Procedura insolvenţei. Decizia nr. 308/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 308/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 26-03-2014 în dosarul nr. 1877/88/2009/a1.2*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.308
Ședința publică din data de 26 martie 2014
Completul compus din:
Președinte - E. C. G.
Judecător - N. C.
Judecător – I. M. Ș.
Grefier – I. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de recurenții pârâți T. S., domiciliat în T., . nr.176, ., apt.2, județ T. și A. G., domiciliată în T., ., ., județul T., împotriva Sentinței civile nr.4556/13.12.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă HM E. I.P.U.R.L, cu sediul în București . S. nr.15 . – lichidator judiciar al debitoarei S.C. VIO SAM S.R.L., J_, CUI_, având ca obiect procedura insolvenței - art.138 din Legea 85/2006.
Dosarul a avut termen de judecată la data de 19 martie 2014 când Curtea a constatat cauza în stare de judecată și, pentru a se atașa dosarul de faliment al societății debitoare, a amânat pronunțarea asupra cauzei la data de 26 martie 2014, când a pronunțat prezenta hotărâre.
CURTEA
Asupra recursului civil de față.
Din actele și lucrările dosarului, instanța constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 16.08.2012 și înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._ a3 reclamantul HM E. I., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei ., a solicitat obligarea pârâților T. S. și A. G. la plata pasivului societății debitoare, așa cum rezultă din tabelul definitiv al tuturor creanțelor asupra averii debitoarei, respectiv pentru suma de 605.007,67 lei - reprezentând datorii către creditori, pentru faptele prevăzute de art.138 alin.1 lit.a și d din Legea nr.85/2006.
La termenul din data de 02 noiembrie 2012 reclamantul lichidator a depus precizări la cererea de chemare în judecată și a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 489.720,83 lei reprezentând masa credală rămasă neacoperită în urma valorificării imobilului din averea debitoarei.
Prin Sentința civilă nr.7312/09.11.2012, Tribunalul T. a admis acțiunea și a obligat pârâții T. S. și A. G. la plata sumei de 489.720,83 lei către ., reprezentând pasivul neacoperit al debitoarei.
Prin Decizia civilă nr.700/12.06.2013, Curtea de Apel C. a admis recursul declarat de pârâtul T. S., a casat hotărârea și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului T., reținând că nu au fost lămurite împrejurările noi care l-au determinat pe lichidatorul judiciar să formuleze alte concluzii decât cele din raportul inițial, referitoare la răspunderea celor doi pârâți, iar apărările formulate de aceștia nu au fost luate în considerare și, de asemenea, cu privire la suma precizată de lichidator de 489.720,83 lei, nu rezultă din ce este compusă și dacă pentru întreaga sumă operează solidaritatea celor doi administratori, în condițiile în care a fost reținută săvârșirea a două fapte distincte, iar societatea debitoare a fost administrată de cei doi pârâți, fiecare în altă perioadă. Totodată, a dispus ca excepția prescripției dreptului la acțiune invocată prin recurs să fie reexaminată cu ocazia rejudecării.
În rejudecare, prin Sentința civilă nr.4556/13.12.2013 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului la acțiune; a admis acțiunea și, în temeiul art.138 alin.1 lit.a) și d) din Legea nr.85/2006, a obligat pârâții, în solidar, la plata sumei de 489.720,83 lei către ., reprezentând pasivul neacoperit al debitoarei.
Pentru a pronunța această hotărâre, judecătorul sindic a reținut următoarele:
În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune al lichidatorului, în raport de dispozițiile art.139 din Legea 85/2006, instanța a apreciat că cererea a fost introdusă în termen legal, excepția fiind neîntemeiată.
Potrivit dispozițiilor art.139 din legea insolvenței, acțiunea pentru atragerea răspunderii patrimoniale se prescrie în termen de 3 ani, iar prescripția începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunțării deschiderii procedurii.
În speță, raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au condus la apariția stării de insolvență a debitoarei a fost depus de către lichidator, în forma inițială la data de 6.01.2010, după pronunțarea hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței la 6.11.2009.
