Alte cereri. Decizia 1470/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA Operator 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ
Dosar nr-
DECIZIA Nr. 1470/
Ședința publică din 12.11.2009
PREȘEDINTE: Cătălin Nicolae Șerban
JUDECĂTOR 2: Dorin Ilie Țiroga
JUDECĂTOR: - -
GREFIER:
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de contestatoarea SC SRL A, împotriva deciziei civile nr. 669/R/04.05.2009 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosarul nr-, în contradictoriu cu SC SRL
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat în reprezentarea contestatoarei, lipsă fiind intimata.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, se constată că în cauză există o contestație în anulare, considerată a fi în termen, întrucât nu se poate verifica momentul în care contestatoarea a luat cunoștință de decizia atacată.
Curtea reține că reprezentantul contestatoarei arată că nu se mai impune discutarea cererii de suspendare, întrucât nu mai are alte cereri și se pot pune concluzii pe fond.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra contestației.
Reprezentantul contestatoarea solicită admiterea contestației, anularea deciziei contestate și rejudecarea recursului de către instanța de recurs, depunând practică judiciară în acest sens.
CURTEA
În deliberare constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 669/R/04.05.2009 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr-, s-a respins cererea de intervenție accesorie formulată de SC SA prin administrator judiciar Activ Grup A, și s-a respins recursul formulat de debitoarea SC Statd SRL împotriva sentinței comerciale nr. 2068/2008 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Arad.
Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a constatat că recursul este nefondat.
Astfel, din criticile aduse sentinței recurate de către debitoarea SC SRL, ar rezulta că se contestă, pe de o parte, caracterul creanței și, pe de alta, starea de insolvență a debitoarei.
Față de primul aspect invocat, Curtea a constatat că, raportat la dispozițiile art. 3, pct. 1, lit. a) din nr. 85/2006, insolvența este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de unul sau mai mulți creditori. Pentru a răsturna prezumția legală, debitorului îi incumbă sarcina probei contrare, respectiv a justificării neplății, la termen, a unei datorii. Cu toate acestea, simpla susținere că parte din lucrările a căror contravaloare se cere a fi achitată nu este corespunzătoare, nu constituie o justificare.
Recurenta a depus la dosar dovada existenței disponibilităților în cont, însă, această probă, singură, nu justifică, de asemenea, refuzul la plată al datoriei scadente. cu situația incidentelor de plată depusă la dosar de către creditoarea intimată ( 27 și urm.) pretențiile formulate de interveniente, chiar dacă sunt inadmisibile pe calea urmată de cele două societăți, dovedesc că societatea recurentă are și alte sume semnificative scadente la plată.
Chiar recurenta afirmă că raporturile comerciale dintre aceste societăți, precum și cuantumul debitului nu pot fi stabilite pe calea cererii de deschidere a procedurii insolventei. Instanța nu este chemată, în acest cadru procesual, să aprecieze cuantumul sumelor achitate până in prezent, eventuale deficiențe in realizarea lucrărilor, etc. De aceea, ambelor părți le revine obligația, invocând faptul că lucrările realizate de reclamantă sunt de proastă calitate, au necesitat remedierea, iar sumele achitate acoperă valoarea reala a lucrărilor, înțelegând ca pentru partea de lucrări executate în mod defectuos să invoce excepția de neexecutare a contractului.
De asemenea, recurenta face precizarea că singurul motiv pentru care nu a achitat creanța creditoarei și pe care nici nu intenționează să o achite nu este acela că este în insolvență, ci acela că nu recunoaște creanța care, cât timp nu este pronunțată o sentință judecătorească definitivă și irevocabilă pe dreptul comun, din punctul său de vedere nu este certă, lichidă și exigibilă.
Potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 85/2006 "orice creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii prevăzute de prezenta lege împotriva unui debitor prezumat în insolvență poate introduce o cerere introductivă", prin creditor îndreptățit înțelegându-se "creditorul a cărui creanță împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 30 de zile" (art. 3 pct. 6).
Pe de altă parte, insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile, ea fiind prezumată ca vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de unul sau mai mulți creditori (art. 3 pct. 1 lit. a).
