ICCJ. Decizia nr. 334/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.334/2004
Dosar nr. 6876/2001
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 700/PI din 9 aprilie 2001, Tribunalul Timiş, secţia comercială, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta, SC F.I. SA Timişoara, şi în consecinţă a obligat-o pe pârâta, SC T.B.I. SRL Timişoara, să plătească acesteia suma de 5.330 dolari S.U.A., sau echivalentul în lei la data plăţii cu titlu de pretenţii, plus 9.343.713 lei cheltuieli de judecată.
A respins în rest acţiunea reclamantei, în ceea ce priveşte instituirea unui sechestru asigurător asupra bunurilor proprietatea pârâtei.
A respins cererea reconvenţională formulată de pârâtă împotriva reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că în temeiul contractului de închiriere nr. 5166/14 noiembrie 1994, completat cu actul adiţional din 19 aprilie 1995, reclamanta, SC F.I. SA Timişoara, a pus la dispoziţia pârâtei, SC T.B.I. SRL Timişoara, spre folosinţă activul situat în Timişoara, pe perioada 17 noiembrie 1994-17 noiembrie 1999.
A mai reţinut instanţa că, faţă de probele administrate în cauză şi evitarea îmbogăţirii fără just temei, pârâta datorează reclamantei pentru lipsa de folosinţă a spaţiului în perioada de referinţă, despăgubiri echivalente cu chiria pe care aceasta ar fi putut s-o încaseze prin închirierea spaţiului, în cuantum de 5330 dolari S.U.A.
În ceea ce priveşte pretenţiile pârâtei, formulate prin cererea reconvenţională, având ca temei contravaloarea lucrărilor de investiţii efectuate de locatară în spaţiul închiriat, s-a reţinut că acestea au fost soluţionate printr-o hotărâre definitivă (pronunţată într-un alt dosar), respectiv Decizia nr. 711/2000, a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, şi ca urmare, faţă de această situaţie, cererea reconvenţională urmează a fi respinsă ca nefondată.
Apelul declarat împotriva susmenţionatei sentinţe de pârâta, SC T.B.I. SRL Timişoara, a fost admis prin Decizia nr. 741/A din 9 iulie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, şi ca urmare hotărârea primei instanţe a fost schimbată în tot, în sensul că respinge acţiunea principală formulată şi precizată de reclamanta, SC F.I. SA Timişoara, pentru obligarea pârâtei, SC T.B.I. SRL Timişoara, la plata chiriei restante pe perioada februarie 2000-februarie 2001.
Prin aceeaşi decizie s-a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta, SC T.B.I. SRL Timişoara, şi pe cale de consecinţă, reclamanta, SC F.I. SA Timişoara, a fost obligată să plătească pârâtei echivalentul sumei de 6.663 dolari S.U.A. cu titlu de pretenţii, plus cheltuieli de judecată în sumă de 15.402.403 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în opoziţie cu prima instanţă, în ceea ce priveşte acţiunea principală, că aceasta nu este întemeiată, în contextul în care reclamanta a actualizat chiria datorată de pârâtă în raport de rata inflaţiei şi cursul dolarului pe perioada în litigiu (februarie 2000-februarie 2001), fără a proceda identic şi referitor la investiţiile efectuate de locatară pentru amenajarea spaţiului, care au rămas reactualizate conform expertizei la nivelul preţurilor practicate în noiembrie 1999, ceea ce constituie în fapt o inechitate, chiar dacă o astfel de situaţie a fost confirmată printr-o decizie pronunţată într-un alt dosar, care deşi este definitivă, totuşi nu este şi irevocabilă, prin care a fost menţinută sentinţa instanţei de fond în partea referitoare la admiterea în parte a cererii reconvenţionale care a fost formulată şi în acel dosar.
De asemenea, instanţa de apel a mai reţinut că, chiria calculată şi pretinsă de reclamantă de 410 dolari S.U.A./lună, nu se regăseşte în nici un act bilateral, şi ca atare, că în ceea ce priveşte pretenţiile reclamantei, urmează a fi avute în vedere chiria de 342 dolari S.U.A./lună, care rezultă din prevederile contractului şi actului adiţional, astfel că aceasta a rămas neschimbată pe toată durata închirierii şi se cifrează la suma de 21.109 dolari S.U.A.
