Alte cereri. Decizia 43/2010. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA COMERCIALĂ
Dosar nr-
DECIZIA COMERCIALĂ Nr. 43
Ședința publică de la 15 ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nicolae Durbacă
JUDECĂTOR 2: Marius Irimie
JUDECĂTOR 3: Mircea Noșlăcan
Grefier - -
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de creditoarea DGFP A și pârâtul împotriva Sentinței nr. 233/F/2009 pronunțată de judecătorul sindic în dosar nr- al Tribunalului Alba.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, constatându-se că la dosar s-a înregistrat, din partea pârâtului o cerere, prin care solicită judecarea recursului și în lipsă.
Instanța, având în vedere actele dosarului și împrejurarea că nu s-a aplicat taxa judiciară de timbru în sumă de 19,50 lei și nici timbrul judiciar în valoare de 0,15 lei stabilite în sarcina pârâtului recurent, reține în pronunțare recursul DGFP A și asupra excepției netimbrării, recursul pârâtului.
CURTEA DE APEL
Asupra recursurilor de față,
Constată că, prin Sentința nr. 233/F/2009 pronunțată de judecătorul sindic în dosar nr- al Tribunalului Albaa fost admisă în parte cererea formulată de comitetul creditorilor prin creditoarea DGFP A și obligat pârâtul să suporte suma de 28.467 lei din pasivul debitoarei falite, s-au respins celelalte pretenții ale reclamantului și a fost obligat pârâtul să plătească expertului contabil suma de 4.930 lei, reprezentând onorariul aferent expertizei contabile.
Pentru a pronunța această sentință, judecătorul sindic a reținut următoarele:
Întrucât rejudecarea cauzei în fond nu a adus niciun element nou în ceea ce privește probațiunea administrată în primul ciclu procesual, cu excepția incidenței prevederilor art. 225 teza finală Cod pr. civilă, chestiune pe care judecătorul sindic a avut-o în vedere în sensul că, raportat la întreg probatoriul administrat în prim grad în fond, a considerat pe de o parte, că lipsa nejustificată a pârâtului la termenele de judecată pentru care a fost citat cu mențiunea "personal la interogatoriu" se coroborează ca început de dovadă scrisă cu celelalte probe administrate în primul ciclu procesual și neînlăturate de instanța de control, în baza cărora s-a reținut existenta unui prejudiciu în cuantum de 28.467 lei, cauzat de pârât debitoarei falite, prin fapta prevăzută de art. 138 lit. a din Legea nr. 85/2006, respectiv prin folosirea bunurilor sau creditelor acesteia, în folos propriu sau în cel al unei alte persoane, dovada în acest sens fiind evidența contabilă a debitoarei, care se coroborează cu neîndeplinirea de către pârât a obligației de a depune minime diligențe în vederea recuperării creanțelor debitoarei, pasivitatea culpabilă a acestuia neputând rămâne nesancționată în condițiile în care, potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat, or, potrivit art. 1539-1540 Cod civil, pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a mandatului, mandatarul răspunde nu numai de dol (intenție) dar și de culpa simplă, astfel că, în ipoteza mandatului cu titlu oneros, răspunderea mandatarului se apreciază după tipul abstract (culpa levis in abstracto), al omului prudent si diligent (bonus familias), în timp ce in cazul mandatului cu titlu gratuit, culpa mandatarului se apreciază în concret, deci funcție de diligența pe care o depune în propriile sale treburi. În speță însă, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, pârâtul nu a făcut dovada nici măcar a unor minime diligențe și prudențe în vederea îndestulării creanțelor debitoarei, pasivitatea sa culpabilă, cauzând astfel starea de insolvență a acesteia.
Referitor la celelalte situații de atragere a răspunderii administratorului, prevăzute de art.138 lit. b, c si d din Legea nr. 85/2006, în rejudecare, judecătorul sindic a mai reținut că, analiza textelor de lege antemenționate nu confirmă motivele creditoarei recurente DGFP A și nici afirmațiile formulate de AVAS în susținerea recursului declarat de DGFP A, potrivit cărora:prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006, nu conțin explicit cerința culpei sau greșelii membrilor organelor de conducere ale societății comerciale ajunsă în încetare de plăți.
În contextul considerentelor antemenționate, judecătorul sindic a reținut că fără culpă, fie ea și în forma cea mai ușoară, nu poate fi antrenată răspunderea prevăzută de art. 138 din Legea nr. 85/2006, aceasta cu atât mai mult cu cât, obligațiile administratorului în gestionarea intereselor societății nu pot fi catalogate decât ca unele de mijloace, de diligență și prudență, astfel că, sarcina probațiunii privind neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a acestora, în scopul realizării intereselor personale ale pârâtului și în detrimentul intereselor debitoarei falite (art. 138 lit. b ci c din Legea Nr. 85/2006), revine creditorilor, or, în rejudecare, atât DGFP, cât și AVAS, au rămas în pasivitate în ceea ce privește administrarea probațiunii, deși, cel puțin în ceea ce privește expertiza contabilă dispusă, aveau posibilitatea să avanseze onorariul acesteia în condițiile în care pârâtul nu a înțeles să facă acest lucru și apoi să se prevaleze de concluziile acesteia în ipoteza în care, ar fi fost de natură să justifice agravarea răspunderii acestuia, raportat la cuantumul prejudiciului reținut de prima instanță în primul ciclu procesual.
