Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată . Decizia 1269/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA COMERCIALĂ
DECIZIE Nr. 1269
Ședința publică de la 02 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Cipriana Poiană
JUDECĂTOR 2: Geta Sandu
JUDECĂTOR 3: Camelia Gheorghiu
Grefier - -
Pe rol judecarea cauzei Faliment privind pe recurent SC " " și pe intimat SC "" SRL, având ca obiect procedura insolvenței, recurs declarat împotriva sentinței nr. 366/S pronunțată de Tribunalul Iași - Judecător Sindic.
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsă părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 26.10.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când, din lipsă de timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea la data de astăzi 02.11.2009, când:
INSTANȚA
Deliberând asupra recursului comercial d e față.
Prin sentința comercială nr. 366/S/ din 4 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Iași -judecător sindic s-a admis contestația formulată de SRL și a fost respinsă cererea formulată de creditorul Danemarca, având ca obiect deschiderea procedurii insolvenței împotriva debitorului SC SRL
Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că prin cererea înregistrată sub nr.199/99 din 12.01.2009,creditorul Danemarca a solicitat deschiderea procedurii insolvenței împotriva debitorului SC SRL, apreciind că acesta se află în insolvență și nu mai poate face față obligațiilor sale, invocând existența unei creanțe certe,lichide și exigibile în sumă de 787.467,66 euro (echivalentul sumei de 3.074.824,97 lei) din care suma de 393.733,83 euro reprezintă contravaloarea produselor ce i-au fost livrate în perioada 26.06.2007-18.03.2008 în baza contractului de aprovizionare "armături-conducte pre-izolate din nr. RO-023 " încheiat de părți la data de 15.07.2007 iar suma de 393.733,83 euro penalități de 1% pe zi de întârziere.
Motivează creditorul că deși a efectuat integral și complet livrările contractate,acestea fiind confirmate de debitor prin semnarea scrisorilor de transport și a facturilor emise în vederea decontării iar în derularea contractului încheiat nu s-a înregistrat niciodată vreo obiecțiune, debitorul plătind parte din produsele livrate ceea ce reprezintă recunoașterea în întregime a debitului, totuși obligația de plată nu a fost executată integral din lipsă acută de lichidități, fapt rezultat din corespondența comercială purtată cu acesta.
În scop probator,creditorul a anexat cererii introductive,contractul de aprovizionare susindicat,facturile de livrare și scrisorile de transport a produselor livrate în limba engleză însoțite de traduceri,o notificare adresată debitorului și o notă de calcul al penalităților,ambele în limba engleză.
În conformitate cu prevederile art.33 alin.1 din Legea nr.85/2006,cererea introductivă s-a comunicat debitorului care formulează contestație prin care solicitată respingerea cererii creditorului,cu motivarea că nu se află în insolvență întrucât desfășoară activitate curentă susținută,are de încasat sume importante de la partenerii săi,nu are alte debite și că neplata s-a datorat plății cu întârziere efectuată de beneficiarul lucrărilor ce se execută cu materialele furnizate de creditor care a și sistat la un moment dat furnizarea respectivelor materiale,fiind nevoit pentru a respecta termenele de execuție a lucrărilor contractate cu SC - I să încheie contract de vânzare-cumpărare cu un alt furnizor,moment în care creditorul a reluat livrările obligându-l să primească marfa livrată.
În susținerea contestației și a apărărilor formulate,debitorul a anexat contestației contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 25.02.2008 cu SC România SRL O pentru aprovizionarea cu conducte preizolate, certificat atestare fiscală din 28.11.2008, registre casă și jurnal bancă în perioada 01.12.2008 - 31.12.2008 ce evidențiază fluxul său zilnic de numerar,condiții salarizare luna februarie 2009 și extras de cont la 17.02.2009.
