Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 298/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 298/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-04-2015 în dosarul nr. 33263/3/2012/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 758/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr.298/2015
Ședința publică de la 23 Aprilie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ș. C. C.
JUDECĂTOR: C. M. N.
JUDECĂTOR: A. C.
GREFIER: C. G. MIGLEȘ
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurentul - reclamant AS S. INSOLVENȚĂ IPURL lichidator judiciar al debitoarei . SRL împotriva Sentinței civile nr.1329/10.02.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații - pârâți A. G., A. Ș. și A. E. având ca obiect Legea nr.85/2006.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns intimații - pârâți A. Ș. și A. E. prin avocat V. D. O. care depune împuternicire avocațială la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează Curții că la dosarul cauzei, prin compartimentul registratură la data de 20 aprilie 2015, intimații - pârâți A. Ș. și A. E. au depus întâmpinare, iar la data de 21 aprilie 2015 a fost atașat dosarul de fond nr._ 12, după care:
Curtea, după recalificarea căii de atac din apel în recurs, nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, acordă cuvântul pe recurs.
Intimații - pârâți A. Ș. și A. E., prin apărător, solicită respingerea recursului. Arată că prin sentința pronunțată de instanța de fond a fost respinsă cererea lichidatorului de angajare a răspunderii pârâților. Prin motivele de recurs, chiar dacă prin cererea de chemare în judecată recurenta a invocat dispozițiile art.138 lit.a,b, c și d, critica se referă doar la contabilitate, predarea actelor contabile și existența unei contabilități fictive. Sentința instanței de fond este temeinică și legală, având în vedere pe de o parte că, din înscrisurile depuse la dosar, volumul II dosar de deschidere a proceduri filele 3-14 și următoarele precum și în procesele verbale din 13.08.2012, au fost depuse toate actele contabile. Nu există informații potrivit căreia atât la ANAF cât și la Registrul Comerțului nu au fost depuse actele contabile. Prin motivele de recurs se invocă existența unei prezumții de vinovăție a administratorului raportat la actele de administrare ale societății și de facto reprezintă o propunere de legea ferenda. Instanța nu poate avea în vedere aceste motive pentru că trebuie analizate dispozițiile legale așa cum sunt ele în vigoare. Prin urmare, atâta timp cât elementele care au fost prezentate și dezvoltate în motivele de recurs nu sunt susținute de elemente și de probatorii care au fost și sunt la dosarul cauzei recursul este nefondat.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele :
1). Prin Sentința civilă nr.1329/10.02.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr._ s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta AS S. I. IPURL în calitate de lichidator judiciar al . SRL privind atragerea răspunderii patrimoniale a pârâților A. G., A. S. și A. E..
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
„Analizând dispozițiile legale incidente în cauză, instanța are în vedere dispozițiile art.138 alin.1 și 3 din Legea nr.85/2006, din a căror interpretare sistematică rezultă aspectele esențiale privind cererea în atragerea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere/supraveghere ale debitorului în insolvență, și anume aspectele referitoare la noțiunea și natura juridică a acestei cereri, subiecții de drept ce dețin calitatea procesuală activă și cea pasivă, precum și cerințele legale pentru admiterea cererii.
Cererea privind atragerea răspunderii personale poate fi promovată de administratorul judiciar sau de lichidator ori, în baza hotărârii adunării creditorilor, de către președintele comitetului creditorilor, creditorul desemnat de către adunarea creditorilor sau creditorul care deține mai mult de jumătate din valoarea creanțelor înscrise la masa credală. Întrucât, în toate cazurile, este promovată în interesul colectiv al creditorilor îndreptățiți să participe la procedură, cererea nu poate fi formulată de orice creditor în scopul satisfacerii propriei creanțe.
Calitatea procesuală pasivă (calitatea de pârâți) în cadrul acestei cererii aparține membrilor organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și oricărei alte persoane care a cauzat starea de insolvență a debitorului (așa cum este situația administratorului de fapt), astfel încât susținerile pârâților A. Ș. și A. E. privind inadmisibilitatea cererii nu sunt întemeiate.
Răspunderea patrimonială a pârâților este antrenată întrucât aceștia au cauzat starea de insolvență a debitorului prin săvârșirea uneia ori mai multora dintre faptele ilicite enumerate limitativ de la lit.a) la lit.g) ale art.138 alin.1 din lege, iar, consecutiv, prin cauzarea insolvenței, au determinat insuficiența ori lipsa lichidităților din patrimoniul debitorului necesare pentru plata integrală și la termen a datoriilor bănești certe și exigibile, prejudiciindu-i în acest fel pe creditori.
