CSJ. Decizia nr. 676/2002. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 676Dosar nr. 2619/2002
Şedinţa publică din 6 februarie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 6 aprilie 1999, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtul U.V., solicitând obligarea acestuia la despăgubiri în sumă de 500.000.000 lei şi să i se aplice interdicţia de a mai fabrica şi comercializa mobilier comercial prin S.C. C. S.R.L. şi I.C. S.R.L., obligarea la daune cominatorii în cazul nerespectării interdicţiei, la cheltuieli de judecată şi publicarea hotărârii, pe cheltuiala pârâtului.
În motivarea cererii sale, reclamanta a susţinut că directorul N.C. împreună cu arh. R.I.N., sunt autorii a 6 modele de rafturi comerciale şi 7 modele nu sunt înregistrate la O.S.I.M. sub nr. 15.545 şi 15.546 din 5 aprilie 1996, pentru care s-au format depozite naţionale şi au fost publicate în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială al O.S.I.M. nr. 7 din 31 iulie 1996, fiind eliberate certificatele de înregistrare nr. 001370 şi 001371.
Pârâtul, fost colaborator, a fabricat mobilierul în cauză şi l-a comercializat fără acordul reclamantei.
Reclamanta, la 8 aprilie 1996, a notificat pârâtului şi S.C. F. S.A. să nu mai fabrice aceste produse.
Apreciind că pârâtul şi societatea pe care o conduce, nefolosirea desenelor şi modelelor ale căror titulari sunt reclamanţii, au avut acordul acestora, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 129/1992 prin sentinţa civilă nr. 55 pronunţată la 15 aprilie 1999, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi contencios administrativ, a respins acţiunea principală şi cererea de chemare în garanţie formulată de reclamanţi împotriva S.C. I.C. S.A. ca neîntemeiate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 268/A pronunţată la 23 mai 2001, a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în tot sentinţa pronunţată de tribunal şi pe fond, a admis în parte acţiunea principală şi cererea de chemare în garanţie, interzicând pârâţilor intimaţi U.V. şi S.C. I.C. S.A. să nu mai fabrice şi să nu mai comercializeze mobilier al cărui autori sunt reclamanţii apelanţi, deţinători ai certificatelor de înregistrare la O.S.I.M. nr. 001370 şi 001371/1996.
Pârâţii au fost obligaţi în solidar la 97.532.395 lei reprezentând valoarea reactualizată a profitului obţinut, cu titlul de despăgubiri către reclamanţi.
Au mai fost obligaţi pârâţii la daune cominatorii în valoare de 1.000.000 lei pe zi în cazul când nu se va respecta interdicţia şi în solidar, la 4.175.000 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, au declarat recurs pârâta S.C. I.C. S.A. reprezentată de ing. V.U., care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., susţinând că potrivit dispoziţiilor art. 292 şi art. 295 C. proc. civ., instanţa de apel nu putea încuviinţa probe noi, care nu au fost cerute la judecarea în fond, şi nu a verificat valabilitatea certificatelor de înregistrare a modelelor, nr. 001370 şi 001371 din 5 aprilie 1996, Decizia fiind pronunţată ulterior datei de 5 aprilie 2001, când modelele menţionate, îşi pierd valabilitatea.
Pe de altă parte, pârâta recurentă susţine că din răspunsul la interogator al reclamantului V.U., rezultă că recurenta pârâtă a avut acordul pentru confecţionarea mobilierului, iar din raportul de expertiză nu rezultă că modelul produs era identic cu cel protejat, fiind numai asemănător, iar potrivit art. 42 din Legea nr. 129/1992 desenele şi modelele folosite, trebuie să fie identice.
La rândul lor, reclamanţii S.C. A. S.R.L. şi C.N., în recursul declarat, critică Decizia pronunţată de instanţa de apel, pentru omisiunea includerii în cheltuielile de judecată, a onorariului de avocat, deşi au solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că recursul declarat de societatea pârâtă, nu este fondat.
Cu privire la administrarea în faza apelului a probei cu expertize, din motivele de apel ale reclamantei rezultă că aceasta a solicitat proba cu expertize judiciare pentru stabilirea adevărului şi a relaţiilor reale dintre părţi, iar instanţa de apel, le-a încuviinţat, în baza dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., cu respectarea prevederilor art. 292 alin. (2) din acelaşi cod, fiind probe arătate în motivarea apelului.
Situaţia de fapt a fost corect stabilită de instanţa de apel, care a reţinut că pârâţii au confecţionat şi valorificat piese de mobilier identice cu cele executate de reclamantă, şi din nici o probă nu rezultă că reclamanta i-a transmis în vreun fel dreptul de proprietate asupra desenului şi modelului industrial.
Nici faptul că Decizia atacată a fost pronunţată ulterior datei de 5 aprilie 2001, nu este relevant în cauză.
Acţiunea reclamantei a fost formulată la 6 aprilie 1998, iar soluţia instanţei a avut în vedere situaţia de fapt la acea dată, şi faptul că pârâţii au confecţionat şi valorificat obiect de mobilier, al căror desen şi modul industrial, erau legal protejate.
Recursul declarat de reclamanţi, este însă, fondat. Din încheierea şedinţei de judecată de la 16 mai 2001, când au avut loc dezbaterile, rezultă cu certitudine, că recurenţii reclamanţi au solicitat cheltuielile de judecată, reprezentând taxe de timbru, onorar de expert şi onorar de avocat, dovedit cu chitanţele de la dosar.
Aplicând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., instanţa de apel avea obligaţia să acorde părţii integral cheltuielile de judecată, inclusiv onorariul de avocat în valoare de 20.000.000 lei, a cărui plată a fost dovedită cu chitanţele fiscale depuse la dosar.
Faţă de cele menţionate mai sus, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de chemata în garanţie S.C. I.C. S.A. Bucureşti şi de pârâtul V.U., urmează să fie respins, iar recursul declarat de reclamanţii S.A. A. S.R.L. şi C.N. va fi admis.
Decizia atacată, urmează a fi modificată în baza dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ. în sensul obligării intimaţilor recurenţi S.C. I.C. S.A. şi V.U. şi la plata a 20.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, urmând ca celelalte dispoziţii ale deciziei pronunţată de instanţa de apel, să fie menţinute.În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., recurentul pârât şi chemata în garanţie, vor fi obligaţi la 1.000.000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de chemata în garanţie S.C. I.C. S.A. Bucureşti şi de pârâtul V.U. împotriva deciziei nr. 268/A din 23 mai 2001 a Curţii de Apel Bucureşti.
Admite recursul declarat de reclamanţii S.C. A. S.R.L. Bucureşti şi C.N., modifică Decizia în sensul că obligă intimaţii S.C. I.C. S.A. Bucureşti şi V.U. la 20.000.000 lei cheltuieli de judecată, menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Obligă recurentul pârât V.U. şi recurenta chemată în garanţie S.C. I.C. S.A. să plătească recurenţilor reclamanţi suma de 1 milion lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 94/2002. Comercial | CSJ. Decizia nr. 6702/2002. Comercial → |
|---|