Examinând cererea introductivă,în raport de înscrisurile depuse de părți și susținerile acestora,se constată că aceasta nu îndeplinește condițiile impuse cumulativ de Legea nr.85/2006 referitoare la existența creanței și a stării de insolvență, în care sens se rețin următoarele:
În conformitate cu prevederile art.31 din Legea nr.85/2006,orice creditor îndreptățit să solicite să solicite deschiderea procedurii împotriva unui debitor prezumat în insolvență poate formula o cerere introductivă,prin creditor îndreptățit înțelegându-se potrivit,art.3 pct.6 și 12 din această lege,creditorul care are împotriva patrimoniului debitorului o creanță certă,lichidă și exigibilă de mai mult de 30 de zile,într-un cuantum superior valorii prag de 10.000 lei.
Rezultă din conținutul acestor prevederi legale că fără a impune existența unui titlu executoriu,pentru a-și valorifica creanța prin intermediul procedurii insolvenței respectiva creanță trebuie să îndeplinească cumulativ condiția de a fi certă (adică să fie neîndoielnică,asupra ei să nu existe litigiu ),să fie lichidă ( cuantumul ei să fie precis determinat în bani),să fie exigibilă ( să fie ajunsă la scadență,să poată fi pretinsă) și să aibă un cuantum superior valorii de 10.000 lei.
De asemenea,potrivit art.379 cod procedură civilă, creanța certă este și aceea a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau din alte acte ce emană de la debitor sau recunoscute de acesta.
În speță, creditorul solicită deschiderea procedurii insolvenței împotriva debitorului,arătând că acesta nu a onorat integral obligația de plată a livrărilor contractate iar această neexecutare impune obligarea și la plata clauzei penale în cuantum egal cu debitul restant.
Este real că părțile în litigiu au încheiat la data de 15.07.2007 un contract prin care creditorul,în calitate de furnizor,se obliga să asigure "armături și conducte pre-izolate din " în valoare totală de 830.914,94 euro CIP I iar debitorul,în calitate de cumpărător să plătească prețul convenit în max.30 de zile după primirea materialelor,în baza facturii care însoțește transportul. Cât privește durata contractului, aceasta nu a fost expres precizată,prin art.3 al acestuia prevăzându-se generic că,furnizorul-creditor se angajează să asigure materialele contractate pe baza comenzii ferme emise de cumpărătorul - debitor,în perioadele de timp specificate în programul de livrare-art.16.1. care să fi fost emise de către cumpărătorul-debitor în derularea contractului încheiat ca și programul de livrare nu au fost înfățișate,situație în care nu se poate aprecia asupra modului în care s-au derulat raporturile contractuale ale părților,asupra conținutului drepturilor și obligațiilor acestora și a consecințelor ce intervin în caz de neexecutare,în ce măsură neexecutarea invocată de debitor poate fi opusă creditorului și poate justifica neexecutarea propriei obligații,cu atât mai mult cu cât,din înscrisurile prezentate de creditor rezultă că acesta a efectuat livrări către debitor și într-o perioadă cu mult anterioară datei încheierii contractului.
Se mai solicită de către creditor,sancționarea debitorului cu plata clauzei penale,asumată într-adevăr de acesta conform art.17.2 din contract,însă se constată că deși s-a convenit asupra unui cuantum maxim al penalităților de 10% din valoarea contractului adică 83.0914,49 euro,suma pretinsă cu acest titlu de către creditor este de 393.733,83 euro.
Raportat situației mai sus expuse,se apreciază că dacă creditorul are o creanță împotriva debitorului,ea nu se poate stabili direct prin intermediul procedurii execuționale a insolvenței și nici examina și soluționa pe calea contestației prevăzută de art.33 alin.2 din Legea nr.85/2006 excepția de neexecutare pe care ambele părți o invocă,atât probele cauzei cât și dezbaterile depășind cerințele unei cereri întemeiată pe prevederile Legii nr.85/2006 al cărui obiect,nu se poate raporta decât la verificarea creanței și a stării de insolvență fără a se putea analiza circumstanțelor relației contractuale a părților materializată în contractul încheiat la data de 15.07.2007 si stabili existența și întinderea obligației de plată a debitorului, a neexecutării invocate și respectiv a răspunderii ce eventual poate interveni în acest caz.