Prin dispozițiile art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006 se instituie o răspundere civilă delictuală față de creditori a persoanelor care au determinat incapacitatea debitorului ajuns în insolvență de a-și plăti datoriile sale certe și exigibile. Prin urmare, între prejudiciul creat creditorilor, constând în imposibilitatea de a-și satisface integral creanțele, și faptele ilicite enumerate limitative de lege, săvârșite de organele de conducere/supraveghere ale debitorului (având calitatea de pârâți), există o legătură de cauzalitate mediată (indirectă), în sensul că pârâții i-au prejudiciat pe creditori în mod indirect, respectiv: i) prin săvârșirea faptelor ilicite precizate de lege, au cauzat starea de insolvență a debitorului, caracterizată prin lipsa ori insuficiența lichidităților; și ii) prin ajungerea debitorului în stare de insolvență au cauzat și incapacitatea acestuia de a-și plăti creditorii.
Condițiile cumulative ale angajării răspunderii persoanelor care au cauzat insolvența, sunt următoarele, potrivit dreptului comun și dispozițiilor speciale din legea insolvenței, anterior menționate:
- existența unui prejudiciu constând în imposibilitatea creditorilor recuperării integrale a creanțelor, ca urmare a lipsei ori insuficienței din averea debitorului insolvent a disponibilităților bănești; acest prejudiciu este egal cu pasivul debitorului insolvent (valoarea totală a masei credale, așa cum rezultă din tabelul definitiv consolidat al creanțelor);
- săvârșirea de către persoanele arătate, a uneia sau mai multor fapte ilicite dintre cele enumerate limitativ de la lit.a) la lit.g) ale art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006;
- existența unei legături de cauzalitate între fapta/faptele ilicite săvârșite și starea de insolvență; dovada acestui element înseamnă implicit și dovada raportului cauzal între aceste fapte ilicite și prejudiciul creat creditorilor;
- fapta ilicită să fi fost săvârșită cu intenție, ca forma de vinovăție, toate faptele ilicite prevăzute de lege fiind calificate de scopul fraudulos al cauzării stării de insolvență.
Consecința antrenării răspunderii persoanelor vinovate de cauzarea insolvenței, ca urmare a îndeplinirii condițiilor prezentate, este aceea că ele vor putea fi obligate să suporte o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență.
Răspunderea acestor persoane este subsidiară, în sensul că doar în ipoteza în care, în cadrul procedurii insolvenței, fie prin intermediul reorganizării judiciare, fie prin valorificări (lichidări) de bunuri ale debitorului în cadrul falimentului, nu s-a reușit plata integrală a pasivului, atunci se poate dispune obligarea pârâților la plata în întregime ori a unei părți din pasivul rămas neachitat.
Întrucât răspunderea patrimonială reglementată de dispozițiile speciale ale Legii nr.85/2006, derogatorii de la dispozițiile art.73 din Legea nr.31/1990, este o răspundere civilă de natură delictuală față de creditori, și nu contractuală ori delictuală față de debitorul persoană juridică, nu este prezumată existența niciuneia din condițiile răspunderii în discuție, iar dovada îndeplinirii acestor condiții este în sarcina probatorie a participantului la procedură care, promovând cererea de atragere a răspunderii (administratorul judiciar/lichidatorul, președintele comitetului creditorilor, creditorul desemnat de către adunarea creditorilor, ori, după caz, creditorul majoritar), are poziția procesuală de reclamant.
Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța constată că lichidatorul AS S. I. IPURL susține că starea de insolvență a debitoarei ..V. INTERNATIONAL SRL a fost cauzată de către pârâții A. G., în calitate de fost administrator al debitoarei, A. S. și A. E., în calitate de fost administratori în fapt ai debitoarei, prin săvârșirea de aceștia a faptelor prevăzute de art.138 alin.1 lit.a), lit.b), lit.c) și d) din Legea nr.85/2006, și anume a faptei de a fi folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; a faptei de a fi făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; a faptei de a fi dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la insolvență; au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară documente contabile sau nu au ținut contabilitatea conform legii.
Sub aspectul faptelor prevăzute de art.138 alin.1 lit.a) și lit.b) din lege, atribuite pârâților, instanța constată din relațiile furnizate de ORCTB că debitoarea a avut ca asociat unic pe A. E.. Rreclamantul nu a propus probe concludente privind transferarea frauduloasă, fără contraechivalent economic, a activelor debitoarei către pârâți sau către o altă societate comercială. Nu s-a făcut dovada neîndoielnică că fără nicio justificare economică, debitoarea, din dispoziția vreunui pârât, ar fi predat altor societăți bunuri, acive ale debitoarei și că în acest fel pârâții ar fi dispus în propriul interes ori al unor terți de bunurile și creditele debitoarei ori ar fi făcute acte de comerț în propriul beneficiu prin folosirea resurselor financiare și a bunurilor debitoarei.