În fine, cât privește fapta prevăzută de art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic a reținut că niciunul din creditorii interesați nu au făcut dovada că pârâtul ar fi ținut o contabilitate fictivă sau neconformă cu legea, ori că ar fi făcut să dispară unele documente contabile, limitându-se la simple afirmații în acest sens, care nu au putut fi coroborate cu dovezi certe privind, spre exemplu, întinderea prejudiciului cauzat în această modalitate.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul, care a solicitat desființarea hotărârii atacate și pe fondul cauzei respingerea cererii de atragere a răspunderii acestuia, întrucât hotărârea nu cuprinde considerentele în baza cărora s-a reținut vinovăția pârâtului, iar în speță acesta a făcut toate demersurile pentru reîntregirea patrimoniului societății.
Hotărârea a fost atacată cu recurs și de creditoarea DGFP A, care a solicitat modificarea hotărârii în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii administratorului social pentru suma de 679.872,83 lei.
În motivarea recursului se arată că administratorul a avut o conduită culpabilă în anii 1999 - iulie 2002, întrucât societatea nu a deținut autorizație de comercializare a produselor supuse accizelor și nu a condus contabilitatea conform legii.
Recurenta DGFP A mai arată că s-a ajuns la datorii la bugetul de stat din cauza neglijenței administratorului debitoarei și împrejurării că nu a efectuat demersurile necesare încasării creanțelor, aspect ce s-ar încadra în textul prevăzut de art. 138 lit. a, iar administratorul avea și calitatea de asociat unic al societății.
Mai susține că, dacă nu se apreciază că administratorul societății este vinovat, i se dă ocazia să încalce din nou legea, întrucât acesta mai deține și alte societăți.
Examinând recursul declarat de pârâtul, curtea de apel reține următoarele:
Potrivit art. 11 alin. 1 coroborat cu art. 3 lit. b din Legea nr. 146/1997, recurentul a fost legal citat pentru termenul de judecată din data de 15.01.2010cu mențiunea de a face dovada achitării unei taxe de timbru în cuantum de 19,5 lei și timbru judiciar în sumă de 0,15 lei, datorat potrivit art. 3 alin. 1 din OG nr. 32/1995, cu modificările și completările ulterioare (fila 18 din dosar).
Art.20 alin.3 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru prevede că "neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii."
Întrucât recurentul nu s-a conformat dispozițiilor instanței referitoare la timbraj, nefăcând dovada achitării taxei de timbru, urmează ca, în baza art.20 alin. 3, să fie anulat ca netimbrat recursul promovat de acesta.
În ce privește recursul declarat de DGFP A, curtea constată raportându-se la probele dosarului și dispozițiile legale aplicabile în cauză că este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare:
Nu poate fi primită critica recurentei privitoare la împrejurarea că simplul fapt al neconducerii contabilității conform legii atrage automat angajarea răspunderii administratorului falitei, o atare soluție făcând abstracție de dispozițiile din capitolul IV al Legii nr. 85/2006 (art. 138-142), care instituie o răspundere subiectivă limitată la fapte și persoane anume determinate, în condiții expres prevăzute în textul legii.
Curtea nu își poate însuși nici susținerea recurentei că faptele imputate pârâtei pot fi săvârșite cu intenție sau din culpă, cu privire la fiecare dintre aceste fapte necesitatea formei de vinovăție a intenției, respectiv a unei intenții de fraudare a legii, fiind evidentă.
Astfel, cu privire la fapta de neținere a contabilității în conformitate cu legea imputată pârâtului în contextul art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006, în legătură cu neregulile contabile semnalate, se impune constatarea că acestea trebuiau să fi fost provocate, deci săvârșite cu intenția de a eluda obligațiile fiscale prin înscrisuri necorespunzătoare în evidența contabilă, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.
Critica creditoarei că administratorul social a omis, datorită neglijenței, să se preocupe de recuperarea creanțelor de la terți este nefondată, o astfel de faptă nefiind prevăzută de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/206.
Construcția juridică făcută de recurenta DGFP A, conform căreia printr-o astfel de omisiune ar fi făcut ca bunurile societății să fie folosite în interesul altor societăți și s-ar încadra la art. 138 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006, nu este întemeiată, întrucât această faptă este condiționată de existența intenției de a favoriza o altă societate prin folosirea bunurilor falitei.
de temei juridic este și susținerea recurentei că, dacă s-ar aprecia că administratorul societății nu este vinovat de ajungerea debitoarei în faliment, i se dă ocazia administratorului social să încalce din nou legea, întrucât acesta mai deține și alte societăți, întrucât acțiunea reglementată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală în condițiile dovedirii vinovăției și a raportului de cauzalitate între faptele expres prevăzute și prejudiciu și nu are efecte punitive de natură să îl împiedice pe administratorul social să "încalce din nou legea, întrucât mai deține și alte societăți" - așa cum afirmă recurenta.
Raportat la aceste considerente, curtea de apel constată că sentința este legală și temeinică, judecătorul sindic abordând problemele deduse judecății prin prisma faptului că sarcina probei revine reclamantului care a introdus acțiunea pentru suportarea pasivului debitoarei, iar prezumția de vinovăție este exclusă în această materie, astfel că, în baza art. 312 Cod pr. civilă, va fi respins ca nefondat recursul declarat de creditoarea DGFP
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de creditoarea DGFP A împotriva Sentinței nr. 233/F/2009 pronunțată de judecătorul sindic în dosar nr- al Tribunalului Alba.
Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâtul împotriva aceleiași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 15.01.2010.
Președinte Judecător Judecător
- - - - - -
Grefier
- -
Red.
Th.
Ex. 4/24.02.2010
Jud. sindic:
Președinte:Nicolae DurbacăJudecători:Nicolae Durbacă, Marius Irimie, Mircea Noșlăcan
| ← Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată .... | Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată .... → |
|---|