Nu în ultimul rând,trebuie reținut că în cauză nu este întrunită nici cerința legală a insolvenței,cu actele depuse debitorul demonstrând că încasează și efectuează plăți pentru exercițiul comerțului sau,fluxul de numerar evidențiat de aceste documente probând existența disponibilităților necesare pentru plata datoriilor sociale pe măsură ce ele devin exigibile și că deci,neplata sumei reclamate de creditor are alte cauze decât lipsa disponibilităților bănești.
Ca atare,pentru considerentele mai sus expuse, contestația debitorului a fost admisă cu consecința respingerii cererii creditorului potrivit art.31 și art.3 pct.6 din Legea nr.85/2006.
Potrivit art.274 cod procedură civilă a fost obligat creditorul la plata cheltuielilor de judecată pe care debitorul a dovedit că le-a ocazionat cu litigiul de față-taxă timbru și timbru judiciar aferente contestației formulate.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs creditoarea, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie cu următoarea motivare:
Întrucât prin sentința recurată respingerea cererii de declanșare a procedurii insolvenței cu privire la a fost motivată prin neîndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 85/2006 referitoare la existența creanței și a stării de insolvență, recurenta face referiri numai cu privire la aceste aspecte.
Caracterul cert al creanței deținute de reclamantă față de debitoarea.
Potrivit dispozițiilor art. 379 alin.(3) Cod procedură civilă "Creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul".
Existența creanței recurentei rezultă din contract precum și din scrisorile de transport internațional de mărfuri, semnate și ștampilate de debitoare.
Totodată, având în vedere că debitoarea a făcut plăți parțiale pentru facturile emise de recurentă, conform practicii în materie, rezultă că aceasta a recunoscut în întregime debitul.
De altfel, debitoarea nu a contestat existența debitului, această problemă fiind reținută de instanța de fond în lipsa un or motive reale de respingere a cererii recurentei.
Faptul că debitoarea nu a negat existența creanței deținute de rezultă cu evidență din chiar cuprinsul contestației prin care s-a rezumat la a încerca să răstoarne prezumția de insolvență, fără a face nicio referire cu privire la inexistența creanței.
În măsura în care ar fi existat cel mai mic dubiu cu privire la existența creanței evident că debitoarea care a decis să se opună declanșării procedurii de insolvență ar fi ridicat această problemă.
În realitate debitoarea prin contestația formulată recunoaște în mod expres existența debitului. În acest sens sunt următoarele afirmații făcute de debitoare în chiar cuprinsul contestației cu privire la cererea de declanșare a procedurii insolvenței:
"Simplul fapt al înregistrării unor debite nu conduce în mod cert la concluzia că societatea noastră se află în stare de insolvență".
". instanței de judecată că potrivit clauzelor contractuale asumate de ambele părți, neplata la termen a sumelor datorate este sancționată cu plata unor penalități,obligarea noastră la plata acestora fiind calea normală de stingere a unor astfel de obligații"
"Întârzierea la plata debitului datorat fiind determinată doar de plata cu întârziere a beneficiatului lucrărilor efectuate cu materialele livrate de creditoare".
Astfel, susținerile instanței cu privire la imposibilitatea identificării modului de derulare a raporturilor contractuale sunt surprinzătoare în condițiile în care chiar debitoarea nu numai că nu a negat existența creanței, ci, astfel cum a demonstrat anterior, a și recunoscut-
În realitate pentru a evita motivarea reală și argumentată a unicii critici formulate de debitoare prin contestație, (combaterea stării de insolvență) instanța de fond face o întreagă teorie și dezbatere cu privire la condițiile de derulare a contractului. Toate aceste argumentații sunt nu numai inutile, dar și inexacte.
