CSJ. Decizia nr. 200/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.200/2003
Dosar nr.7021/2001
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la 26 septembrie 1995, reclamantul P.S.I., domiciliat în Germania şi cu domiciliul ales în localitatea Dej, judeţul Cluj, a chemat în judecată pe pârâta SC T.D. SRL Bistriţa, societate de producţie şi servicii, solicitând a fi obligată la plata sumei de 15.376.000 lei, sumă rezultată din: 1.936.000 lei, reprezentând vânzarea unui număr de 530 contoare gaz, anterior convenţiei şi 13.440.000 lei, reprezentând contravaloarea a 1.200 contoare gaz vândute după semnarea convenţiei.
Prin cerere reconvenţională, pârâta a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 1.182.095 lei compusă din: 927.004 lei sumă încasată necuvenit, 255.091 lei dobânzi bancare de 0,18% pe an la nivelul dobânzilor acordate de B.C.R. de la 11 iunie 1994, până la restituirea sumei şi diferenţa de daune rezultate din rata inflaţiei aplicată asupra sumei de 1.182.091 lei, pe perioada de la 11 iunie 1994 şi până la restituirea sumei al cărui cuantum îl va preciza ulterior.
Prin sentinţa civilă nr. 29/C din 8 februarie 1996, Tribunalul Bistriţa Năsăud a admis acţiunea reclamantului P.S.I. ca fiind întemeiată şi, în consecinţă, a obligat-o pe pârâtă să plătească acestuia suma de 15.376.000 lei contravaloarea mărfurilor livrate şi 2.482.600 lei cheltuieli de judecată.
Cererea reconvenţională a pârâtei a fost respinsă ca nefondată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că pârâta a cumpărat de la reclamant 2.130 contoare gaz, din care 400 au fost oferite pârâtei fără plată, iar, pentru restul, pârâta nu a achitat preţul cuvenit.
Cererea reconvenţională formulată de pârâtă a fost respinsă pentru că nu avea nici o legătură cu acţiunea principală.
Apelul declarat de pârâtă a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 78 din 27 ianuarie 1998 a Curţii de Apel Cluj.
Prin Decizia nr. 2396 din 16 iunie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, recursul pârâtei a fost admis, Decizia recurată fiind casată şi cauza fiind trimisă, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
După casarea hotărârii mai sus arătate, cauza a fost reînregistrată şi, prin Decizia civilă nr. 759 din 27 iunie 2001, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă în contra sentinţei civile nr. 29 din 8 februarie 1996 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pe care a menţinut-o în întregime.
În motivarea deciziei, curtea de apel a reţinut că excepţiile prematurităţii acţiunii şi prescripţiei dreptului la acţiune nu sunt fondate, excluzându-se, de altfel, una pe cealaltă, în raport cu finalitatea lor, iar pe fond, în mod corect, instanţa de fond a apreciat că pârâta datorează preţul pretins prin acţiune, deoarece era obligată să-şi îndeplinească obligaţia asumată contractual. Referitor la cererea reconvenţională a reţinut că aceasta justificat a fost respinsă de către instanţa de fond, convenţia părţilor fiind un contract de vânzare-cumpărare şi nu un contract de mandat.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Fără a proceda la o sistematizare a criticilor formulate împotriva deciziei instanţei de apel, astfel cum impun motivele de casare ale unei hotărâri, prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 304 pct. 1 – 10 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, următoarele:
Deşi, după casare, pentru rejudecare, instanţa supremă a dat îndrumări obligatorii, curtea de apel a urmat aceeaşi linie greşită, interpretând greşit raportul juridic dintre părţi, reţinând greşit că între părţi s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, când, de fapt, acesta a fost un contract de mandat, eronat s-a apreciat că preţul de desfacere cu amănuntul de 20 de mărci germane pentru o bucată este un preţ de vânzare-cumpărare şi nu s-a observat că neîndeplinirea obligaţiilor contractuale s-a datorat culpei reclamantului, care nu şi-a executat obligaţia prevăzută sub condiţie rezolutorie a contractului.
Susţine, de asemenea, că instanţa nu a apreciat obiectiv expertiza contabilă efectuată în cauză şi că au fost încălcate regulile de competenţă materială, fiind soluţionate greşit excepţiile de prematuritate şi prescripţie a dreptului reclamantului la acţiune.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea actelor dosarului se constată următoarele:
Instanţele, care s-au pronunţat în cauză, au reţinut corect ca fiind nefondată excepţia necompetenţei materiale a secţiei civile, având în vedere că litigiul a fost soluţionat după regulile acţiunii comerciale şi de către judecători care soluţionează în mod obişnuit astfel de cauze.
Corect şi-au găsit soluţionarea prin a fi respinse şi excepţiile privind prematuritatea acţiunii şi prescripţia dreptului la acţiune al reclamantului, acestea neputând fi examinate decât odată cu fondul cauzei, ocazie cu care s-au dovedit a fi neîntemeiate, fiind, de altfel, formulate abia în al doilea ciclu procesual.
Pe fondul cauzei, s-a stabilit corect că, în speţă, raporturile juridice dintre părţi s-au întemeiat şi derulat în baza unui contract de vânzare-cumpărare şi nu a unui contract de mandat, aşa cum eronat susţine recurenta-pârâtă, deoarece pârâta a avut raporturi juridice doar cu reclamantul şi acesta a achitat preţul contoarelor firmei germane şi le-a vândut apoi pârâtei.
Corectă este şi reţinerea potrivit căreia este lipsită de interes în cauză modalitatea de formare a preţului, acesta fiind şi motivul pentru care expertiza contabilă efectuată de expertul contabil C.N., deşi avută în vedere nu a oferit elemente fără de care cauza nu ar fi putut fi soluţionată.
Aşa fiind, de vreme ce pârâta a cumpărat contoarele de la reclamant, atât timp cât s-a obligat să vândă contoarele cu 20 de mărci germane, din care reclamantului îi revenea un procent de 70%, pârâta trebuia să-şi respecte această obligaţie.
Or, s-a demonstrat că pârâta nu şi-a îndeplinit această obligaţie, de plată a preţului, până la acoperirea procentului de 70% cuvenit reclamantului, iar excepţia de neexecutare a contractului, opusă acestuia, nu poate fi primită, fiind formulată în al doilea ciclu procesual şi fiind, oricum, nefondată, deoarece nu a putut fi dovedită.
În această împrejurare, se reţine că şi cererea reconvenţională corect a fost respinsă şi, având în vedere că pârâta nu a formulat în recurs nici o critică, în condiţiile art. 304 C. proc. civ., de natură să conducă la casarea deciziei curţii de apel, aceasta va fi menţinută, ca fiind legală şi temeinică şi se va respinge recursul declarat în cauză de pârâta SC T.D. SRL Bistriţa, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC T.D. SRL Bistriţa împotriva deciziei nr. 759 din 27 iunie 2001 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1000/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 230/2003. Comercial → |
|---|