Lichidatorul nu a identificat însă prin acest raport fapte sau persoane care să fi cauzat starea de insolvență a debitoarei, în lipsa depunerii de către debitoare a tuturor documentelor contabile solicitate.
La data de 16.08.2012, după derularea procedurii generale și respingerea planului de reorganizare propus de debitoare și . simplificată a falimentului, lichidatorul judiciar a depus o completare a raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au determinat insolvența debitoarei. Prin acest raport lichidatorul a identificat faptele și persoanele vinovate de această situație, respectiv folosirea bunurilor și creditelor debitoarei în folosul propriu, ținerea unei evidențe contabile fictive sau neconforme legii, precum și lipsa actelor contabile, fapte reținute în sarcina administratorilor statutari A. G. și a asociatului T. S..
Ori, termenul de 2 ani de la data deschiderii procedurii insolvenței debitoarei, de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani pentru introducerea acțiunii în răspundere patrimonială reglementat de art.139 din legea insolvenței, s-a împlinit la data de 6 noiembrie 2011, înainte de completarea raportului asupra cauzelor și împrejurărilor insolvenței din 16 august 2012. Prin urmare, acțiunea a fost promovată de lichidator în termenul legal de 3 ani care se împlinea în noiembrie 2014.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că prin Sentința civilă nr.2168/6.11.2009, la cererea creditoarei ., s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței în formă generală față de debitoarea ..
Administratorul judiciar desemnat în cauză, a întocmit raportul asupra cauzelor și împrejurărilor insolvenței, în conformitate cu prevederile art.20 și 59 alin.1 din legea insolvenței, potrivit căruia, până la data depunerii 6 ianuarie 2010, nu au fost identificate faptele care să fi cauzat starea de insolvență a debitoarei, dintre cele prevăzute de art.138 din lege.
Prin completarea la acest raport, depusă la 16 august 2012, administratorul judiciar - desemnat între timp lichidator, în urma intrării societății în faliment, prin procedura simplificată, la 14.05.2010 - a concluzionat că atât administratorul A. G. cât și asociatul T. S. au folosit bunurile și creditele debitoarei în folosul propriu sau al altei persoane, au ținut o contabilitate fictivă sau neconformă legii, în lipsa prezentării actelor contabile, astfel încât a înțeles să promoveze împotriva acestora acțiunea prevăzută de art.138 alin.1 lit.a) și d) din lege.
Din conținutul acestei completări la raport, se constată că administratorul societății nu a cooperat în niciun fel cu lichidatorul judiciar, nu a predat documentele și evidențele contabile ale societății, de la data deschiderii procedurii insolvenței, în noiembrie 2009 și până în august 2012.
Totodată, bunurile cu care societatea figura în evidențele fiscale ale Primăriei T., respectiv clădiri, depozit și birouri, teren cu construcții în suprafață de 565,18 mp, situate în T., ., au fost folosite în continuare de administratorii societății și după deschiderea procedurii insolvenței.
D. după derularea procedurii de executare silită a sentinței nr.4637/2011, pronunțată de Tribunalul T., a fost predat lichidatorului spațiul comercial proprietatea debitoarei, mai sus menționat, ocazie cu care acesta a intrat în posesia unor contracte încheiate pentru utilizarea de către terți a spațiului în cauză.
Astfel, s-a constatat că prin contractul de comodat din 1.06.2008 încheiat între debitoare și . s-a transmis fără plată dreptul de folosință asupra spațiului comercial, în favoarea acesteia din urmă.
La rândul său, aceasta a subînchiriat spațiul, prin contractul nr.285/03.12.2010, către . pentru o chirie lunară de 1.000 euro + TVA. Rezultă de aici că bunul proprietatea societății debitoare a fost folosit pentru un interes contrar acesteia și în folosul și interesele ., al cărei administrator este T. V., soția asociatului unic T. S. al debitoarei.
S-a mai constatat, din analiza datelor bilanțiere, că în anul 2009 societatea debitoare avea disponibilități de 5.200 lei în casă și în conturi la bănci, precum și creanțe de 484.468 lei și active imobilizate de 205.378 lei.