Dispozițiile legale privind procedura insolvenței sunt aplicabile dacă sunt îndeplinite cele două condiții de fond prevăzut de art. 1 din actul normativ amintit, respectiv debitorul să aibă calitatea de comerciant, să fie o societate cooperatistă, o organizație cooperatistă, o societate agricolă, un grup de interes economic sau orice altă persoană juridică de drept privat care desfășoară și activități economice, și acesta să se afle în insolvență.
Debitoarea recurentă este o societate comercială cu răspundere limitată având stabilită o durată de funcționare nelimitată, societățile constituite cu respectarea formalităților prevăzute de Legea nr. 31/1990, republicată, având calitatea de comerciant de la data înmatriculării în registrul comerțului.
Insolvența debitorului, fiind o condiție a aplicării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, cel care solicită declanșarea acestei proceduri trebuie să administreze dovezi din care să rezulte: neplata la scadență a datoriilor și lipsa lichidităților. În acest sens, au fost relevante înscrisurile depuse la dosar de creditoare care atestă neplata de către debitoare a diferitelor sume scadente contractului derulat între cele două societăți și pretențiile emise de interveniente care depășesc fiecare valoarea prag de 10.000 lei. În același sens, administratorul judiciar EXPERT a arătat că deși nu a notificat creditorii debitoarei, având în vedere suspendarea executării sentinței atacate, la dosar au fost înregistrate declarații de creanță însumând 1.221.066,22 lei, ale creditorilor: Administrația Finanțelor Publice A, SC SRL, SC SRL și SC SRL.
Potrivit Legii insolvenței creditorul nu poate solicita declanșarea procedurii insolvenței decât pentru creanțe certe, lichide și exigibile. Caracterul cert al creanței vizează atât existența acesteia cât și cuantumul său, iar caracterul lichid al creanței presupune că întinderea acesteia, având ca obiect o sumă de bani, să fie determinată sau determinabilă. În plus, creanța trebuie să fie exigibilă, adică să fie ajunsă la scadență, toate aceste condiții fiind, fără nici un dubiu, îndeplinite în speță.
Cum, pe această cale, nu s-a stabilit cu certitudine dacă întreaga sumă solicitată de creditoare este justificată, această obligație revenind administratorului judiciar cu ocazia analizei ce o va face asupra declarației de creanță a creditoarei și a actelor doveditoare, nu au fost relevante nici argumentele aduse de debitoare privind refuzul la plată al unora dintre facturi.
Refuzul justificat ar fi trebuit să fie însoțit, de exemplu, de dovada promovării unei cereri în care, pe calea procedurii obișnuite să se discute eventuala nerealizare a obligațiilor contractuale de către creditoare. Cum o astfel de dovadă nu există în cauză, Curtea nu a putut reține ca temeinic refuzul la plată și, ca urmare, recursul a fost respins ca nefondat, apreciindu-se că, în conformitate cu disp. art. 312 Cpc nu s-au invocat și probat motive de casare ori de modificare ale sentinței criticate.
În ceea ce privește cererile de intervenție principală, formulate de SC SRL și SC SRL D, au fost respinse având în vedere că raportat la disp. art. 50 Cpc ele nu pot fi formulate direct în recurs.
Cererea de intervenție accesorie formulată de SC SA, prin administrator judiciar, de asemenea a fost respinsă, pentru considerentul că orice creanță pretinsă față de debitoare, va fi discutată în cadrul procedurii, în urma înscrierii la masa credală și a analizei ce va fi efectuată de către practician. În această fază procesuală nu se poate discuta nici asupra temeiniciei cererii de compensare legală, obiectul recursului fiind doar temeinicia sentinței atacate și, respectiv, a cererii de declanșare a procedurii.
Cele trei creditoare au la dispoziție calea prevăzută de Legea nr. 85/2006 și, ca urmare, pot depune declarațiile de creanță în procedură.
Față de aceste aspecte, s-a respins cererea de intervenție accesorie formulată de SC SA prin administrator judiciar ACTIV GRUP A și recursul declarat de debitoarea SC SRL împotriva sentinței comerciale nr. 2068/2008, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Arad.
Împotriva acestei decizii a declarat contestație în anulare debitoarea SC Statd SRL A, solicitând admiterea acesteia, rejudecarea recursului și în consecință modificarea deciziei contestate în sensul admiterii recursului.