Astfel, în ceea ce privește condițiile de livrare a bunurilor ce au făcut obiectul contractului debitoarea nu a susținut niciodată nerespectarea condițiilor de livrare stabilite prin contract astfel cum în mod nejustificat încearcă să sugereze instanța de fond.
De altfel, faptul că între părțile contractante nu a existat nici un diferend cu privire la mărfurile livrate rezultă cu evidență din faptul că debitoarea a recepționat bunurile respective fără nici o obiecție, aplicând semnătura și ștampila sa pe scrisorile de transport internațional.
O altă susținere a instanței de fond care nu corespunde realității este cea referitoare la pretinsa invocare de către debitoare unei excepții de neexecutare a obligațiilor ce îi reveneau în baza contractului.
Din cuprinsul contestației formulate rezultă însă că debitoarea nu a invocat nicio excepție de neexecutare, singurele susțineri ale debitoarei cu privire la neexecutarea obligației de plată fiind făcute în contextul în care aceasta încearcă să justifice neachitarea bunurilor livrate prin încasarea cu întârziere a creanțelor pe care le avea față de beneficiarii lucrărilor realizate cu materialele livrate de recurentă. Or, aceste susțineri reprezintă o recunoaștere implicită a creanței, iar nu o excepție de neexecutare astfel, cum în mod greșit s-a reținut în sentința recurată.
Având în vedere susținerile anterioare, demersul recurentei de a recurge la procesdura specială reglementată de legea insolvenței este deplin justificat mai ales în situația în care toate celelalte măsuri luate în vederea realizării creanței sale nu au dat rezultate. De altfel, în acest sens, este și practica Curții de apel București, Secția Comercială care, prin decizia nr. 93/R/2007, a reținut că "Este adevărat că societatea creditoare avea la dispoziție și alte modalități de valorificare a creanței sale. Nu mai puțin este adevărat că și procedura prevăzută de Legea 85/2006, chiar dacă este o procedură specială este pusă la dispoziția creditorilor pentru recuperarea creanțelor lor, în măsura în care sunt îndeplinite cerințele specifice".
În concluzie, utilizarea procedurii legale speciale, reglementate de Legea insolvenței,în vederea valorificării unei creanțe,nu poate constitui un abuz de drept comun în mod tendențios susține debitoarea în susținerea contestației.
Îndeplinirea condiției privind starea de insolvență a debitoarei.
Deși prin contestația formulată debitoarea solicită respingerea cererii recurentei de deschidere a procedurii insolvenței încercând să-și motiveze contestația exclusiv pe neîndeplinirea condiției referitoare la insolvență, în sentința recurată instanța tratează această problemă cu superficialitate.
În susținerea acestei afirmații învederează că sigurele referiri ale instanței de fond cu privire la această condiție sunt următoarele:
"în cauză nu este întrunită nici cerința legală a insolvenței, cu actele depuse debitorul demonstrând că încasează și efectuează plăți pentru exercițiul comerțului său, fluxul de numerar evidențiat de aceste documente probând existența disponibilităților necesare pentru plata datoriilor sociale pe măsură ce ele devin exigibile și că, deci neplata sumei reclamate are alte cauze decât lipsa disponibilităților bănești".
Față de reținerile instanței de fond citate anterior rezultă că singurele mențiuni cu privire la starea de insolvență au caracter pur declarativ, instanța limitându-se la a transpune în cuprinsul sentinței recurate doar concluziile sale cu privire la această prob lemă fără a preciza raționamentul pe baza căruia a ajuns la această concluzie. Astfel, nu se individualizează înscrisurile și modalitatea în care acestea pot determina răsturnarea prezumției de insolvență instituită de art. 3 pct. 1 lit.a) din Legea nr.85/2006.
