ICCJ. Decizia nr. 499/2002. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.499
Dosar nr.1224/2002
Şedinţa publică din 10 februarie 2004
Asuprarecursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr.789 din 18 octombrie 1999, Tribunalul Teleorman a admis acţiunea introdusă dereclamanta S.C. R. S.A. împotriva pârâtului C.F.I. şi pe cale de consecinţă a obligat pârâtul la plata sumei de 40.000.000 lei, cu titlu de daune, cu cheltuieli de judecată.
Apelul formulat de pârât a fost respins de Curtea de ApelBucureşti, secţia a VI-a comercialăprin Decizia nr.77 din 16 februarie 2000.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr.2523 din 3 mai 2001, a admis recursul declarat de pârât, a casat Decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, Curtea de ApelBucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr.58 A din 4 martie 2002, a admis apelul declarat de pârâtul C.F.I. şi pe cale de consecinţă a schimbat în tot sentinţa atacată şi pe fond a respins acţiunea reclamantei S.C. R. S.A., ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.
În considerentele acestei decizii, s-a reţinut, în esenţă, că apelantul a executat servicii specifice de taximetrie, utilizând un autoturism specific acestei activităţi, iar caracterul ilicit al faptei nu există, pentru a fi întrunite cerinţele răspunderii civile delictuale, astfel încât prejudiciul pretins de reclamantă nu poate fi suportat de pârât, activitatea acestuia nefiind concurenţă neloială.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, cu respectarea termenelor prevăzute de art. 301 şi 303 C. proc. civ.
Criticile formulate reclamantă au fost întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ..
În dezvoltarea primei critici, recurentul arată că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, în sensul că la dosar au fost depuse două adrese cu anexe, emise de I.P.J. Alexandria şi respectiv Reprezentanţa Teleorman a A.R.R., din care rezultă caracterul ilicit al faptei comise de pârât.
În temeiul pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., recurenta pârâtă critică hotărârea atacată, arătând că a fost denaturat înţelesul înscrisului prin care s-a calculat prejudiciul, că acesta este unul cert şi concret şi rezultă din chiar Notificarea depusă în anexa 1 a cererii introductive.
Ultima critică fomulată de recurentă vizează pronunţarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii în sensul că probele avute în vedere de instanţă sunt datate luna martie 2000, ori judecarea fondului şi apelului în primul ciclu procesual s-a produs în 1999 şi respectiv luna februarie 2000.
Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate iar pe fond admiterea cererii astfel cum a fost formulată.
Recursul nu este fondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Din examinarea actelor şi lucrărilor de la dosar, Curtea reţine că în fapt pârâtul C.F.I. a executat servicii specifice de taximetrie, dovedite şi cu adresele 143513/29 martie 2000 a Poliţiei Roşiorii de Vede; 243157/2000 emis de Poliţia Măldeni, precum şi adresa nr.62/2000 a M.T. A.R.R. – Alexandria, utilizând un autoturism specific activităţilor de taximetrie, astfel încât susţinerile recurentei în sensul casării hotărârii în temeiul pct. 9 şi 10devin inoperante, înscrisurile mai sus evocate făcând trimitere la perioada de referinţă mai 1999 – martie 2000.
Conţinutul însăşi al „anexelor 2 şi 3" la cererea introductivă, la care face trimitere recurenta reclamantă vin să infirme aserţiunile acesteia, câtă vreme Autoritatea Rutieră atestă că „nu există elemente pentru aplicarea unei sancţiuni".
Mai mult, în acelaşi context, bine a apreciat instanţa de apel că inexistenţa faptei ilicite nu poate conduce la răspunderea civilă delictuală, nefiind întrunite cerinţele art. 998 şi 999 C. civ.
Numai fapta ilicită, săvârşită cu vinovăţie poate atrage răspunderea patrimonială, ori în speţă nu s-a făcut dovada încălcării normele legale în condiţiile practicării unei concurenţe neloiale.
În mod legal, instanţa de apel a reţinut că diminuarea numărului de călători, preluaţi de reclamantă nu poate fi pus în sarcina pârâtului, întrucât aşa cum s-a arătat mai sus, fapte acestuia nu atrage incidenţa în cauză a prevederile art.998 C. civ.
Nici critica întemeiată pe pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. nu este întemeiată, având în vedere că în materia răspunderii civile delictuale cuantificarea unui prejudiciu, chiar necontestat de pârât nu poate atrage răspundere acestuia din urmă, decât dacă există o determinare culpabilă, prin săvârşirea unei fapte ilicite, ceea ce nu este cazul în speţă.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 C. proc. civ. teza 2, urmează a respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, cu aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. R. S.A. împotriva deciziei nr.58 A din 4 martie 2002, pronunţată de Curtea de ApelBucureşti, secţia a VI-a comercială.
Obligă recurenta la 3.000.000 lei cheltuieli de judecată, către intimată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi10 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 490/2002. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 477/2002. Comercial → |
|---|
