Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 184/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 184/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-01-2014 în dosarul nr. 7253/3/2012/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 2615/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 184
Ședința publică de la 23 Ianuarie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE L. C. S.
JUDECĂTOR G. F. I.
JUDECĂTOR C. M. N.
GREFIER C. G. MIGLEȘ
********************
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant C. M. G., împotriva sentinței civile nr. 4812/15.05.2013, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. V. și B. L. I..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Curtea, observând că în cauză s-a solicitat judecata în lipsă, în majoritate, apreciază că recursul este în stare de soluționare, întrucât față de motivele de recurs invocate nu mai este necesară administrarea de noi înscrisuri în probațiune. În opinie minoritară, domnul judecător I. F. G. apreciază că este necesară depunerea următoarelor înscrisuri: raportul privind cauzele insolvenței, relații de la Oficiul Registrului Comerțului privind calitatea de administrator și declarațiile de creanță și înscrisurile atașate acestora.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probatorii de administrat, Curtea apreciază îndeplinite dispozițiile art. 150 Cod procedură civilă și reține cauza în pronunțare, văzând și că s-a solicitat judecarea în lipsă.
CURTEA
Asupra recursului, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VII - a Civilă, sub nr._, lichidatorul judiciar C. M. G. a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a pârâților C. V. și B. L. I., în baza art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006.
În motivarea cererii, s-a arătat că prin sentința civilă nr. 6660/ 06.06.2012 s-a dispus . debitoarei . SRL.
S-a susținut că pârâții au fost notificați să depună actele contabile prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006, dar nu le-au depus. De asemenea, pârâții nu au depus bilanțurile contabile pe anii 2005-2009.
Prin sentința civilă nr. 4812/15.05.2013, pronunțată de către Tribunalul București, Secția a VII - a Civilă, în dosarul nr._ , s-a respins cererea formulată de reclamantul C. M. G. in contradictoriu cu pârâtii C. V. si B. L. I., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Organele de conducere sau de supraveghere nu au interesul să dispună sistarea activității debitoarei, întrucât interesul acestora este unul personal în continuarea activității pentru că mandatul lor este unul remunerat, fiind prezumat a fi cu titlu oneros.
Creditoarea n-a arătat ce pierderi a înregistrat debitoarea în acest context și dacă această consistență ruinătoare a pârâtului a avut raport de cauzalitate cu starea de insolvență a debitoarei, rezumându-se numai la prezentarea aspectelor teoretice ale faptei delictuale menționate.
Fapta nefiind dovedită prin nici un mijloc de probă nu poate nici să atragă răspunderea patrimonială a pârâtului și implicit că acest capăt de cerere a fost respins ca neîntemeiat.
Nedepunerea actelor contabile prevazute de art. 28 din lege nu duce neaparat la dovedirea faptei delictuale prev. de art. 138 lit. d pentru ca din modul in care este formulat textul de lege se are in vedere fapta intentionala, care trebuie dovedita si nu prezumata, pentru ca nedepunerea situatiilor financiare poate constitui si contraventie asa cum prevad art. 41 al. 2 lit. e, f din Legea nr. 82/1991.
In cauza nu s-a aratat ce activitati a desfasurat debitorul si daca omisiunea de a inregistra aceste activitati are legura de cauzalitate cu debitorul ajuns in stare de insolventa, ci s-au facut numai referiri teoretice la fapta din reglementarile art. 138 lit. d din lege.
De asemenea, nedepunerea situațiilor financiare constituie contravenție, așa cum prevede art. 41 alin. 2 lit. e, f din Legea nr. 82/1991 privind contabilitatea și nu faptă delictuală.
Împotriva sentinței civile sus menționate, la 16.07.2013, a formulat recurs reclamantul C. M. G..
Recursul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a V - a Civilă, la 12.08.2013.
În motivarea recursului, recurentul a susținut, în principal, următoarele aspecte:
Prin cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulata de către lichidatorul judiciar s-a solicitat instantei de judecata sa procedeze la atragerea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale societatii, respectiv a administratorilor societatii pentru pasivul ramas neacoperit ca urmare a declansarii procedurii falimentului. De asemenea, din actele cauzei rezulta ca mai multe categorii de obligații la bugetul de stat nu au fost varsate la termenele prevăzute de lege, acesta constituind cu siguranța unul din motivele pentru care debitoarea a ajuns in incetare de plați.
Având in vedere faptul ca la dosarul cauzei nu a fost depus ultimul bilanț anual si situatiile financiare ale debitoarei, nu s-a putut face o analiza economico-financiara a principalilor indicatori.
Întrucât administratorii societatii debitoare nu au depus documentele solicitate prin notificare intocmita de către lichidator si reglementata expres de textul de lege, respectiv prin art. 28 din Legea 85/2006, lichidatorul judiciar nu a avut posibilitatea de a verifica modalitatea de inregistrare a operațiunilor contabile si legalitatea acestora, a desfasurarii activitatii comerciale.
F. de acest aspect, considera ca nedepunerea evidentelor contabile ale societatii echivaleaza cu ascunderea documentelor contabile - prin dosirea lor si/sau prin distrugerea lor cu scopul de a denatura situatia financiara a debitului, lichidatorul judiciar fiind pus in imposibilitatea de a verifica modalitatea de inregistrare a operațiunilor contabile si legalitatea acestora, a desfasurarii activitatii comerciale, fapta ce se incadreaza in prevederile art. 138 lit. d din legea 85/2006.
S-a mai arătat că în cauză sunt existente fapta ilicită, prejudiciul, culpa și legătura de cauzalitate.