Instanța constată că reclamantul nu a depus înscrisuri concludente care să demonstreze existența în fapt a stocurilor și creanțelor societății menționate în bilanțurile contabile și privind identitatea terților debitori ai acestor creanțe, bunuri și creanțe care, nefiind determinate în mod concret, au doar o existență ipotetică, scriptică. Fără administrarea unor probe certe, nu se poate reține, așa cum nefondat se susține de reclamant, că pârâții, în conivență frauduloasă cu terții debitori ai societății, ar fi rămas în pasivitate în ce privește urmărirea și plata acestor ipotetice creanțe și ar fi lăsat să se împlinească termenele de prescripție extinctivă aferente creanțelor ori că ar fi încasat sau folosit în propriul interes creanțele în discuție.
Totodată, din actele depuse la dosar rezultă că pârâta A. E. acreditat societatea debitoare pentru a asusține activitatea acesteia
Prin urmare, instanța nu reține în sarcina pârâților săvârșirea faptelor prevăzute de art.138 alin.1 lit.a) și lit.b) din lege.
În privința faptei prevăzute de art.138 alin.1 lit.c) din Legea nr.85/2006, instanța constată că reclamantul nu a făcut proba principalei condiții de existență a acestei fapte, și anume că pârâții, cunoscând dificultățile financiare ale societății și creșterea pasivului societății, ar fi dispus cu rea-credință și în interes personal continuarea activității comerciale a debitoarei, respectiv în scopul obținerii de avantaje patrimoniale/nepatrimoniale pe seama și în detrimentul societății. Presupusele fapte ilicite, prevăzute de art.138 alin.1 lit.a) și lit.b) din lege, care l-ar fi motivat pe pârâți să continue în mod fraudulos activitatea societății, nu au fost probate în mod cert și indubitabil, așa cum s-a reținut la pct.4 din considerentele prezentei sentințe.
Fapta pârâților de a fi dispus continuarea activității neprofitabile a debitoarei, în lipsa dovedirii interesului personal urmărit de pârâți în toată această perioadă, poate fi apreciată cel mult ca management defectuos care însă, nefiind enumerată între faptele ilicite, cauzatoare de insolvență, prevăzute limitativ de art.138 alin.1 din lege, nu poate conduce la atragerea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale debitorului și obligarea pârâtului la suportarea pasivului debitorului.
În privința faptelor de a ține o contabilitate fictivă și de a face să dispară contabilitatea societății (art.138 alin.1 lit.d tezele I și II din Legea nr.85/2006), instanța constată că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația procesuală de a dovedi actele și operațiunile materiale ce ar fi fost săvârșite de pârâți și care s-ar încadra în conținutul fapte ilicite a ținerii unei contabilități fictive și nici actele materiale prin care pârâții ar fi distrus ori ascuns contabilitatea societății debitoare.
În privința faptei de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea (art.138 alin.1 lit.d teza III din lege), instanța constată că reclamantul nu precizează și nu dovedește care a fost mecanismul cauzal prin care omisiunea imputată pârâților ar fi condus la ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Nu s-a dovedit, cu probe concludente, că pârâții, în timpul mandatului lor de administrator, ar fi săvârșit, în afara neplății cu rea-credință a datoriilor fiscale, alte fapte ilicite conexe ori favorizate de neținerea contabilității, precum ascunderea ori deturnarea unei părți din activele societății, însușirea de fonduri bănești, neînregistrarea unor încasări de creanțe etc., care să demonstreze caracterul fraudulos al faptei de a nu fi ținut contabilitatea conform legislației în materie și intențiile pârâților de a-i prejudicia pe creditori. În cauză, reclamantul nu a propus probe relevante care să ateste că neținerea contabilității ar fi cauzat creșterea constantă a pasivului societății, pe care reclamantul solicită ca pârâții să o plătească în locul debitoarei, și în final ar fi condus la dezechilibrul financiar al societății și insolvența acesteia.
Reclamantul se limitează la presupoziții nejustificate privind urmărirea de pârâți a unor scopuri frauduloase, care însă nu suplinesc obligația sa procesuală de a dovedi în cazul concret al societății debitoare relația de cauzalitate între neținerea contabilității acestei societăți și starea de insolvență a debitoarei constând în lipsa lichidităților necesare plății pasivului. Simplul fapt că pârâții nu ar fi ținut contabilitatea societății la care a îndeplinit funcția de administrator, fără a se proba raportul de cauzalitate dintre această faptă și apariția stării de insolvență a societății, nu este de natură, prin el însuși, să conducă la antrenarea răspunderii patrimoniale conform art.138 alin.1 din lege.