Prin urmare, deși aveau creanțe de recuperat de la diverși debitori, pârâții nu s-au preocupat și nu au întreprins nimic pentru organizarea corespunzătoare a activității societății, recuperarea creanțelor de la debitori sau plata datoriilor către bugetul de stat și creditori.
Prin aceste manopere frauduloase s-au creat premisele intrării societății în faliment, fiind cauzat astfel un prejudiciu total în valoare de 489.720,83 lei, fiind prejudiciați astfel și creditorii care nu și-au mai putut recupera debitele restante.
Neîndeplinirea obligațiilor asumate de către T. S., în calitatea sa de organ de conducere al societăți debitoare, a condus la concluzia că acesta a intenționat să ascundă modul în care a fost gestionată activitatea societății, modificările survenite pe parcursul existenței acesteia în patrimoniu, modul în care au fost reflectate în contabilitatea societății operațiunile economico-financiare ale debitoarei, precum și modul în care au fost utilizate resursele financiare ale acesteia.
Astfel, potrivit procesului verbal încheiat la 11 decembrie 2009, T. S. și-a asumat obligația de a preda lichidatorului, până la data de 20 decembrie 2009, situația clienților cu datele de identificare ale acestora, precum și actele pe baza cărora facturile au fost înscrise în contabilitate, obligație pe care acesta ulterior nu a mai îndeplinit-o, refuzând predarea actelor contabile.
În ceea ce privește apărările pârâților formulate de aceștia în recurs, în sensul respectării prevederilor legii contabilității și a ținerii unei evidențe contabile corecte, judecătorul sindic a apreciat că acestea nu prezintă relevanță în raport de constatările lichidatorului judiciar și de neîndeplinirea obligațiilor de predare a documentelor contabile, în conformitate cu prevederile art.28 din legea insolvenței.
De altfel, recurenții-pârâți nu au propus administrarea altor probe, în afara Raportului de inspecție fiscală din 29 ianuarie 2010, depus în recurs, prin care să răstoarne prezumția născută din faptul nepredării actelor contabile către lichidator, aceea că nu au ținut contabilitatea în conformitate cu dispozițiile legii contabilității.
Referitor la componența sumei de 489.720,83 lei, aceasta este constituită, conform precizărilor și raportului final al lichidatorului din 2 noiembrie 2012, din masa credală rămasă neacoperită, în urma valorificării imobilului din averea debitoarei.
Obligarea în solidar, a celor doi pârâți, la acoperirea acestui pasiv este determinată de faptul că fiecare dintre aceștia a administrat societatea debitoare în perioade diferite, astfel încât îndeplinirea obligațiilor prevăzute de art.72 din Legea 31/1990 a revenit fiecăruia, în perioada în care s-a aflat la conducerea societății.
Așa fiind, instanța de fond a constat îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii prevăzute de art.138 alin.1 lit.a și d din Legea nr.85/2006.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții T. S. și A. G. (apreciat de aceștia ca fiind apel),care au criticat soluția instanței de fond ca fiind nelegală și netemeinică, sub următoarele aspecte:
a) În mod eronat s-a apreciat că termenul de prescripție s-ar fi împlinit, în raport de prevederile art.139 din Legea nr.85/2005, reținându-se că termenul de 2 ani ar trebui socotit de la data „completării raportului” întocmit de către lichidatorul judiciar, având în vedere faptul că art.59 alin.1 precizează fără echivoc faptul că administratorul judiciar va întocmi (și nu va completa) un raport asupra cauzelor împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitorului, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, în maxim 40 de zile de la desemnare.
De altfel, în toată practica judiciară este acceptată teza existenței unor rapoarte ordinare, depuse lunar de către lichidator și nu este întâlnită formula de „completare” a raportului lichidatorului.