În drept, s-au invocat prevederile art. 299 si urm. din Codul de Procedura Civila, art. 1082 din Codul Civil, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei.
Intimații, legal citați, nu au formulat întâmpinare în recurs.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului asupra recursului, raportat la prevederile art. 304 indice 1 C. proc. civ. și prin prisma motivelor invocate, apreciază Curtea că acesta este nefondat și îl va respinge în consecință, conform art. 312 alin. 1 C., pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenței, ”în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: (…) d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.”
Conform prevederilor art. 129 alin. 1 teza finală C.proc.civ., părțile au obligația (…) să-și probeze pretențiile și apărările.
Motivele de recurs ale reclamantului au un pronunțat caracter teoretic, cuprinzând susțineri cu caracter general și fără a se indica, raportat la situația de fapt concretă, mijloacele de probă ce dovedesc elementele răspunderii administratorilor societății. Instanța de control judiciar este ținută să analizeze calea de atac doar în limitele motivelor invocate, fără a se putea substitui uneia sau alteia dintre părți, nici în ceea ce privește probele de administrat, nici în ceea ce privește criticile sau apărările de formulat.
În acest context, reține Curtea că natura juridică a răspunderii administratorilor împrumută caracteristicile răspunderii civile delictuale, constituindu-se într-o răspundere specială. Fiind o răspundere delictuală, pentru a fi angajată este necesar a fi îndeplinite condițiile generale ale acesteia, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția.
În cauză, recurentul reclamant nu a făcut în concret dovada susținerilor sale. Simpla invocare la modul general a dezinteresului și pasivității administratorilor în ceea ce privește funcționarea persoanei juridice nu este de natură a atrage aplicabilitatea dispozițiilor legale menționate, ci trebuie să se arate și să se probeze efectiv care sunt faptele săvârșite și care au condus la insolvența societății.
Curtea reține că prin reglementările din art. 138 din Legea nr. 85/2006 legiuitorul nu a înțeles sa instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit în mod cert la ajungerea societății în stare de insolvență.
Nu este suficientă așadar existența unui prejudiciu ( faptul că societatea figurează în evidențele creditorilor cu debite neachitate), atâta vreme cât nu sunt dovedite în concret fapta ilicită, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția pârâților, toate acestea în modalitățile reglementate de art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006.
Ca atare, în lipsa unor dovezi concrete din care să rezulte în mod obiectiv care sunt activitățile efectuate de pârâți, modalitatea în care s-au realizat, perioada de timp, și, nu în ultimul rând, faptul că acestea ar fi produs starea de insolvență, nu pot fi reținută ca dovedite nici fapta ilicită și nici legătura de cauzalitate.
Astfel, în cauză, recurentul nu a dovedit actele ce ar fi fost comise de pârâți și care s-ar încadra în conținutul faptei ilicite a ținerii unei contabilități fictive ori în neconformitate cu legea și nici operațiunile materiale prin care pârâții ar fi distrus ori ascuns documente contabile ale societății debitoare.
Împrejurarea că debitoarea nu a depus documentele financiar - contabile nu are valoarea unei prezumții a neținerii contabilității, a ținerii unei contabilități fictive sau în neconformitate cu legea, respectiv a sustragerii sau distrugerii documentelor contabile, câtă vreme nu este realizată proba concretă a acestor fapte limitativ stabilite de lege. În măsura în care legiuitorul ar fi intenționat atragerea răspunderii administratorilor pentru nerespectarea anumitor dispoziții ale legii contabilității, ar fi reglementat expres acest aspect în cuprinsul art. 138 din Legea nr. 85/2006. Instanțele trebuie însă să stabilească, de la caz la caz, dacă pârâtul administrator al societății a ținut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, ceea ce presupune probarea caracterului fictiv, a faptei de distrugere sau sustragere a actelor financiare, respectiv dovedirea ținerii contabilității cu încălcarea legii, indicându-se efectiv, în concret, care anume prevederi legale au fost încălcate și în ce mod, ceea ce, în cauză, recurentul nu a realizat.
Totodată, se impunea și dovedirea legăturii cauzale dintre fapte și prejudiciu - instalarea stării de insolvență tocmai ca efect al ținerii neconforme a contabilității, aspect de asemenea neacoperit din punct de vedere probator de către recurentul reclamant.
Nedepunerea actelor contabile, faptă invocată de recurent în justificarea pretențiilor sale, poate avea eventual consecința unei alte sancțiuni, însă prin ea însăși această omisiune, în mod obiectiv, nu poate constitui temei legal care să conducă la atragerea răspunderii patrimoniale a pârâților, pentru suportarea pasivului debitoarei, ajunse în stare de insolvență, neîncadrându-se în prevederile stricte, limitative, ale art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Se mai reține și că răspunderea patrimonială reglementată de prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este identică și nici nu se determină în corelație cu răspunderea administratorului față de societate, reglementată, printre altele, de art. 72 și art. 73 din Legea nr. 31/1990, sau cu răspunderea contractuală decurgând din contractul de mandat, prima nefiind atrasă decât atunci când sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, având o natură juridică delictuală, iar nu contractuală.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor articolului 312 alin. 1 Cod procedură civilă, urmează să respingă recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul reclamant C. M. G., împotriva sentinței civile nr. 4812/15.05.2013, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. V. și B. L. I., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.01.2014.
Președinte, L. C. S. | Judecător, G. F. I. | Judecător, C. M. N. |
Grefier, C. G. M. |
Red. Jud. L.C.S..
Tehnored.L.C.S./A.A./2 exp./27.02.2014
Tribunalul București – Secția a VII - a Civilă
Judecător sindic: M. M.
| ← Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 1471/2014. Curtea de... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