Instanța mai reține, cu privire la toate faptele ilicite analizate, că reclamantul nu a probat împrejurarea că presupusele fapte săvârșite de pârâți ar fi cauzat în mod nemijlocit starea de insolvență a debitoarei. În acest sens instanța are în vedere că, în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate dintre faptele respective și apariția stării de insolvență a societății, numai împrejurarea săvârșirii de pârâți a faptelor ilicite în discuție nu poate conduce la angajarea răspunderii patrimoniale și obligarea sa la suportarea pasivului societății.
În consecință, instanța reține că reclamantul nu a probat săvârșirea de către pârâți a unor fapte ilicite care să poată fi încadrate în dispozițiile art.138 alin.1 lit.a), lit.b), lit.c) și d) din Legea nr. 85/2006 și nici că pârâții, prin săvârșirea acestor ipotetice fapte, ar fi cauzat starea de insolvență a debitoarei, sens în care, nefiind întrunite toate condițiile de existență cumulative ale răspunderii patrimoniale prevăzute de art.138 alin.1 din lege, va respinge cererea analizată ca neîntemeiată”.
2). Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul AS S. INSOLVENȚĂ IPURL lichidator judiciar al debitoarei . SRL, solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale.
În motivare s-a arătat că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală.
S-a menționat că art.138 din Legea nr.85/2006 instituie o răspundere speciala, fiind o specie a răspunderii delictuale prevăzute de dispozițiile art.998, 999 Cod civil, in vigoare la data savarsirii faptelor, ceea ce inseamna ca trebuie dovedite elementele răspunderii civile delictuale: fapta, prejudiciul si legătură de cauzalitate dintre ele.
S-a susținut că faptul că administratorul social a refuzat sa predea lichidatorului judiciar documentele contabile valorează o prezumție de vinovăție a acestora in tinerea evidentei contabile in conformitate cu dispozițiile legii contabilitatii.
S-a apreciat că, atata timp cat administratorul social nu a pus la dispoziția lichidatorului judiciar actele necesare cu privire la activul societatii, culpa aparține acestuia deoarece el a administrat patrimoniul debitoarei care a intrat in insolventa.
S-a considerat că in mod greșit s-a retinut ca nu s-ar fi făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre faptele imputate si prejudiciul inregistrat in patrimoniul debitoarei.
S-a indicat că în analiza acestei legaturi de cauzalitate trebuie avuta in vedere evoluția financiar-economica a societatii debitoare inainte de intrare in faliment.
S-a mai adăugat că in mod greșit s-a reținut că reclamanta nu a probat acțiunea, intrucat s-au depus înscrisuri din care rezulta fără putinta de tagada imprejurarea ca parata nu si-a indeplinit obligația legala de a tine contabilitatea societatii, fapt ce a condus la . de plata si, deci, la aparatia stării de insolventa prin neurmarirea evoluției indicatorilor economico - financiari si luarea masurilor ce se impuneau pentru a preîntampina insolventa.
S-a precizat că există înscrisuri la dosar din care rezulta ca parata nu a depus bilanțuri contabile, ceea ce echivaleaza cu netinerea contabilitatii conform Legii nr.82/1991.
S-a susținut că orice acțiune sau inacțiune a administratorilor sociali trebuie sa fie sanctionata de legiuitor deoarece raporturile comerciale trebuie sa aiba la baza buna-credinta a participanților la circuitul comercial, economic.
S-a învederat că intimatele - parate nu au răspuns notificărilor făcute de lichidator pentru a preda actele financiar - contabile ale debitoarei ajunsa in insolventa.
S-a concluzionat că prezumția de culpa este dovedita deoarece atitudinea intimatei - parate face dovada ca a avut interes ca lichidatorul judiciar sa nu ia la cunostinta despre activele cu care figura societatea in evidentele contabile, active nepredate in procedura insolventei pentru valorificare si acoperirea masei credale.
S-a apreciat că interpretarea data de instanta textului art.138 din Legea nr.85/2006 duce la prejudicierea creditorilor societatii.
S-a susținut că atata timp cat debitoarea refuza sa predea lichidatorului judiciar actele contabile administratorul social trebuie sa răspundă pentru pasiviul societatii debitoare.
În drept, s-au invocat dispozițiile art.466 și urm. NCPC.
În baza art.223 și urm. NCPC s-a solicitat judecata cauzei și în lipsă.
3). La data de 17.04.2015, prin Serviciul Registratură, intimații – pârâți A. E. și A. Ș. au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În motivare s-a arătat că recurenta a formulat apel, considerând calea de atac indicată de către instanța de fond ca fiind eronată.