Debitoarea susține că inexistența stării de insolvabilitate este dovedită de faptul că "are o activitate economică susținută, că nu înregistrează alte debite restante,și că, are de încasat sume importante de la principalul debitor SC Niciuna dintre aceste susțineri nu justifică însă admiterea contestației în condițiile în care,potrivit dispozițiilor art.3 pct.1 lit.(a) din legea insolvenței este suficient ca debitorul să nu își achite datoriile către un singur creditor pe o perioadă mai mare de 30 de zile, pentru ca acel creditor să poată declanșa procedura de insolvență. Această împrejurare a dispozițiilor legale menționate este susținută atât în doctrină cât și în jurisprudență.
Așadar, prezumția de insolvență nu poate fi răsturnată prin invocarea blocajului financiar în care se află debitoarea care a determinat neîncasarea propriilor creanțe sau prin efectuarea de plăți către alți creditori, în situația în care creanța întrunește condițiile prevăzute la art. 3 pct. 6 din Legea insolvenței, fiind, astfel cum a demon, certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 30 de zile. Aceste concluzii au fost de asemenea, reținute în doctrină ("s-a apreciat însă a fi nefondată contestația debitorului [] a arătat că nu a făcut plăți datorită blocajului financiar care a determinat neîncasarea propriilor creanțe") și în jurisprudență ("[] blocajul financiar care a determinat neîncasarea propriilor creanțe nu poate fi considerat de instanță ca fiind exonerator de plată").
În acest context învederează lipsa de relevanță a înscrisurilor depuse de debitoare în susținerea contestației.
Astfel, în ceea ce privește certificatul de atestare fiscală invocat de debitoare învederează că acesta constată că la data de 28 2008 (anterior formulării cererii de declanșare a procedurii de insolvență) acesta nu figura cu debite restante către bugetul general consolidat. Așadar pe lângă faptul că acest certificat nu prezintă relevanță în prezenta cauză sub aspectul perioadei la care se face certificarea respectivă, faptul că debitoarea nu înregistra datorii față de bugetul de stat nu demonstrează că aceasta dispune de suficiente lichidități pentru achitarea creanțelor.
Raționamentul de mai sus este aplicabil și în ceea ce privește centralizatorul condițiilor de salarizare a angajaților debitoarei, în sensul că executarea obligației de plată a salariilor nu poate face dovada disponibilităților bănești suficiente pentru a putea răsturna prezumția de insolvență. Mai mult, din centralizatorul respectiv nu rezultă că sumele menționate cu titlu de salarii au fost plătite angajaților.
În ceea ce privește extrasul de cont emis de Sucursala I, pe care, de asemenea, debitoarea îl invocă ca o dovadă a disponibilului de lichidități apreciind că suma de 1.567.297 lei, indisponibilizată cu titlu de garanție de bună execuție "este îndestulătoare pentru acoperirea debitului înregistrat", subliniază următoarele:
1-suma respectivă nu se află la dispoziția debitoarei, fiind indisponibilizată în vederea garantării bunei execuții a unei obligații contractuale asumate de debitoare, destinația acestei neputând fi modificată, astfel încât aceasta nu poate constitui lichiditate care, eventual, ar putea fi utilizată în vederea executării obligației restante față de creditoare;
2-suma respectivă (1.567.297) nu acoperă creanța (1.861.859.842).
De asemenea, învederează faptul că susținerile instanței referitoare la faptul că neexecutarea obligației de plată a debitoarei izvorâtă din contract este determinată de alte cauze decât lipsa lichidităților este contrazisă chiar de debitoare care în contestația formulată admite că nu și-a executat obligația întrucât la rândul ei nu și-a încasat creanțele de la debitorii săi. Or, dacă debitoarea avea suficiente lichidități disponibile stingerea creanței nu trebuia condiționată de încasarea de debitoare a propriilor creanțe.
Recursul este nefondat.
