ICCJ. Decizia nr. 280/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.280/2004
Dosar nr. 1487/2003
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta, S.I.F. TRANSILVANIA SA, a chemat în judecată pe pârâta, SC A.V. SA Braşov, solicitând obligarea acesteia la plata sumelor de 2.716.474.000 lei dividende aferente anului 1998, de 528.259.636 lei actualizarea cu indicele de inflaţie, de 166.476.534 lei daune, interese compensatorii reprezentând rata dobânzii BCR şi a cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că este acţionar al societăţii pârâte, iar AGA din 25 martie 1999 a aprobat bilanţul contabil şi a repartizat profitul, distribuind suma de 2.559.996 lei cu titlu de dividende, fără însă ca pârâta să-şi îndeplinească integral şi la termen obligaţia scadentă.
Tribunalul Braşov, prin sentinţa civilă 1046/C din 19 septembrie 2000, a admis în parte acţiunea, a obligat pe pârâtă la 2.716.474.000 lei cu titlu de dividende pe anul 1998, la 528.259.636 lei actualizarea cu indicele mediu de inflaţie, a respins restul pretenţiilor, şi a stabilit suma de 57.092.336 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a considerat că obligaţia de plată a dividendelor a fost parţial îndeplinită, astfel încât plata datoriei reactualizată este justificată, dar în privinţa dobânzilor, lipsa de dovezi privind depozitele bancare, nu îndreptăţeşte pe reclamantă a le solicita.
Curtea de Apel Braşov, soluţionând apelurile declarate de părţi, prin Decizia 117/Ap din 29 martie 2001, a respins cererile, reţinând că un cumul al dobânzilor cu indicele de inflaţie ar fi inechitabil, legea neprevăzând o derogare de la art. 1088 C. civ., iar dovada unei investiţii a dividendelor, încât să depăşească rata inflaţiei, nu a fost făcută, dar chiar dacă în contractul părţilor nu este stipulată o clauză penală, obligaţia de plată a dividendelor este legală şi producătoare de daune interese.
Prin Decizia 6768 din 13 noiembrie 2002, secţia comercială a Curţii supreme de Justiţie a admis recursul reclamantei, a anulat ca insuficient timbrat recursul pârâtei, şi a casat cu trimitere spre rejudecare pricina, pentru calculul dobânzilor comerciale.
Reluând judecata, Curtea de Apel, prin Decizia 12/Ap din 5 iunie 2003, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat pentru suma de 1.143.461.162 lei, a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru dobânda aferentă perioadei 31 ianuarie 2000-13 martie 2000, a admis în parte apelul reclamantei, modificând sentinţa instanţei de fond în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 166.476.534 lei daune pe perioada 26 iunie 1999-31 ianuarie 2000, a sumei de 190.426.560 lei dobânzi pentru perioada 19 septembrie 2000-28 decembrie 2000 şi a sumei de 16.979.092 lei cheltuieli de judecată. A menţinut celelalte dispoziţii ale tribunalului.
Instanţa de apel a reţinut existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, privind actualizarea dividendelor cu indicele de inflaţie (sentinţa civilă 4325/S/2002 a Tribunalului Braşov), a prescripţiei dreptului la acţiune în privinţa prestaţiilor succesive, data exigibilităţii calculându-se pentru fiecare rată a dobânzii. Pe de altă parte, a considerat inadmisibilă cererea, în această fază procesuală, faţă de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., a acordării dobânzilor pe perioada 13 martie 2000-19 septembrie 2000, calculul acestora rezumându-se la perioada 19 septembrie 2000-28 decembrie 2000, iar nedepunerea cauţiunii pentru înfiinţarea sechestrului asigurător este o condiţie de respingere a unei asemenea solicitări.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Recurenta, susţine că instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor obligatorii ale deciziei de casare, în sensul că precizarea din 13 martie 2003 nu este o modificare a acţiunii, ci o majorare a câtimii pretenţiilor, iar dobânda acordată nu a inclus şi rata dobânzii legale; a aplicat greşit legea, constatând prescris dreptul la acţiune cât timp recunoaşterea dreptului prin întâmpinare s-a produs, iar introducerea unei cereri în justiţie întrerupe cursul prescripţiei. Pe de altă parte, dobânda este un drept accesoriu care se prescrie odată cu dreptul principal.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor expune:
Acţiunea judiciară reprezintă mijlocul prin care titularul dreptului subiectiv cere instanţei realizarea acelui drept, recunoaşterea lui sau încetarea piedicilor în exercitarea acestuia.
Dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., stabilesc că în apel nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată, şi nici nu se pot face cereri noi.
Prin acţiunea introdusă la 10 februarie 2000, reclamanta a solicitat, printre altele obligarea pârâtei la daune compensatorii, reprezentând rata dobânzii în conturile BCR.
În rejudecarea apelului, reclamanta, la termenul din 13 martie 2003, depune o precizare a acţiunii, prin care modifică nu numai cuantumul obligaţiei de plată a dobânzii, dar şi temeiul acesteia.
Pretenţiile întemeiate pe calculul dobânzii BCR nu sunt identice, nici ca modalitate de calcul, nici ca temei normativ, cu cele stabilite de Bnr. De aceea, instanţa de apel, judicios a caracterizat precizarea temeiului în care se vor calcula daunele compensatorii, drept o modificare a obiectului acţiunii, şi a considerat inadmisibilă cererea.
Reprezentarea generică „dobânzi" nu poate concretiza decât tot generic acţiunea, dar, în momentul individualizării acestora, partea şi-a calificat dreptul subiectiv, iar ultima dată până la care îl poate schimba este prima zi de înfăţişare.
Instanţa de casare a dat dispoziţii de ordin general privind calculul dobânzilor, fără a se pronunţa asupra temeiului normativ, inexistenţa impedimentelor de ordin legal pentru efectuarea calculului în raport de nivelul dobânzii stabilite de BNR, ca principiu, îi este opusă dispoziţia expresă, a calculului privind acordarea dobânzilor comerciale, stabilită de art. 43 C. com. În acest sens, Decizia de casare, precizează concret că „determinarea sub aspect matematic a cuantumului dobânzii comerciale datorate în speţă constituie o împrejurare de drept, care nu a fost pe deplin stabilită".
În privinţa prescripţiei dreptului la acţiune, Decretul 167/1958 defineşte această instituţie ca o sancţiune, pentru neexecutarea dreptului subiectiv, de a cere protecţie publică într-un termen stabilit de lege, constând în stingerea dreptului la acţiune.
Calculul termenelor, aşa cum a fost efectuat de curtea de apel, a fost judicios. Aceasta, pentru că noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere nu a rămas definitivă; însă în situaţia concretă hotărârea era de respingere a pretenţiilor, aşa încât dispoziţiile art. 17 din actul normativ menţionat nu sunt incidente.
Pe de altă parte, recurenta a susţinut greşit recunoaşterea pretenţiilor de către pârâtă. În întâmpinarea din 18 aprilie 2000, aceasta face precizarea expresă că daunele-interese, privind dobânzile la conturile curente, nu sunt datorate.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei 12/Ap din 5 iunie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Braşov.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea de Investiţii Financiare Transilvania SA Braşov, împotriva deciziei nr. 12/Ap din 5 iunie 2003 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 311/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 28/2004. Comercial → |
|---|