S-a învederat că instanța de fond a pronunțat hotărârea judecătorească indicând ca și cale de atac recursul, nu apelul așa cum este denumită cererea.
S-a apreciat că acest aspect reprezintă o eroare a recurentei având în vedere că legea procesuală ce se aplică raportat la momentul introducerii acțiunii și anume anul 2012, determină aplicarea Codului de procedură civilă din 1865 republicat si modificat, care prevede calea de atac împotriva seninței ca fiind recursul, cum corect a fost indicată de către instanța de fond.
S-a menționat că prin sentința recurată a fost respinsă cererea de atragere a răspunderii administratorilor ca neîntemeiată întrucât reclamanta nu a dovedit, prin probatoriul administrat, săvârșirea faptelor prevăzute de art.138 alin.1 lit.a,b,c,d din Legea nr.85/2006.
S-a susținut că prin motivele de recurs formulate de către recurentă se critică de fapt sentinta sub aspectul greșitei interpretări a probatoriului administrat în cauză, cu privire la existența faptei de neținere a evidenței contabile în conformitate cu dispozițiile Legii contabilității.
S-a indicat că recurenta consideră că simpla afirmație a nepredării unei contabilități echivalează cu prezumția de vinovăție, care ar echivala atât existența faptei cât și a raportului de cauzalitate prin neținerea contabilității.
S-a precizat că lichidatorul judiciar consideră că neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea societății conduce la . de plată și la apariția stării de insolvență prin neurmărirea indicatorilor economico-financiari.
S-a considerat că acest raționament, pe lângă faptul ca reprezintă o eroare juridico-eeonomică, este în contradicție cu probele administrate la dosar, reprezentate de actele emise de oficiul registrului comerțului, prin care se atestă existența documentației contabile depuse la organele competente, neexistând nici o mențiune contrară si pe de altă parte procesele verbale încheiate între societate și AS S. Insolventă IPURL încheiat la 15.10.2013, 05.08.2013 în care se menționează clar actele menționate, inclusiv balanța și bilanț contabil.
S-a apreciat că recurenta, în mod normal, ar fi trebuit să identifice și să arate indicatorii economici care ar fi determinat o posibilă măsură a organelor de conducere a societății, dar chiar și în aceste condiții o legătură de cauzalitate nu este demonstrată, în sensul că un indicator economic sau altul ar fi fost influențat de un management al organelor de conducere, determinant cu privire la . societății.
S-a menționat că recurenta poate să nu cunoască conținutul juridic al raportului litigios raportat la motivele de recurs invocate în care se pornește de la o prezumție de vinovăție care încalcă principiile de drept, atât penal cât și civil, care reprezintă o încercare revoluționară de interpretare a dreptului procesual.
S-a indicat că unul dintre principiile dreptului civil este acela potrivit căruia cel care face o propunere în fața instanței trebuie să o probeze și că propunerile de lege ferenda se fac în studiile și articolele de specialitate și nu prin motivele de recurs.
S-a precizat că în mod corect prima instanță a reținut că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația procesuală de a dovedi că actele și operațiunile săvârșite de pârâți ar putea fi încadrate în conținutul faptei ilicite a ținerii unei contabilități fictive și de asemenea, neindicând nici actele materiale prin care pârâți ar fi distrus ori ascuns activitatea societății debitoare, aceste afirmații gratuite nefiind probate, ci din contră, fiind contrazise de înscrisurile existente la dosar.
În drept, s-au invocat dispozițiile art.115 C. de la 1865.
4). La termenul de judecată din data de 23.04.2015, Curtea a calificat calea de atac formulată în prezenta cauză ca fiind recurs și nu apel având în vedere dispozițiile art.3 al.2 din Legea nr.76/2012, art.8 al.2 și art.12 al.1 din Legea nr.85/2006 (în forma anterioară modificării prin Legea nr.76/2012) întrucât, din interpretarea dispozițiilor Legii nr.85/2006 rezultă că orice cerere de atragere a răspunderii patrimoniale este o cerere aferentă procedurii insolvenței și are natura juridică a unei cereri incidentale, urmând același regim juridic ca și cererea de deschidere a procedurii insolvenței, iar în cauză cererea de deschidere a procedurii insolvenței a fost formulată la data de 21.08.2012 (f.3 vol.1 dosar nr._ 12 al Trib. București – Secția a VII a Civilă), anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă și a Legii nr.76/2012 (15.02.2013).
5). În faza recursului nu s-au administrat probe noi.