În aceste condiții, instanța trebuia să ia act de faptul că, față de data deschiderii procedurii insolvenței, respectiv la 06.11.2009 și data introducerii cererii de atragere a răspunderii administratorilor, respectiv la 16.08.2012, au trecut peste 2 ani de zile, consecința legală fiind aceea a respingerii cererii ca tardiv formulată.
b) Motivarea instanței de fond cu privire la aplicabilitatea prevederilor art.138 alin.1 lit.a) și d) din legea nr.85/2006 este contradictorie. Astfel, pe de o parte, se arată că lichidatorului nu i s-ar fi predat de către administratorii-pârâți actele contabile prevăzute la art.28, iar pe de altă parte, se reține că „din analiza datelor bilanțiere rezultă că debitoarea avea în anul 2009…active imobilizate…” termenii utilizați fiind specifici și întâlniți doar în acte contabile. Mai mult, chiar Raportul de inspecție fiscală al ANAF T. se arată că societatea a respectat toate prevederile legate de ținerea contabilității și nu i s-a aplicat nicio sancțiune pe acest capitol și însăși ANAF T. i-a solicitat, în scris, lichidatorului să se prezinte pentru a se discuta pe marginea constatărilor controlorilor fiscali care au verificat toate actele contabile ale societății, acte care se aflau la sediul ANAF T., deci puteau fi preluate de către lichidator și fără a fi fost predate de către foștii administratori, însă acesta nu s-a prezentat.
c) Începând cu data deschiderii procedurii, 06.11.2009, conducerea societății debitoare a fost exercitată, exclusiv, de către administratorul judiciar care avea toate atribuțiile prevăzute de art.20 din legea nr.85/2006. În aceste împrejurări, invocarea unui contract de comodat din 01.06.2008, ca fiind un act determinant în a se concluziona că administratorii l-au folosit pentru un interes contrar societății debitoare este absolut subiectivă și netemeinică, întrucât administratorul judiciar, dacă avea suspiciuni asupra nelegalității acestui contract, ar fi avut la dispoziție calea legală de desființare a acestuia, respectiv să introducă acțiune pentru anularea contractului de comodat în baza prevederilor art.20 lit.h) și j) din legea nr.85/2006, lucru pe care nu l-a făcut la timp, nerespectând astfel etapele procedurale obligatorii.
d) Instanța nu a avut în vedere îndreptarul de casare cu trimitere al Curții de Apel Constanta, dispus prin Decizia Civilă nr.700/12.06.2013 și nu a solicitat lichidatorului să probeze legal, eventual printr-o expertiză contabilă, din ce se compune suma de 489.720,83 lei și dacă pentru întreaga sumă operează solidaritatea celor doi administratori, în condițiile în care au fost reținute săvârșirea a două fapte distincte, iar societatea debitoare a fost administrată de cei doi pârâți, fiecare în altă perioadă.
De asemenea, instanța nu a solicitat lichidatorului să prezinte modalitatea în care a acționat pentru recuperarea unor creanțe ale debitoarei față de terți, care la bilanțul din 2009 se cifrau la suma de 484.468 lei, sumă suficientă pentru plata pasivului societății, cu consecința logică a lipsei de eficiență și de interes a introducerii unei cereri de atragere a răspunderii materiale a administratorilor societății.
Curtea a constatat, raportat la disp. art.24 din NCPC, că procedura insolvenței a fost începută sub imperiul vechiului cod de procedură civilă, calea de atac exercitată de pârâți este cea a recursului, așa cum a și fost de altfel înregistrat pe rolul instanței.
Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate, Curtea constată că recursul este fondat în parte.
În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, se reține că, potrivit art.139 din Legea nr.85/2006, „Acțiunea prevăzută la art. 138 se prescrie în termen de 3 ani. Prescripția începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunțării deschiderii procedurii.”
Prin urmare, legea instituie un termen de prescripție de 3 ani care începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență și, totodată, stabilește că acest moment nu trebuie să depășească un termen de 2 ani de la data deschiderii procedurii.
În speță, lichidatorul judiciar trebuia să cunoască persoana responsabilă de ajungerea societății în insolvență la momentul întocmirii raportului prevăzut la art.59 alin.1 din Legea nr.85/2006, respectiv la data de 6.01.2010, astfel că termenul de prescripție a început să curgă de la acest moment, nefiind împlinit la data introducerii acțiunii – 16.08.2012.
