ICCJ. Decizia nr. 432/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.432/2004
Dosar nr. 1536/2002
Şedinţa publică din 4 februarie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 13 noiembrie 2000, reclamanta, Primăria municipiului Bucureşti, a solicitat obligarea pârâtei, SC M.A.R. SRL, la plata sumei de 290.817.869 lei taxă de concesionare pe perioada 1995 – 1999 şi majorări de întârziere aferente.
Pârâta a formulat, la 11 decembrie 2000, cerere reconvenţională şi a solicitat obligarea reclamantei la emiterea actului de concesiune pentru terenul în suprafaţă de 749,10 metri pătraţi, conform Legii nr. 15/1990 şi respingerea acţiunii principale.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 2946 din 13 aprilie 2001, a admis acţiunea reclamantei, aşa cum a fost precizată şi a obligat pe pârâtă la plata sumei de 349.264.423 lei, din care 151.427.531 lei taxă de concesionare şi 197.836.892 lei majorări de întârziere.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că pârâta nu a achitat taxa de concesionare a terenului, conform Legii nr. 50/1991, aşa cum părţile au stabilit prin contractul de asociere, iar aceasta datorează şi coeficientul de inflaţie, conform art. IX lit. b) din convenţia părţilor.
Prin Decizia civilă nr. 55A din 27 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului, ce a fost schimbată în parte, în sensul că s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, privind taxa de concesionare aferentă anilor 1995, 1996; pârâta a fost obligată numai la plata sumei de 94.317.309 lei, reprezentând taxă de concesionare aferentă anilor 1997, 1998 şi 1999 şi s-a respins capătul de cerere, privind plata majorărilor de întârziere, ca nefondat; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi intimata a fost obligată la 3.102.019 lei cheltuieli de judecată.
S-a reţinut, în considerentele deciziei, că acţiunea reclamantei, privind taxa de concesiune aferentă anilor 1995 şi 1996, s-a prescris, conform prevederilor Decretului nr. 167/1958. Celelalte pretenţii ale reclamantei sunt întemeiate, iar Ordinul de plată nr. 26 din 13 mai 1995 nu reprezintă plata în avans a acestei taxe, întrucât procesul-verbal din 10 februarie 1992, care a stat la baza acestui ordin, constituie o notă de negociere încheiată anterioară contractului de asociere. Că plata taxei de concesiune se datorează nu cu începere de la recepţia finală, 26 octombrie 1995, ci de la data încheierii contractului de asociere, pe toată perioada existenţei construcţiei.
Instanţa a reţinut că nu se datorează majorări de întârziere, întrucât părţile nu au prevăzut o clauză penală pentru plata cu întârziere a taxei de concesiune.
Referitor la cererea reconvenţională, s-a reţinut că Legea nr. 50/1991 nu prevedea obligaţia încheierii unui contract, care să aibă ca obiect exclusiv concesionarea terenului.
Împotriva acestei decizii, reclamantul şi pârâta au declarat recurs şi au susţinut că este nelegală şi netemeinică.
Reclamantul, municipiul Bucureşti, a susţinut, în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., că în mod greşit s-a reţinut de instanţă că părţile nu datorează majorări de întârziere, întrucât nu există clauză penală.
Astfel, în art. 13 din contract, s-a prevăzut că, pentru neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract şi prin anexa 1, se vor percepe majorări de întârziere.
S-a susţinut că în mod greşit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, întrucât acţiunea formulată de aceasta a fost admisă în parte şi, deci, intimata-pârâtă trebuia să fie obligată la cheltuieli de judecată.
În recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., pârâta SC M.A.R. SRL a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de probă, respectiv, expertiza contabilă administrată în faza apelului.
Astfel, expertul a menţionat că s-a achitat taxa de concesionare în avans, pentru 25 de ani, conform Ordinului de plată nr. 26 din 13 martie 1995 şi că pârâta nu mai are obligaţii de plată faţă de reclamant, iar majorările de întârziere nu au suport real. Că expertiza a considerat procesul-verbal de recepţie finală nr. 83 din 26 octombrie 1995, ca fiind legal şi că, de la această dată, avea obligaţia să achite anual taxa de concesionare în sumă de 255.000 lei.
A arătat recurenta că, în raport cu data depunerii în instanţă a acţiunii reclamantului, respectiv, 13 octombrie 2000, dreptul la acţiune, pentru toate pretenţiile anterior acestei date, era prescris, conform dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 şi, în mod greşit, instanţa de apel a dispus obligarea sa la taxa de concesionare şi pe anul 1997.
S-a susţinut că taxa de concesionare urma să fie achitată după încheierea contractului de concesionare, privind terenul în suprafaţă de 749,10 metri pătraţi, contract care nu s-a încheiat din vina reclamantului.
În mod nelegal a fost obligată la plata unei taxe de concesionare, deoarece cota de teren, aparţinând reclamantului, a fost înstrăinată de aceasta conform actelor de vânzare-cumpărare încheiate cu dobânditorii apartamentelor situate în tronsonul aparţinând primăriei.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea recursului reclamantului, cu motivarea că acesta avea obligaţia legală de a încheia contractul, privind concesionarea terenului şi că a achitat în avans, pe o perioadă de 25 de ani, taxa de concesiune.
Penalităţile pretinse de reclamant nu sunt datorate, întrucât nu sunt prevăzute în contractul încheiat între părţi.
Recursurile nu sunt întemeiate.