6). Analizând recursul declarat, raportat la dispozițiile art.304 și 3041 Cod procedură civilă de la 1865, Curtea reține următoarele:
În primul rând, trebuie observat că în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865 și ale Legii nr.85/2006 în forma anterioară modificării prin Legea nr.76/2012.
Astfel, potrivit art.3 al.1 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după . acestuia.
Totodată, art.3 al.2 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, prevede că procesele începute prin cereri depuse, în condițiile legii, (.....) înainte de . Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanță după această dată.
Din interpretarea dispozițiilor Legii nr.85/2006 rezultă că orice cerere de atragere a răspunderii patrimoniale este o cerere aferentă procedurii insolvenței și are natura juridică a unei cereri incidentale.
În aceste condiții, cererea întemeiată pe art.138 din Legea nr.85/2006 urmează același regim juridic ca și cererea de deschidere a procedurii insolvenței.
În cauză, cererea de deschidere a procedurii insolvenței a fost formulată la data de 21.08.2012 (f.3 vol.1 dosar nr._ 12 al Trib. București – Secția a VII a Civilă), anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă și a Legii nr.76/2012 (15.02.2013).
Prin urmare, în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865 și ale Legii nr.85/2006 în forma anterioară modificării prin Legea nr.76/2012, conform art.3 al.2 din Legea nr.76/2012.
În al doilea rând, criticile recurentului – reclamant referitoare la hotărârea primei instanțe nu sunt întemeiate, nefiind incidente dispozițiile art.304 sau art.304/1 Cod de procedură civilă de la 1865.
Trebuie observat că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuală izvorâtă din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuală, ci are natura juridică a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Pentru a putea fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa.
Însă, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere, respectiv prin comiterea uneia dintre faptele enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006 să se fi cauzat starea de insolvență a societății debitoare.
Mai trebuie remarcat că legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina membrilor organelor de conducere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, simpla invocare a dispozițiilor art.138 din Legea nr.85/2006 sau prezentarea unor simple afirmații nu sunt suficiente pentru antrenarea răspunderii patrimoniale deoarece părtilor le revine, potrivit art.1169 cod civil de 1864, sarcina de a-și dovedi susținerile, fiind necesar să fie dovedită îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii reglementate de procedura insolvenței, neoperând nicio prezumție legală de vinovație și de răspundere.
Nu pot fi reținute susținerile recurentului – reclamant referitoare la probarea faptei de neținere a contabilității în conformitate cu legea prevăzută de art.138 al.1 lit.d din Legea nr.85/2006.
Trebuie observat că art.138 lit.d din Legea nr.85/2006 cuprinde trei ipoteze: s-a ținut o contabilitate fictivă, s-a făcut să dispară unele documente contabile sau nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
În cauză nu s-a făcut dovada că s-ar fi ținut o contabilitate fictivă sau că s-a făcut să dispară unele documente contabile.
Referitor la neținerea contabilității în conformitate cu legea, Curtea constată că recurentul – reclamant nu a indicat în concret care sunt dispozițiile legale care au fost încălcate în activitatea de ținere a contabilității.
Susținerea recurentului – reclamant potrivit căreia există la dosar dovezi din care rezultă că nu au fost depuse bilanțurile contabile nu este întemeiată.
Astfel, trebuie observat că procedura insolvenței a fost deschisă la data de 04.06.2013, iar în rapoartele întocmite de lichidatorul judiciar conform art.54 și art.59 din Legea nr.85/2006 s-a indicat că societatea debitoare a depus bilanțurile pe anii 2007 – 2011, fiind făcută și o analiză a indicatorilor economico – financiar pe anii 2009 - 2011 (f.106 – 111 vol.1 dosar nr._ 12 al Trib. București – Secția a VII a Civilă).
La data de 05.07.2013 au fost depuse de către reprezentanții societății debitoare situațiile financiare aferente anului 2012 și balanțele de verificare pe lunile ianuarie și mai 2013 (f.112 – 141 vol.1 dosar nr._ 12 al Trib. București – Secția a VII a Civilă).
În raportul de activitate nr.1 s-a indicat de către lichidatorul judiciar că la data de 13.08.2013 au fost predate o parte din documente, iar la data de 15.10.2013 a fost depusă lista debitorilor și a creditorilor (f.259 – 260 vol.1 dosar nr._ 12 al Trib. București – Secția a VII a Civilă).
