a celui ce trebuie să-şi execute obligaţiile, nu s-a dovedit că reclamanta ar datora o creanţă pârâtei, pentru ca aceasta să beneficieze de acest drept de garanţie.
În ceea ce priveşte apelul pârâtei, s-au avut în vedere dispoziţiile art. 3 din actul adiţional la contractul 242/1992 care stabilesc fără echivoc obligaţia pârâtei de a plăti suma de 100 USD şi modalitatea de plată pentru perioada 1 decembrie 1994 – 30 noiembrie 1995, cât şi a sumei majorate la 600 USD începând cu data de 1 decembrie 1995.
Cum clauzele contractuale sunt exprese şi clare, s-a considerat că aceasta a fost voinţa părţilor atât sub aspectul sumei cât şi al perioadei, aspect care în opinia instanţei nu a fost contestat de pârâtă, apărarea acesteia (şi care a fost respinsă) fiindcă deşi a oferit suma datorată, după începerea litigiului, reclamanta a refuzat-o.
Nerespectându-se de către pârâtă obligaţia asumată prin art. 3 din actul adiţional şi avându-se în vedere dispoziţiile art. 7, s-a apreciat că întemeiat instanţa de apel a dispus rezilierea contractului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. S. S.R.L. Constanţa care invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ. (cu referire exclusiv la fondul litigiului) a susţinut în esenţă că a fost încălcată legea prin interpretarea formală dată contractului dintre părţi şi anume art. 3 din actul adiţional la contract, fără să facă aplicaţiunea dispoziţiilor art. 977 C. civ. pentru stabilirea intenţiei comune a părţilor şi voinţei acestora la încheierea contractului, cât şi a art. 982 C. civ.
În opinia recurentei dacă s-ar fi procedat în baza legii, s-ar fi ajuns la concluzia că până la 17 decembrie 1997 (când s-a obţinut autorizaţia de construcţie) nu era posibilă începerea lucrărilor la imobil şi deci imposibilitatea obiectivă pentru pârâtă să respecte termenul de executare a lucrărilor în intervalul 1 decembrie 1994 – 30 noiembrie 1995 cum s-a stabilit în art. 3 din actul adiţional la contract, ci în intervalul de 12 luni prevăzut de autorizaţie şi anume 17 decembrie 1997 – 17 decembrie 1998.
Fiind vorba de îndoiala în conţinutul contractului pe aspectul arătat, convenţia trebuia interpretată în favoarea pârâtei (art. 983 C. civ.).
Reţinerea instanţei referitor la „plata parţială" se apreciază ca fiind greşită, deoarece nu acesta era caracterul chiriei lunare care prin specificul ei reprezintă o plată „succesivă".
Tot prin nerespectarea legii, (art. 1444 C. civ.) se susţine de recurentă că s-a înlăturat şi dreptul de retenţie, cu argumentarea complet greşită a inexistenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile, cele două condiţii fiind îndeplinite conform probelor dosarului, în lumina dispoziţiilor art. 379 C. proc. civ., iar exigibilitatea nu este necesară, dacă celelalte două condiţii sunt întrunite.
În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., se susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra mijlocului de apărare al pârâtei care a invocat aliniatul final din Anexa 3 la H.C.M. 860/1973, în sensul dreptului părţii de a depune pentru compensare cu chiriile restante, contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului.
Se solicită admiterea recursului cu varianta admiterii apelului pârâtei, sau în varianta subsidiară, şi respingerea apelului reclamantei.
Recursul este nefondat.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident în cauză nici cu referire la contractul încheiat de părţi, nici cu referire la dreptul de retenţie care a fost înlăturat prin hotărârea atacată cu recurs.
Astfel, concretizând susţinerile sale, recurenta afirmă că art. 3 din actul adiţional la contract nu este clar, ceea ce impunea aplicarea art. 977, art. 982 şi art. 983 C. civ.
Este adevărat că art. 977 C. civ. invocat, prevede că interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante (mai corect după voinţa lor reală), şi nu după sensul literal al termenilor.
Din conţinutul textului rezultă că interpretarea contractului este operaţia prin care se determină înţelesul exact al clauzelor contractului corespunzător voinţei părţilor.
Operaţia interpretării, presupune obligatoriu, o insuficienţă de orice natură, a clauzelor care creează dificultăţi în determinarea exactă a înţelesului contractului.
Iată deci singura situaţie când îşi produce efectele art. 977 şi art. 978 C. civ., în restul situaţiilor (care constituie şi regula), claritatea clauzelor contractuale este de natură să înlăture necesitatea operaţiei de interpretare.
Transpunând principiile de ordine teoretic arătate, la contractul în discuţie, corect la art. 3 reţinut de instanţe (a se vedea actul adiţional din 30 noiembrie 1994 la contractul 242/1992), se constată că acesta este clar formulat în ceea ce priveşte obligaţia pârâtei la plata sumelor, de asemeni expres şi clar stabilite ca şi a perioadelor de când încep plăţile.