În motive, în temeiul art.3191pr.civ, contestatoarea solicită suspendarea executării deciziei contestate cu citarea părților, a cărei aparență de nelegalitate rezultă din următoarele motive:
1. Invocă drept temei de contestație în anulare prevederile art.317 alin.l pct.2 pr.civ.
Potrivit acestui text legal, "hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare - când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență ".
În considerentele deciziei atacate, instanța de recurs afirmă că pe calea judecării cererii de deschidere a procedurii insolvenței "nu se stabilește cu certitudine dacă întreaga sumă solicitată de creditoare este justificată, această obligație revenind administratorului judiciar cu ocazia analizei ce o va face asupra declarației de creanță a creditoarei și a actelor doveditoare".
Această afirmație vădește încălcarea de către Curtea de APEL TIMIȘOARAa normelor de ordine publică privind competența generală a judecătorului-sindic, acesta fiind obligat a verifica certitudinea creanței invocate de către creditorul care a formulat cererea introductivă, cum reiese de altfel chiar și din celelalte mențiuni existente în decizia contestată.
Susținând că certitudinea creanței urmează a fi verificată de administratorul judiciar ulterior deschiderii procedurii, instanța de recurs promovează interpretarea potrivit căruia acest aspect nu prezintă relevanță, și prin urmare este suficient pentru un creditor să pretindă o creanță, indiferent de caracterul cert al acesteia din punctul de vedere al fondului raporturilor contractuale, pentru ca cererea sa să devină admisibilă.
Încălcarea regulilor de ordine publică privind competența fiind din acest punct de vedere inechivocă, se impune anularea deciziei contestate și rejudecarea cauzei în funcție de prevederile legale relevante.
2. Invocă drept temei de contestație în anulare și prevederile art.318 alin.1 teza I pr.civ.
Textul normativ invocat prevede că " hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale ".
În speță, soluția promovată de Curtea de APEL TIMIȘOARA este rezultatul unor astfel de greșeli, concretizate prin contrarietatea motivelor contestației în anulare.
Pe de o parte, deși reține inadmisibilitatea declarațiilor de creanță anterior deschiderii procedurii și respinge cererea de intervenție, instanța de recurs ia totuși în calcul și celelalte pretinse creanțe.
În mod corect s-au înlăturat în speță declarațiile de creanță ale celorlalți creditor, precum și cererile de intervenție. Consecința imediată a modului în care a procedat instanța de recurs o reprezintă însă necesitatea de a analiza cerințele art.31 din Legea nr.85/2006 exclusiv raportat la creanța creditorului care a formulat cerere introductivă.
Aceasta este și orientarea unitară a doctrinei și practicii judiciare. în acest sens, s-a arătat că respingerea cererii creditorului este justificată în situația în care debitorul posedă în contul bancar disponibil suficient pentru a face față datoriei pe care o are față de creditorul care a cerut deschiderea procedurii.
Din moment ce pe de o parte a luat în calcul celelalte creanțe, dar le-a înlăturat din alte puncte de vedere, este evident faptul că instanța de recurs a pronunțat soluția în urma unei erori materiale.
Cu toate că însăși Curtea de APEL TIMIȘOARA reține imposibilitatea stabilirii cu certitudine a cuantumului creanței, s-a considerat că aceasta îndeplinește rigorile art.3 pct.6 din Legea nr.85/2006.
Contradicția evidențiată mai sus este la rândul său cât se poate de evidentă, și nu poate avea decât un caracter material, din moment ce nu vizează modul de interpretare a prevederilor legale, ci reprezintă un viciu intern al deciziei contestate.
Mai mult, dacă nu se poate stabili cu certitudine cuantumul creanței, aceasta nu este lichidă. Concluzia se desprinde din lecturarea art.379 alin.4 pr.civ, potrivit căruia "creanța este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanță sau și a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziții legale sau a stipulațiilor conținute în actul de creanță, chiar dacă prin această determinare ar fi nevoie de o osebită socoteală ".
Concluzionând, întreaga motivare a deciziei atacate are caracter contradictoriu, conținând susțineri neconciliabile una cu cealaltă, motiv pentru care se impune anularea sa și rejudecarea recursului pe fond.
3. În rejudecarea recursului, se impune admiterea sa și a contestației, respectiv respingerea cererii introductive
Creanța creditorului solicitant nu are caracter cert sau lichid.