Din procesele – verbal din datele de 05.08.2013, 06.08.2013, 13.08.2013 și 15.10.2013 încheiate de lichidatorul judiciar cu intimatul – pârât A. Ș. rezultă că au fost predate documentele financiar – contabile pe anii 2009 – 2012 (bilanțuri contabile, balanțe contabile etc.), inclusiv situația sumelor de încasat din garanții pentru lucrări executate, situația clienților neîncasați, situația împrumuturilor acordate de asociați, decizia de inventariere nr.160/28.12.2012, proces – verbal de inventariere la data de 31.12.2012, proces – verbal de casare a mijloacelor fixe și declasare sau casare a mijloacelor materiale / obiecte de inventar la data de 31.12.2012, lista mijloacelor fixe și ultimul inventar al patrimoniului (f.264 – 265 vol.1, f.10 – 13 vol.2 dosar nr._ 12 al Trib. București – Secția a VII a Civilă).
În consecință, recurentul – reclamant nu a indicat în concret care documente contabile nu au fost predate de reprezentanții societății debitoare și ce dispoziții legale au fost încălcate în activitatea de ținere a contabilității.
Mai mult, în lipsa unor probe certe, nu se poate asimila neîndeplinirea obligației de a ține contabilitate în conformitate cu legea cu împrejurarea că nu au fost depuse la dosar toate actele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu au fost depuse toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC.
De altfel, refuzul reprezentanților societății debitoare de a pune la dispoziția judecătorului – sindic, administratorului judiciar sau lichidatorului documentele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 constituie infracțiune, astfel că recurentul – reclamant are posibilitatea de a formula o plângere penală dacă are elemente că s-ar fi comis o astfel de infracțiune.
Trebuie remarcat că nu operează nicio prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina membrilor organelor de conducere, legiuitorul prevăzând doar posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale, dar după administrarea de dovezi din care să rezulte comiterea faptelor prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006.
Prin urmare, nu s-a făcut dovada existenței vreuneia dintre faptele ilicite indicate de art.138 lit.d din Legea nr.85/2006.
Mai trebuie observat că, în ceea ce privește obligația administratorilor de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, condiția impusă de legiuitor este ca neîndeplinirea acestei obligații să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Asadar, împrejurarea că nu s-ar fi ținut contabilitatea potrivit legii nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.
Or, în cauză, nu s-a făcut dovada acestei legături de cauzalitate.
Existența legăturii de cauzalitate nu poate rezulta doar din împrejurarea că neținerea contabilității în conformitate cu legea ar conduce la imposibilitatea urmăririi indicatorilor economico – financiari și luarea unor măsuri pentru a preîntâmpina starea de insolvență întrucât documentele contabile reflectă o situație a patrimoniului care este bună sau rea indiferent dacă actele financiar – contabile sunt întocmite sau nu în conformitate cu legea.
Cu alte cuvinte, luarea unor măsuri pentru evitarea stării de insolvență nu este condiționată / împiedicată de împrejurarea că documentele contabile nu sunt întocmite conform dispozițiilor legale.
Referitor la nepredarea activelor cu care societatea debitoare figura în evidențele contabile, Curtea apreciază că în mod corect s-a reținut de către prima instanță că nu sunt îndeplinite condițiile art.138 al.1 lit.a și b din Legea nr.85/2006 sau a altor ipoteze dintre cele reglementate de art.138 din lege.
Trebuie observat ca art.138 lit.a din Legea nr.85/2006 impune necesitatea ca bunurile/creditele societății să fi fost folosite de persoana care a cauzat starea de insolvență în folos propriu sau în cel al unei alte persoane.
Totodată, pentru incidența ipotezei prevăzute de art.138 lit.b din Legea nr.85/2006 trebuie să fie efectuate acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice.
Simpla indicare a faptelor astfel cum sunt prevăzute de art.138 al.1 lit.a și b din lege nu este suficientă, trebuind să se arate și să se probeze:
- care sunt bunurile/creditele ce au fost folosite și cum au fost folosite acestea în fapt, pentru a putea determina astfel scopul utilizării lor
- care sunt faptele de comerț efectuate în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice.
D. constatarea faptului că societatea debitoare figura în evidențele contabile (bilanțuri contabile) cu anumite active nu duce în mod automat la concluzia că acestea au fost însușite de intimații - pârâți, în lipsa probării efective a acestui aspect. Este necesar să se probeze în concret care bunuri au fost folosite, cum au fost folosite acestea în fapt și cine a folosit aceste bunuri, pentru a putea determina astfel scopul utilizării lor.
În cererea de recurs nu au fost indicate în concret activele care au fost folosite în interes propriu de către intimații – pârâți sau faptele de comerț care să fi fost efectuate de aceștia în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice.