Ori câte diligenţe s-ar depune nu se poate reţine nici un fel de insuficienţă a acestei obligaţii care să rezulte din contradicţia existentă între manifestarea expresă de voinţă şi voinţa internă a părţilor.
În aceste condiţii, nici art. 977, nici art. 982 sau art. 983 C. civ. nu-şi justifică aplicarea, iar instanţa de apel a dat corect efect clauzei din art. 3 din actul adiţional la contract.
Explicaţia pe care recurenta o dă acestui motiv de recurs prin raportarea art. 3 la art. 1 din actul adiţional la contract, este exclusă de conţinutul clar, precis şi concis al art. 3, care nu justifică nici o completare sau întregire cu art. 1.
De asemeni susţinerea că partea finală a art. 2 din actul adiţional are în vedere altă perioadă decât aceea reţinută de instanţa de apel, nu are nici o legătură cu art. 3 din acelaşi act care a fost deja analizat.
Restul afirmaţiilor din acest motiv de recurs, au constituit apărarea pârâtei la fond şi apel şi a fost corect înlăturată, tocmai avându-se în vedere neechivocitatea clauzelor contractului.
Discuţia pe care recurenta o face în legătură cu efectele „plăţii parţiale" şi cele ale plăţii succesive, cum apreciază că este în speţă, nu rezolvă litigiul, pentru că altele sunt argumentele care au dus la reţinerea culpei contractuale a pârâtei şi la rezilierea contractului.
Indiferent că pârâta a oferit, parţial sau total suma de bani datorată (şi s-a recunoscut că din august 1996 nu s-a mai plătit suma de 600 USD), aceasta făcându-se în timpul litigiului, nu putea anula obiectul acţiunii, care consta tocmai în aplicarea faţă de pârâtă a sancţiunii civile prevăzute de art. 7 din contractul nr. 242/1992.
Înlăturarea de către instanţa de apel a dreptului de retenţie acordat pârâtei s-a făcut cu respectarea legii şi interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 1444 C. civ. şi art. 379 C. proc. civ.
Prin art. 1444 C. civ. se acordă posesorului unui bun, dreptul de a restitui bunul mai înainte de a fi dezdăunaţi de către proprietarul bunului.
Rezultă deci, că posesorul sau deţinătorul unui bun supus restituirii poate refuza aceasta până nu i se plăteşte datoria legată de bunul respectiv, ceea ce face din dreptul de retenţie o garanţie reală.
Pentru a beneficia de această garanţie reală posesorul bunului, în speţă pârâta trebuia să facă dovada creanţei pe care o are asupra reclamantei pe care să i-o poată opune în cadrul dreptului de retenţie solicitat.
Ori, tocmai asta a făcut instanţa de apel, şi anume a reţinut că în cadrul acţiunii de faţă, nu s-a stabilit şi nici n-a făcut obiectul analizei întinderii drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale părţilor, cererea reconvenţională formulată de pârâtă la instanţa de fond nefiind conexată la acţiunea de faţă, iar pârâta nu a făcut recurs împotriva încheierii de respingere (apelul i-a fost respins).
A se invoca pentru dovedirea creanţei şi caracterului acesteia dispoziţiile art. 379 C. proc. civ. este evident în afara legii, pentru că textul în alin. (3) şi (4) menţionează că este certă creanţa a cărei existenţă rezultă din actul de creanţă sau din alte acte, chiar neautentice, dar care să emane de la debitor sau să fie recunoscute de acesta.
Nu este cazul în speţă de nici una din creanţe.
Aliniatul următor defineşte creanţa ca lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau a altor acte emanând de la debitor, recunoscute de acesta sau opozabile lui.
Nici această condiţie a pretinsei creanţe a recurentei nu se regăseşte în cauză.
Deci concluzia instanţei de apel nu a încălcat legea, dimpotrivă s-a întemeiat pe textele legale în materie.
Ultima susţinere privind omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra unui mijloc de apărare (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.) nu poate fi primită, fiindcă din lectura motivelor de apel, nu rezultă că recurenta de acum a invocat anexa nr. 3 la H.C.M. 860/1973 privind compensarea chiriilor cu contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului, deci instanţa nu putea obiectiv să se pronunţe pe ceva ce nu se formulase de apelantă.
Dealtfel, este justificat să nu apară în apel o asemenea apărare, din moment ce la fond instanţa acordase pârâtei dreptul de retenţie, recunoscându-i un drept de creanţă asupra reclamantei.
În consecinţă, faţă de cele arătate, urmează a se respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta S.C. S. S.R.L. Constanţa împotriva deciziei nr. 943 din 15 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 399/2002. Comercial | CSJ. Decizia nr. 3827/2002. Comercial → |
|---|
