CSJ. Decizia nr. 789/2002. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 789Dosar nr. 2340/2002
Şedinţa publică din 11 februarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 29 septembrie 1997, reclamantul A.V. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. H.U. L. SRL Iaşi şi S.C. A.T. SRL Iaşi pentru a fi obligate în solidar, la plata sumelor de 30.110 USD (225.835.000 lei) credit restant şi dobânzi şi restituirea utilajului în valoare de 22.500 USD şi lipsa de folosinţă a acestuia.
Prin sentinţa civilă nr. 1395 din 13 decembrie 1999, Tribunalul Iaşi a respins excepţiile privind competenţa materială, timbrajul, lipsa calităţii procesuale active, nulitatea contractului de împrumut, prescripţia dreptului la acţiune, lipsei notificării debitoarei. Totodată acţiunea reclamantei a fost admisă în parte, iar pârâta S.C. H.U. L. SRL Iaşi a fost obligată să restituie reclamantei suma de 27.883 USD sau în echivalent în lei - 457.983.934 lei şi 13.941 USD dobândă , în lei - 228.991.966 lei, cu 20.834.759 lei cheltuieli de judecată, respingând cererea privind penalităţile şi restituirea utilajului sau plata lipsei de folosinţă a acestuia. Acţiunea reclamantului a fost respinsă faţă de pârâta S.C. A.T. SRL Iaşi, pentru lipsă calitate procesuală pasivă.
Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia civilă nr. 258 din 24 iulie 2000, a respins apelurile reclamantului şi pârâtei S.C. U.T. L. SRL Iaşi, ca nefondate.
Prin Decizia civilă nr. 7069 din 28 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a admis recursul reclamantului, a casat Decizia de mai sus şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Iaşi şi a anulat ca netimbrat apelul pârâtei S.C. U.H. L. SRL Iaşi.
După casare, Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia civilă nr. 43 din 18 iunie 2002, a respins apelurile reclamantului şi ale pârâtei, ca nefondate.
Împotriva acestei din urmă hotărâri judecătoreşti, reclamantul a declarat recurs, arătând, în esenţă, că exemplarul deciziei care i s-a comunicat nu are semnăturile judecătorilor ci numai a grefierului şi nu este indicată calitatea procesuală a părţilor, iar instanţele greşit nu au obligat în solidar pe pârâte la plată aşa cum a solicitat şi nu s-au acordat penalităţile de întârziere de 10% pe lună, bazându-se pe expertiza contabilă a cărui concluzie a solicitat a fi respinse.
Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Din examinarea susţinerilor pe care reclamantul le face în recurs în raport de lucrările dosarului, se constată că nu sunt întrunite condiţiile art. 304 C. proc. civ. pentru a se putea dispune casarea hotărârii atacate.
În ceea ce priveşte eventualele neregularităţi invocate de reclamant, privind comunicarea deciziei atacate, trebuie precizat că acestea nu pot fi reţinute, întrucât hotărârea judecătorească se semnează de judecători în două exemplare originale care rămân la instanţă, iar părţilor li se comunică o copie certificată prin semnătura grefierului, însoţită de dovada de comunicare, care nu cuprinde menţiuni privind calitatea procesuală a părţilor ci numai numele şi adresa destinatarului, acestea fiind legal întocmite de instanţa de apel.
Nu poate fi primită nici susţinerea privind participarea judecătorului C.E. la judecarea cauzei după casarea de către Curtea Supremă de Justiţie, întrucât aceasta a participat în primul ciclu procesual numai la un termen intermediar, la 26 iunie 2000 şi nu la pronunţarea soluţiei în apel prin Decizia civilă nr. 258 din 24 iulie 2000, la care au participat alţi judecători (G.M. şi G.A.).
În ceea ce priveşte aspectele legate de fondul cauzei, se reţine că soluţiile atacate s-au întemeiat corespunzător pe verificările şi constatările expertizei întocmite în cauză, criticile reclamantului în această privinţă sunt neconcludente.
Astfel că, fără să releve neregularităţi privind eventualele erori de calcul, ale raportului de expertiză pe care s-au fundamentat soluţiile instanţelor, reclamantul reiterează greşit în recurs solicitarea sa de a fi obligate în solidar pârâtele, întrucât obligaţia de a restitui împrumutul revenea numai pârâtei S.C. U. L. SRL Iaşi cu care a încheiat iniţial contractul din 7 septembrie 1992, independent de situaţia asocierii ulterioare a pârâtelor.
În ceea ce priveşte penalităţile acestea nu puteau să-i fie acordate reclamantului, întrucât nu au fost prevăzute în contract, aşa cum corect s-a constatat şi prin hotărârea ce se atacă.
Astfel că, recursul reclamantului se priveşte ca nefondat şi va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul A.V. împotriva deciziei nr. 43 din 18 iunie 2002 a Curţii de Apel Iaşi, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 787/2002. Comercial | CSJ. Decizia nr. 848/2002. Comercial → |
|---|