Contestatoarea a arătat deja că acest aspect a fost în mod contradictoriu acceptat chiar prin considerentele deciziei contestate, situație în care soluția respingerii recursului cu consecința deschiderii procedurii este imposibil a fi reținută.
În interpretarea prevederilor art.379 alin.4 pr.civ, sus-citat, practica și literatura de specialitate au arătat în mod constant că nu sunt lichide createle al căror cuantum urmează a fi stabilit prin intermediul justiției. Cu atât mai mult nu este lichidă o creanță al cărei cuantum urmează a fi stabilit de către administratorul judiciar, cum susține Curtea de APEL TIMIȘOARA, în condițiile în care este o persoană juridică privată care nu se bucură de garanțiile de independență și imparțialitate ale instanței de judecată, și încalcă dreptul părții la un proces echitabil, drept consfințit de art.21 alin.3 din Constituție și de art.6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Atunci când se impune, pentru clarificarea creditului, administrarea de probe, acestea nu se pot efectua decât în cazul chemării pârâtei în judecată printr-o acțiune separată, nicidecum în cadrul contestației reglementate de legea procedurii insolvenței.
Drept consecință, lipsind atât caracterul cert cât și cel exigibil al creanței, cererea introductivă nu poate fi în mod legal admisă.
Societatea debitoare nu este în stare de insolvență
La dosar există dovada incontestabilă a faptului că societatea avea și are posibilitatea plății creanței invocate de către reclamantă, însă a refuzat efectuarea operațiunii.
S-a arătat deja că singurul criteriu de analiză a solventei debitorului, în judecarea cererii de deschidere a procedurii, îl reprezintă creanța creditorului solicitant, declarații ulterioare fiind irelevante, cum în mod contradictoriu a acceptat chiar instanța de recurs.
Mai mult, refuzul de plată nu constituie motiv de admitere a cererii de deschidere a procedurii, indiferent de caracterul său justificat sau nu. Este la fel de notoriu faptul că insolvență reprezintă o stare a patrimoniului debitorului, și că instanța de judecată poate verifica exclusiv posibilitatea de plată, nu și caracterul justificat al refuzului.
Procedura insolvenței nu este menită să fie utilizată ca instrument de constrângere a debitorului pentru ca acesta să-și plătească datoriile "sub amenințarea cu falimentul", dacă debitorul are fonduri disponibile pentru a plăti datoria către creditorul solicitant. Procedura nu este o măsură menită a intimida un debitor care refuză cu bună sau cu rea-credință să plătească.
Prin urmare, din moment ce la dosar există dovada posibilității de efectuare a plății datoriei invocate de către creditorul solicitant (aspect care nu depinde de existența altor creanțe), este cât se poate de evident faptul că în speță nu sunt îndeplinite cerințele deschiderii procedurii. Orice referire la faptul că sarcina probei revine debitorului, prin dovada că efectuează plăți constante, reprezintă o facilitate a acestuia, pentru situația în care nu există suficiente lichidități în cont pentru a acoperi datoria creditorului solicitant. Pentru situația în care lichiditățile există, și se face dovada acestora, orice alt aspect devine irelevant, și complet străin de natura și de scopul procedurii.
Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea contestației, și în rejudecarea recursului admiterea acestuia, cu consecința admiterii contestației societății noastre și a respingerii cererii introductive.
Examinând contestația în anulare astfel promovată prin prisma motivelor invocate, respectiv a prevederilor art. 317 alin.1 pct.2 și art. 318 alin.1, teza I proc.civ. Curtea constată neîntemeiată contestația în anulare, urmând a fi respinsă pentru motivele ce succed:
Potrivit art 317 alin.1 pct.2 hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare pentru motivul că hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului, sau deși motivul a fost invocat în cererea de recurs, instanța l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau când recursul a fost respins fără să fi fost judecat în fond.
Prin consecință, motivul contestației în anulare mai sus evocat oferă posibilitatea exercitării unei căi de atac extraordinare cu efectul înfrângerii autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești, dacă decizia pronunțată în recurs a fost dată cu încălcarea normelor imperative referitoare la competență.
Totuși acest motiv poate servi la promovarea contestației în anulare numai în una dintre cele două ipoteze expres prevăzute de legiuitor și anume: motivul nu a putut fi invocat pe calea apelului sau, așa cum este în cauză, pe calea recursului, din motive neimputabile contestatorului; motivul a fost invocat în cererea de recurs dar recursul a fost judecat fără ca instanța de recurs să se fi pronunțat asupra incidentului procedural al competenței instanței
sau instanța de recurs a respins recursul pe alte temeiuri decât al judecării sale în fond.