Părţile au încheiat, la 28 noiembrie 1992, contractul de asociere nr. 1911, care avea ca obiect terminarea execuţiei lucrărilor de construcţii, punerea în funcţiune şi exploatarea blocului XXII-D din ansamblul E.L.E. Bucureşti.
La capitolul IX lit. b), s-a prevăzut că asociatul SC M.A.R. SRL se obligă să achite anual suma de 255.000 lei, reprezentând taxa anuală de concesionare a terenului, în suprafaţă de 749,10 metri pătraţi, precum şi cota de aport a SC I.M.O. SA, cu precizarea că această valoare va suporta eventualele reglementări economico-financiare apărute pe perioada derulării contractului.
În mod corect, instanţa de apel a reţinut că, în raport cu data formulării acţiunii reclamantei, 13 noiembrie 2000, pretenţiile, reprezentând taxa de concesiune aferentă anilor 1995 şi 1996, sunt prescrise, conform prevederilor Decretului nr. 167/1958.
Taxa de concesionare, aferentă anului 1997, este scadentă în luna ianuarie 1998, iar termenul de prescripţie, de 3 ani, s-a împlinit în luna ianuarie 2001.
Cum acţiunea reclamantei a fost formulată la 13 noiembrie 2000, pretenţiile, pentru anul 1997, nu sunt prescrise, aşa încât susţinerile recurentei-pârâte, sub acest aspect, vor fi înlăturate, întrucât nu au temei legal.
Aşa fiind, în mod corect instanţa de apel a obligat pe pârâtă la plata sumei de 94.317.309 lei, reprezentând taxă de concesionare aferentă anilor 1997, 1998 şi 1999.
Susţinerea recurentei-pârâte, că taxa de concesionare a fost achitată cu Ordinul de plată nr. 26 din 13 mai 1995, conform procesului-verbal din 10 februarie 1992, va fi înlăturată cât timp obligaţia asumată de pârâtă izvorăşte din contractul încheiat între părţi, în care, la capitolul IX lit. b), s-a prevăzut că asociatul SC M.A.R. SRL va achita anual suma de 255.000 lei, reprezentând taxă de concesiune a terenului în suprafaţă de 749,10 metri pătraţi, plus cota de aport a SC I.M.O. SA.
Pe de altă parte, procesul-verbal din 10 februarie 1992 a fost încheiat anterior contractului de asociere nr. 1911 din 28 noiembrie 1992.
Problema care se pune, pentru a se putea stabili dacă recurenta-pârâtă şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contract, este cea a datei de la care se datorează taxa de concesiune aferentă terenului.
Susţinerea recurentei că această dată este cea a procesului-verbal de recepţie finală nr. 83 din 26 octombrie 1995, va fi înlăturată, cât timp părţile, de comun acord, au stabilit, la capitolul IX lit. b) din contract, că aceasta se datorează de la încheierea contractului de asociere, iar prin art. 4 s-a stipulat că durata asocierii este toată perioada existenţei construcţiei.
Faptul că instanţa nu şi-a însuşit punctul de vedere al expertului contabil P.I., care a concluzionat că pârâta a achitat taxa de concesiune pe o durată de 25 ani, punct de vedere care este şi cel al recurentei, nu înseamnă că instanţa nu s-a pronunţat asupra acestui mijloc de probă în hotărârea pronunţată.
Instanţa a avut în vedere ansamblul probelor administrate în cauză, atunci când, în mod corect, a stabilit că pârâta datorează taxa de concesiune aferentă anilor 1997, 1998 şi 1999.
Critica recurentei, că plata taxei de concesionare nu este datorată, deoarece nu s-a încheiat, între părţi, contractul de concesiune, nu are temei legal, întrucât dispoziţiile Legii nr. 50/1991 nu prevăd o asemenea obligaţie, aşa cum, în mod corect, s-a reţinut de instanţa de apel.
Susţinerea recurentei, că nu datorează taxa de concesiune şi pentru faptul că intimata a înstrăinat cota de teren ce i-a aparţinut, prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu dobânditorii apartamentelor situate în tronsonul aparţinând primăriei, va fi înlăturată, cât timp obligaţia de plată a acesteia derivă din contractul încheiat între părţi şi care trebuie respectat, în condiţiile art. 969 C. civ.
Critica recurentului-reclamant, că instanţa de apel nu i-a acordat majorări de întârziere, nu are temei legal.
Astfel, părţile au stipulat, la art. 13 din contractul de asociere, plata de penalităţi de întârziere, cu referire la neexecutarea obligaţiilor asumate de către una din părţi, potrivit art. 3 şi 10 din convenţia încheiată, care nu se referă la plata taxei de concesiune, aşa cum a susţinut recurenta.
Nici critica privind obligarea recurentei la cheltuieli de judecată, deşi acţiunea i-a fost admisă în parte, nu este întemeiată.
În mod corect, instanţa de apel, în raport cu dispoziţiile art. 276 C. proc. civ., privind admiterea în parte a pretenţiilor reclamantei, precum şi cu faptul că i s-a respins şi capătul de cerere privind plata majorărilor de întârziere, a obligat pe recurentul-reclamant la 3.102.019 lei cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă, prin admiterea apelului declarat de aceasta, cheltuieli stabilite prin apreciere.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că Decizia instanţei de apel este legală şi temeinică şi urmează ca, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să respingă, ca nefondate, recursurile declarate de reclamant şi pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul, municipiul Bucureşti, împotriva deciziei nr. 55 din 27 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de SC M.A.R. SRL Bucureşti, împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 4 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1955/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 404/2004. Comercial → |
|---|