De asemenea, data de 6.01.2010 se află în interiorul termenului de 2 ani calculat de la data deschiderii procedurii insolvenței debitoarei, respectiv de la data de 6 noiembrie 2009, situație în care în mod corect s-a reținut de către judecătorul sindic că acțiunea a fost promovată de lichidator în termenul legal de prescripție.
Pe fond, Curtea constată că motivele invocate de recurenți sunt întemeiate.
Astfel, debitoarea a fost administrată de pârâtul T. S. în perioada 01.01.2005 – 31.03.2007 și 29.10.2009 – 30.11.2009, iar de pârâta A. G. în perioada 01.04.2007 – 28.10.2009.
Curtea apreciază că lipsa de cooperare dintre administratorii sociali și administratorul judiciar, precum și demersurile judiciare făcute de aceștia în scopul tergiversării procedurii demonstrează o anumită conduită șicanatorie, însă nu sunt suficiente pentru a proba săvârșirea unor fapte din cele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006, fapte ce trebuie să fie anterioare deschiderii procedurii și care trebuie dovedite, conform art.1169 cod civil și art.129 alin.1 Cod procedură civilă, aplicabile la data sesizării instanței, de către reclamantul lichidator judiciar.
Judecătorul sindic a reținut în sarcina pârâților răspunderea solidară pentru săvârșirea faptelor prevăzute de art.138 alin.1 lit.a și d din Legea nr.85/2006, potrivit cu care „(1) … judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;
d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea;”
Din interpretarea dispozițiilor citate rezultă că răspunderea persoanei care, în virtutea funcției de conducere pe care a deținut-o, a cauzat prin activitatea sa starea de insolvență a societății presupune întrunirea cumulativă a elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, vinovăția, prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
Dacă în cauză prejudiciul este evident, fiind dat de faptul că societatea debitoare, ajunsă în stare de insolvență, se află în imposibilitatea de a-și acoperi datoriile, iar insuficiența bunurilor în patrimoniul său face ca pasivul să rămână neacoperit, celelalte elemente ale răspunderii trebuie probate.
În ceea ce privește fapta reglementată la lit.a, au fost reținute concluziile administratorului judiciar potrivit cu care cei doi pârâți au folosit bunurile debitoarei în folosul propriu sau al altei persoane, respectiv a fost încheiat cu . contractul de comodat din 1.06.2008 având ca obiect spațiul comercial, iar beneficiara comodatului a subînchiriat spațiul pentru o chirie lunară de 1.000 euro + TVA. De asemenea, s-a reținut existența sumei de 5.200 lei în casă/bănci, sumă ce nu a fost predată administratorului judiciar.
Instanța de fond a stabilit o răspundere solidară a celor doi pârâți pentru fapta menționată, fără a identifica, potrivit dispozițiilor trasate prin decizia de casare, contribuția fiecăruia la săvârșirea faptei.
Cu toate acestea, instanța de recurs apreciază că doar încheierea contractului de comodat, chiar în condițiile arătate, respectiv în folosul unei societăți comerciale administrate de soția pârâtului T. S., nu poate fi considerată ca fiind cauza intrării societății în stare de insolvență. Împrejurarea că spațiul a fost subînchiriat de această societate contra cost este cu mult ulterioară deschiderii procedurii (3.12.2010), astfel că nu poate fi apreciată ca o premiză a stării de insolvență.
De asemenea, faptul că administratorii nu au predat administratorului judiciar suma de 5.200 lei constituie o prezumție că suma a fost însușită de aceștia, însă nu poate fi considerată, față de întinderea obligațiilor debitoarei, cauză a intrării societății în stare de insolvență.
În egală măsură, folosirea de către administratori/asociați a bunurilor societății după deschiderea procedurii de insolvență și refuzul de predare a bunurilor către administratorul judiciar/lichidator nu se încadrează în fapta prevăzută la lit.a întrucât sunt acțiuni ulterioare deschiderii procedurii, care nu pot fi considerate că au cauzat starea de insolvență a societății, iar neîncasarea creanțelor nu poate fi apreciată ca o premisă a atragerii răspunderii pârâților fără a se dovedi că aceasta s-a făcut în interesul personal al acestora sau al altor persoane.