Se reține că în mod corect prima instanță a apreciat că recurenta-creditoare nu este îndreptățită să solicite deschiderea procedurii insolvenței împotriva debitoarei-intimate SRL I, deoarece creanța nu întrunește cumulativ cerințele art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006, respectiv acelea de a fi certă, lichidă și exigibilă.
Potrivit art. 379 Cod procedură civilă, creanța este certă, atunci când existența sa rezultă din însuși actul de creanță sau din alte acte ce emană de la debitor sau recunoscute de acesta.
Însă, în speță, așa cum în mod corect a reținut prima instanță, creanța creditoarei în cuantum de 787.467,66 euro, are două componente, respectiv suma de 393.733,83 euro reprezentă debit principal, iar suma de 393.733,83 euro reprezintă penalități.
Totodată, izvorul creanței îl reprezintă un contract încheiat de părți, la data de 15.07.2007, prin care creditorul-furnizor se obligă să-i livreze intimatei-debitoare, la un preț stabilit, anumite cantități de armături și conducte preizolate din, pe bază de comandă fermă emisă de intimata-debitoare.
Se reține că, prin contestația formulată, intimata-debitoare SRL a recunoscut debitul principal, dar a invocat ca motiv al neplății, întârzierile de plăți în derularea raporturilor comerciale cu beneficiarul lucrării, arătând că o perioadă de timp, creditoarea a sistat livrarea produselor astfel încât, pentru a-și putea termina lucrările contractate, debitoarea-intimată a fost nevoită să se aprovizioneze de la alți parteneri comercianți, ceea ce, în fapt, echivalează cu invocarea unei excepții de neexecutare.
Față de situația de fapt reținută, în mod corect prima instanță a considerat că nu se pot verifica și stabili direct prin intermediul procedurii insolvenței excepțiile de neexecutare și apărările pe care ambele părți le invocă.
Astfel părțile în litigiu sunt părți într-un contract sinalagmatic. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice, constau tocmai în reciprocitatea și interdependența obligațiilor născute dintr-un asemenea contract.
Așa fiind, legătura dintre obligațiile corelative ale părților litigante este de așa natură, încât un fapt care afectează obligația unei părți are incidență asupra obligației celeilalte părți, în sensul că dacă o parte nu-și mai execută obligația, cealaltă parte nu mai poate fi obligată să-și execute obligația sa, iar, dacă a executat-o, are dreptul să ceară înapoierea prestației efectuate, însă în condițiile dispozițiilor art.1020 și 1021 Cod civil, cu toate consecințele juridice ce pot deriva din aplicarea acestor dispoziții legale.
Față de considerentele anterior expuse, sunt nefondate toate criticile recurentei care vizează așa-zisa recunoaștere a existenței creanței și a caracterului cert al acesteia de către debitoarea-intimată.
Așa fiind, în ceea ce privește existența și cuantumul creanței solicitate, acestea trebuie stabilite pe calea dreptului comun, context procesual în care părțile își pot valorifica susținerile și apărările ce se circumscriu derulării relațiilor comerciale dintre ei, în baza contractului încheiat.
Constatându-se că, în speță, recurenta nu se încadrează în categoria creditorilor vizați de art. 3 alin. 1 pct. 6 din Legea 85/2006, pentru a fi creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii, verificarea celorlalte motive de recurs a devenit superfluă.
În consecință, în temeiul disp. art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul comercial d e față și va menține ca legală și temeinică sentința apelată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de creditorul Danemarca cu sediul procedural ales în B, la sediul & Asociații, împotriva sentinței comerciale nr. 366/S din 4 iunie 2009 pronunțate de Tribunalul Iași - judecător sindic, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 2 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
Grefier
-
Red.
Tehnored.
2 ex.
28.11.2008
Tribunalul Iași:
-
Președinte:Cipriana PoianăJudecători:Cipriana Poiană, Geta Sandu, Camelia Gheorghiu
| ← Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată .... | Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată .... → |
|---|