Ca urmare şi ţinând cont de anexa 2 la actul adiţional din 19 aprilie 1995, prin care părţile au convenit de comun acord că cheltuielile de reparaţii interioare şi exterioare vor fi deduse din chiria lunară datorată de pârâtă, şi cum nivelul acestor cheltuieli s-a cifrat în perioada de referinţă la suma de 27.772 dolari S.U.A., rezultă că în realitate pârâta nu datorează cu titlu de chirie restantă nici o sumă, ci dimpotrivă, că reclamanta este datoare să o despăgubească pe pârâtă cu diferenţa de 6.663 dolari S.U.A. (27.772-21.109 dolari S.U.A.), reprezentând contravaloarea lucrărilor de investiţii realizate în plus peste nivelul chiriei datorate în limita căruia s-a apreciat că este admisibilă cererea reconvenţională.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta, SC F.I. SA Timişoara, invocând ca motive de casare dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de casare, reclamanta arată că Decizia atacată este criticabilă, întrucât chiar în contextul în care pârâta a formulat cerere reconvenţională, pretinzând sume derivate din contravaloarea lucrărilor de amenajare şi investiţii efectuate în imobilul închiriat, totuşi instanţa de apel nu putea să dispună respingerea acţiunii, întrucât, procedând astfel, a confirmat implicit faptul că în perioada 1 februarie 2000-1 februarie 2001, că pârâta a fost îndreptăţită să folosească gratuit spaţiul în litigiu, din moment ce contractul de închiriere a expirat la 17 noiembrie 2000.
Mai susţine reclamanta, că în opinia sa, pentru pronunţarea unei soluţii corecte în cauză, instanţa de apel era datoare să menţină sentinţa tribunalului prin care pârâta a fost obligată la plata în echivalent lei a sumei de 5.330 dolari S.U.A. cu titlu de chirie pentru perioada 1 februarie 2000-1 martie 2001, conform acţiunii precizate şi eventual prin admiterea cererii reconvenţionale, urmând ca în cadrul executării silite să fie operată compensarea între datoriile reciproce.
Printr-un alt motiv de recurs, reclamanta susţine că hotărârea recurată, prin care a fost admis apelul pârâtei şi implicit cererea reconvenţională, cu consecinţa obligării sale la plata sumei de 6.663 dolari S.U.A. reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate de pârâtă la imobilul închiriat, este greşită şi sub aspectul că instanţa de apel a ignorat, la pronunţarea soluţiei, faptul că pretenţiile ce formează obiectul cererii reconvenţionale erau, la data pronunţării deciziei soluţionate, în cadrul altui dosar (1914/COM/1998), în care s-a pronunţat sentinţa nr. 422/PI din 15 martie 2000, a Tribunalului Timiş, secţia comercială (menţinută în partea referitoare la admiterea cererii reconvenţionale), prin Decizia nr. 711/A din 29 iunie 2000, a Curţii de Apel Timişoara (aflată în recurs la data pronunţării deciziei din prezentul dosar).
Ca atare, dacă instanţa de apel a considerat că, în cauză, nu există autoritate de lucru judecat reieşită din Decizia nr. 711/A din 29 iunie 2000, întrucât Decizia prin care au fost soluţionate definitiv pretenţiile pârâtei din cererea reconvenţională nu este şi irevocabilă, atunci Curtea de Apel Timişoara trebuia să constate că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 163alin (1) şi alin (3), care reglementează litispendenţa, şi drept urmare, să disjungă cererea reconvenţională spre a fi judecată de instanţa mai mare în grad, respectiv Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, pe rolul căreia se afla spre soluţionare recursul declarat de pârâta, SC T.B.I. SRL, împotriva deciziei nr. 711/A din 29 iunie 2000.
În nici un caz, faţă de cele arătate, instanţa de apel nu era îndrituită să se pronunţe faţă de cele învederate, în sensul admiterii cererii reconvenţionale, cu consecinţa obligării recurentei la plata în echivalent lei a sumei de 6.663 dolari S.U.A.