Cu privire la fapta prevăzută de lit.d, hotărârea primei instanțe s-a bazat pe prezumția, dată de lipsa documentației contabile, că administratorii societății nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Într-adevăr, o astfel de prezumție simplă funcționează pentru persoanele care au avut calitatea de administrator și care, potrivit disp. art.73 alin.1 lit.c din Legea nr.31/1990 și art.10 din Legea nr.82/1991, poartă răspunderea pentru corecta ținere a registrelor societății și pentru organizarea contabilității.
Prin decizia de casare s-a reținut însă că aplicarea prezumției privind antrenarea răspunderii pentru fapta prevăzută de art.138 lit.d s-a făcut în contradicție cu probele administrate în cauză, respectiv raportul lichidatorului de la fila 124 depus la 08.12.2009 în care se menționează că au fost depuse o parte din documentele contabile, procesul verbal din 11.12.2009 din care rezultă documentele contabile predate de T. S. și mențiunea că „până la data de 20.12.2009 se vor preda situația clienților cu datele de identificare ale acestora precum și cu actele pe baza cărora factura a fost înscrisă în contabilitate”.
De asemenea, s-a reținut că din raportul de inspecție fiscală efectuată după data deschiderii procedurii insolvenței rezultă că societatea are evidența contabilă ținută conform Legii nr.82/1991.
Cu toate acestea, în rejudecarea cauzei, judecătorul sindic a aplicat aceeași prezumție, fără a interpreta corespunzător probele administrate în cauză, întemeindu-se doar pe punctul de vedere exprimat de lichidatorul judiciar.
Curtea consideră că, în speță, răspunderea administratorilor nu se poate întemeia doar pe simpla prezumție dedusă din nepredarea documentelor contabile. Aceasta deoarece pârâtul a răsturnat această prezumție făcând dovada contrară prin Raportul de inspecție fiscală depus în recurs, înscris oficial ce nu poate fi înlăturat de instanță fără administrarea altor probe din care să rezulte că cele constatate de inspectorii fiscali nu corespund realității.
Prin urmare, reclamantul era ținut să dovedească faptul că pârâții au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea, iar aceste acte au avut drept consecință aducerea societății în stare de insolvență. Ori, se constată că documentația contabilă existentă nu a fost analizată nici de către administrator/lichidator și nici de către un expert contabil, refuzul pârâților de a preda o parte din documentele contabile putând fi sancționat de instanță în condițiile art.44 din lege.
Pentru considerentele expuse, apreciind că în cauză nu s-a făcut dovada condițiilor reglementate de art.138 lit.a și d din Legea nr.85/2006 pentru antrenarea răspunderii materiale a pârâților, urmează a admite recursul în baza art.312 alin.1 și 304/1 Cod procedură civilă și a modifica în parte hotărârea recurată în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.
Se vor menține dispozițiile privitoare la soluționarea excepției prescrierii dreptului la acțiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenții pârâți T. S., domiciliat în T., . nr.176, ., apt.2, județ T. și A. G., domiciliată în T., ., ., județul T., împotriva Sentinței civile nr.4556/13.12.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă HM E. I.P.U.R.L, cu sediul în București . S. nr.15 . – lichidator judiciar al debitoarei S.C. VIO SAM S.R.L., J_, CUI_.
Modifică în parte hotărârea recurată în sensul că respinge acțiunea ca nefondată.
Menține dispozițiile privitoare la soluționarea excepției prescrierii dreptului la acțiune.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi, 26 martie 2014.
Președinte, E. C. G. | Judecător, N. C. | Judecător, I. M. Ș. |
Grefier, I. P. |
jud. sindic: V.A.
red.dec.jud. ECGheorma
3ex./ 15.04.2014
Emis 1 .
| ← Procedura insolvenţei. Decizia nr. 316/2014. Curtea de Apel... | Alte cereri. Decizia nr. 571/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA → |
|---|