Mai mult, așa cum rezultă din procesele – verbal din datele de 05.08.2013, 06.08.2013, 13.08.2013 și 15.10.2013, au fost predate lichidatorul judiciar de către intimatul – pârât A. Ș. (f.264 – 265 vol.1, f.10 – 13 vol.2 dosar nr._ 12 al Trib. București – Secția a VII a Civilă):
- declarație privind conturile bancare
- situația sumelor de încasat din garanții pentru lucrări executate
- situația clienților neîncasați
- situația împrumuturilor acordate de asociați
- decizie de inventariere nr.160/28.12.2012
- proces – verbal de inventariere la data de 31.12.2012
- proces – verbal de casare a mijloacelor fixe și declasare sau casare a mijloacelor materiale / obiecte de inventar la data de 31.12.2012
- lista mijloacelor fixe și ultimul inventar al patrimoniului.
Prin urmare, contrar susținerii recurentului – reclamant, la dosar au fost depuse documente contabile cu privire la activele aflate în patrimoniul societății debitoare.
Totodată, așa cum rezultă din raportul de activitate nr.5 întocmit de lichidatorul judiciar și din înscrisurile de la dosar, din relațiile comunicate de organele fiscale și de bănci nu s-au identificat bunuri sau disponibilități bănești în patrimoniul societății debitoare (f.102 – 105 vol.5 dosar nr._ 12 al Trib. București – Secția a VII a Civilă).
În ceea ce privește creanțele existente în averea debitoarei, tot în raportul de activitate nr.5 lichidatorul judiciar a precizat care este situația demersurilor efectuate pentru recuperarea acestora.
Așa cum a fost menționat mai sus, răspunderea prevăzută de art.138 din lege nu este o răspundere contractuală în care culpa este prezumată, ci este o răspundere specială care împrumută din caracteristicile răspunderii delictuale, răspunderea contractuală operând doar în raporturile administratorului statutar cu societatea.
Prin urmare, culpa nu este prezumată ca la răspunderea contractuală, ci trebuie dovedită împreună cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii delictuale.
Ca atare, în lipsa unor dovezi din care să rezulte în concret ce bunuri au fost folosite în interes propriu sau în cel al unei alte persoane, modalitatea în care s-a realizat această faptă, perioada de timp, care sunt faptele de comerț efectuate în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice și, nu în ultimul rând, faptul că aceste fapte ar fi produs starea de insolvență, nu se poate reține ca fiind dovedite faptele ilicite prevăzute de art.138 lit.a și b din Legea nr.85/2006 sau o altă ipoteză menționată de art.138 din lege.
În ceea ce privește împrejurarea că societatea debitoare a înregistrat debite, aceasta nu poate echivala cu incidența dispozițiilor art.138 lit.c din Legea nr.85/2006 sau a altor ipoteze dintre cele reglementate de art.138 din lege.
Nu a fost indicată în concret nicio acțiune sau faptă care ar conduce la concluzia că s-a dispus de către intimații – pârâți, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.
Trebuie remarcat că derularea unei activități economice este un aspect normal din timpul funcționării unei societăți, în cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte civile.
Imposibilitatea de a face față plăților nu este, prin ea însăși, un act imputabil administratorilor / asociaților, atâta timp cât aceasta se poate datora și unor cauze obiective, independente de voința acestora.
Curtea mai reține că deciziile reprezentanților unei societăți se pot dovedi a fi greșite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos/dezinteresul în funcționarea normală a societății nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006.
Ca atare, în lipsa unor dovezi din care să rezulte în concret fapta prin care s-a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți, modalitatea în care s-a realizat această faptă, perioada de timp, și nu în ultimul rând faptul că această faptă ar fi produs starea de insolvență, nu se poate reține că sunt incidente dispozițiile art.138 lit.c din Legea nr.85/2006 sau alte ipoteze dintre cele reglementate de art.138 din lege.
Pentru aceste considerente, întrucât nu există în cauză niciunul dintre motivele prevazute de art.304 coroborat cu art.3041 C. de la 1865, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art.312 al.1 C. de la 1865, urmează să respingă recursul formulat de recurentul - reclamant AS S. INSOLVENȚĂ IPURL lichidator judiciar al debitoarei . SRL ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant AS S. INSOLVENȚĂ IPURL lichidator judiciar al debitoarei . SRL (cu sediul în București, ., parter, sector 1) împotriva Sentinței civile nr.1329/10.02.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații - pârâți A. G. (cu domiciliul în București, ..13, ., ., sector 2), A. Ș. (cu domiciliul în București, ..11-17, ., sector 6) și A. E. (cu domiciliul în București, ..11-17, ., sector 6) ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 23.04.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
Ș. C. C. C. M. N. A. C.
GREFIER
C. G. MIGLEȘ
Red./tehn.jud.Ș.C.C.
2ex./06.05.2015
Jud. fond: C. C. - TRIBUNALUL BUCUREȘTI - SECȚIA A VII A CIVILĂ
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 67/2015. Curtea de... → |
|---|