În consecinţă, reclamanta solicită referitor la acţiunea principală, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi respingerea apelului pârâtei, declarat împotriva sentinţei instanţei de fond, iar în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, constatarea existenţei litispendenţei cu o parte din pretenţiile formulate de pârâtă, în cadrul celuilalt litigiu aflat în faza de recurs, şi soluţionarea acestor pretenţii prin conexarea dosarelor în vederea evitării pronunţării unor soluţii contradictorii.
Recursul reclamantei nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că între reclamanta, SC F.I. SA Timişoara, şi pârâta, SC T.B.I. SRL, s-a încheiat contractul de asociere nr. 5166 din 14 noiembrie 1999, pe o perioadă de 5 ani (17 noiembrie 1994-17 noiembrie 1999), în baza căruia reclamanta a pus la dispoziţia pârâtei spre folosinţă, activul situat în Timişoara, contra unei chirii lunare de 656.000 lei /lună, transformată ulterior în dolari S.U.A. şi , reactualizată periodic, în funcţie de rata inflaţiei.
Prin anexa 3 la contractul nr. 5166/14 noiembrie 1994, părţile au convenit prelungirea duratei contractului de închiriere până la 17 noiembrie 2000.
Printr-o primă acţiune, soluţionată prin sentinţa nr. 422/PI din 15 martie 2000, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia comercială, în dosar nr. 1914/COM/2000, rămasă definitivă prin Decizia nr. 711/A din 29 iunie 2000, a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, au fost soluţionate pretenţiile reclamantei privind chiria restantă, datorată de pârâtă pe perioada aprilie 1997-31 ianuarie 2000, precum şi cele care au făcut obiectul cererii reconvenţionale, pe aceeaşi perioadă, privind sumele reactualizate datorate de reclamantă, potrivit înţelegerii părţilor, reprezentând contravaloarea lucrărilor de amenajare a spaţiului închiriat, care depăşeau nivelul chiriei ce putea fi pretinsă pentru folosinţa activului închiriat.
Prin acţiunea de faţă, precizată, reclamanta a pretins obligarea aceleiaşi pârâte şi pentru folosinţa aceluiaşi spaţiu, la plata chiriei în sumă de 5.530 dolari S.U.A. cu titlu de chirie reactualizată pe perioada februarie 2000-februarie 2001 (13 luni), iar la rândul ei, pârâta a pretins, prin cererea reconvenţională, obligarea reclamantei , pe aceeaşi perioadă, la plata sumei de 6.663 dolari S.U.A. cu titlu de diferenţă între cheltuielile efectuate pentru amenajarea spaţiului şi chiria datorată.
Din cele expuse, rezultă că, nu pot fi primite susţinerile reclamantei, în sensul că prin soluţia atacată s-ar fi legalizat folosinţa gratuită a spaţiului de către pârâtă, după 17 noiembrie 2000, când a expirat contractul de închiriere, deoarece instanţa de apel a respins ca nefondată, în baza probelor administrate, pretenţiile din acţiunea principală, pe tot intervalul cuprins între februarie 2000-februarie 2001, astfel că nu se poate considera, aşa cum pretinde eronat reclamanta, că pe perioada 17 noiembrie 2000-17 februarie 2001, s-ar fi considerat că pârâta era îndreptăţită să folosească spaţiul, gratuit.
Tot din cele expuse, mai rezultă că cele două acţiuni au vizat, în ceea ce priveşte acţiunea principală, cât şi cererea reconvenţională, perioade de calcul diferite care nu se suprapun, respectiv aprilie 1997-ianuarie 2000 şi februarie 2000-februarie 2001, situaţie în care nu erau incidente în cauza de faţă dispoziţiile art. 163 alin (1) C. proc. civ., care reglementează litispendenţa pentru a deveni aplicabile prevederile alin. (3) din acelaşi articol.
Aşa fiind, recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta, SC F.I. SA Timişoara, împotriva deciziei nr. 741 din 9 iulie 2001, a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 407/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 327/2004. Comercial → |
|---|