Examinând aceste cerințe ale contestației în anulare promovate pe temeiul prevăzut de art. 317 alin.1 pct.2, Curtea de Apel urmează a verifica mai întâi dacă recursul contestatoarei promovat în cadrul dosarului nr- a fost soluționat de către o instanță competentă, respectiv dacă hotărârea atacată în recurs a fost pronunțată de o instanță competentă.
Recursul contestatoarei a vizat sentința comercială nr. 2068/15.10.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, sentință prin care judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Arada respins contestația debitoarei recurente și a admis cererea creditoarei intimate SC SRL având ca obiect deschiderea procedurii insolvenței împotriva debitoarei SC Statd SRL
Competența materială a Tribunalului și a Curții de Apel se verifică în materia procedurii insolvenței prin raportare la dispozițiile art.6 și 8 din Legea 85/2006 potrivit cărora toate procedurile prevăzute de această lege cu excepția recursului sunt de competența Tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul debitorul, astfel cum figurează acesta în registrele corespunzătoare înscrierii comercianților, societăților agricole sau asociațiilor și fundațiilor, procedurile fiind exercitate de un judecător sindic. Instanța de recurs pentru hotărârile pronunțate de judecătorul sindic este Curtea de Apel în calitate de instanță de control judiciar.
Prin consecință, constatând că cererea de deschidere a procedurii insolvenței formulată de creditoare a fost soluționată de Tribunalul Arad prin judecător sindic, iar recursul împotriva sentinței pronunțate de tribunal a fost soluționat de Curtea de APEL TIMIȘOARA, motivul evocat de către contestatoare cu referire la necompetența (neprecizată) a celor două instanțe este nefondată.
Statuând în acest mod, Curtea de Apel urmează a omite cercetarea cerințelor subsidiare privind invocarea acestui motiv în cadrul cererii de recurs sau dimpotrivă, imposibilitatea de evocare a aceluiași motiv în condițiile prevăzute de art. 317 alin.1 completat cu art. 317 alin.1 pct.2 fraza finală
Conform art. 318 alin.1 hotărârea instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Prin urmare, în ipoteza reglementată de art. 318 alin.1, contestația în anulare poate viza doar greșeli materiale ale instanței de recurs sau, după caz, omisiunea aceleiași instanțe de a cerceta unul dintre motivele de modificare sau casare invocate în cadrul cererii de recurs.
Analizând decizia civilă atacată cu contestație în anulare, precum și cererea de recurs promovată în cadrul dosarului nr-, Curtea de Apel constată că instanța de recurs și anume Curtea de APEL TIMIȘOARA nu a săvârșit nici o greșeală materială cu prilejul soluționării recursului declarat de către reclamanta recurentă SC Statd SRL A, iar dezlegarea dată prin decizia civilă nr. 669/04.05.2009 nu este rodul unei astfel de greșeli materiale. De altfel contestatoarea nici nu indică în mod concret o astfel de greșeală materială iar nemulțumirile aceleiași contestatoare față de modul de soluționare a propriului său recurs vizează aspecte ale judecăților de fond emise în recurs de către
Nefiind îndeplinite astfel nici una dintre cele două cazuri ale contestației în anulare prevăzute de art. 317 alinș.1 pct.2 și art. 318 alin.1 teza I, Curtea este dispensată de analizarea motivelor de recurs conținute în cererea privind contestația în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC Statd SRL A împotriva deciziei civile nr. 669/R/04.05.2009 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr-.
Pronunțată în ședința publică din 12.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
Dr.
GREFIER
RED./MB/03.12.2009
TEHNORED. /03.12.2009
INSTANȚA DE RECURS: PREȘEDINTE:
JUDECĂTOR:
JUDECĂTOR:
Președinte:Cătălin Nicolae ȘerbanJudecători:Cătălin Nicolae Șerban, Dorin Ilie Țiroga
| ← Practica judiciara insolventa. Decizia 30/2010. Curtea de Apel... | Practica judiciara insolventa. Decizia 190/2009. Curtea de Apel... → |
|---|
