ICCJ. Decizia nr. 5212/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 925 din 4 octombrie 2000, Tribunalul Buzău, secția comercială a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta R.B. și a obligat pe pârâtul I.F. la plata sumelor de 74.689.245 lei, chirie restantă și 47.465.861 penalități de întârziere; respingând capătul de cerere privind rezilierea contractului de închiriere și evacuarea pârâtului ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat.
Instanța de fond a reținut în esență că, prin sentința nr. 874 din 22 decembrie 1999 a Tribunalului Buzău, s-a dispus rezilierea contractului de închiriere și evacuarea pârâtului, iar pârâtul datorează pentru perioada aprilie 1999 - aprilie 2000 cu titlu de chirie restantă suma de 74.689.245 lei și penalitățile aferente, potrivit clauzei penale din contract.
Apelul declarat de pârât împotriva sentinței de fond a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 48 din 4 noiembrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială.
Instanța de apel a reținut că, potrivit art. 287 C. proc. civ., cererea de apel trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept, iar sancțiunea nemotivării acesteia până la prima zi de înfățișare este decăderea din dreptul de a motiva apelul, situația în speță.
S-a constatat, totodată, că hotărârea apelată nu era susceptibilă de critici ce ar fi vizat motive de ordine publică.
împotriva deciziei din apel a declarat recurs pârâtul.
Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 3621 din 23 septembrie 2003, a admis recursul pârâtului, a casat decizia atacată și a trimis cauza Curții de Apel Ploiești pentru rejudecare.
Instanța de recurs a apreciat că, deși în mod corect instanța de apel a constatat că apelul nu era motivat, potrivit art. 292 alin. (2) C. proc. civ., instanța era obligată să se pronunțe în fond pe baza celor invocate de pârât în fața primei instanțe, având în vedere caracterul devolutiv specific acestei căi de atac.
Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, în rejudecare, prin decizia nr. 129 din 15 decembrie 2003, a respins apelul pârâtului, ca nefondat.
Făcând aplicarea dispozițiilor art. 287, raportat la art. 292 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel, a apreciat că apărarea pârâtului fundamentată pe calitatea sa de proprietar al imobilului în litigiu, dobândită printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, nu a fost probată și, chiar și în aceste condiții, sumele reclamate priveau o perioadă anterioară deciziei în cauza ce avea ca obiect revendicare.
împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâtul I.F. a declarat recurs invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea hotărârii atacate și pe fond respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
în subsidiar, recurentul a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei atacate.
în dezvoltarea criticilor, recurentul a susținut ca decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că instanța de apel nu și-a exercitat rolul activ. Astfel, dacă "s-a apreciat că probatoriul nu a fost regulamentar" în sensul că decizia de restituire a imobilului în litigiu nu era legalizată "corespunzător", instanța trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 172, 174 și 175 C. proc. civ. și să ordone prezentarea înscrisurilor.
Prin soluția adoptată, în opinia recurentului, instanța a încălcat dispozițiile legale cu privire la dreptul de proprietate și principiul constituțional al garantării dreptului de proprietate, principiu consacrat de dispozițiile art. 44 din Constituția României și, mai mult, obligarea sa la plata pretinselor sume conduce la îmbogățirea fără just temei a neproprietarului.
Motivarea instanței de apel este și contradictorie "a susținut recurentul, în condițiile în care, deși se constată autoritatea de lucru judecat în privința desființării contractului de închiriere, în considerente se reține "constată că între părți a existat în mod valabil un contract de închiriere pe care apelantul nu l-a respectat".
Recurentul a susținut că decizia este criticabilă și sub aspectul greșitei aprecieri asupra probatoriului administrat în cauză, cu referire la procesul verbal de renegociere a chiriei, ce nu echivalează cu un contract de închiriere.
în fine, recurentul susține că instanța nu s-a pronunțat asupra unui alt mijloc de apărare hotărâtor pentru dezlegarea pricinii și anume, lipsa temeiului legal pentru a solicita chiria și penalitățile.
Examinând recursul prin prisma criticilor invocate se constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 304 alin. (1) C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.
Aceste dispoziții nu pot fi ignorate în condițiile în care, în actuala reglementare, recursul este conceput ca o cale extraordinară de atac.
Se constată astfel că recurentul se referă la dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și 10 și chiar fostul pct. 11 prevăzut în vechea reglementare a articolului menționat.
Așadar, criticile formulate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ., vor fi înlăturate, instanța de recurs fiind ținută să examineze numai nelegalitatea deciziei atacate, or, susținerile recurentului vizează netemeinicia acesteia. Cu alte cuvinte, aceste critici nu răspund cerințelor art. 3021lit. c) C. proc. civ., care obligă partea, în cazul în care exercită o astfel de cale de atac, să arate motivele de nelegalitate pe care se întemeiază criticile, precum și dezvoltarea lor.
Art. 304 alin. (7) C. proc. civ., invocat de recurent, admite că modificarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motivele contradictorii ori străine de natura pricinii.
Susținerea recurentului cu privire la contrarietatea motivării hotărârii, nu este fondată. Din analiza soluției și a argumentelor ce au constituit fundamentul convingerii instanței rezultă că pretinsa contrarietate este rodul raționamentului juridic al instanței în adoptarea soluției pronunțate și nicidecum o motivare contradictorie.
în speță, instanțele au stabilit corect că litigiul își are izvorul în contractul de închiriere, perfect valabil până la desființarea pe cale judecătorească.
în raport de acest fapt, s-a constatat că pârâtul nu și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau în perioada de valabilitate a contractului, cu referire la obligația de plată a chiriei.
Așadar, în mod corect instanța de apel a apreciat că și în situația în care, hotărârea irevocabilă pronunțată în revendicare ar fi fost produsă în forma legalizată, nu ar fi avut efect asupra obligației de plată ce izvora dintr-un contract anterior încheiat.
Cel de al doilea motiv invocat, art. 304 alin. (9) C. proc. civ., nu este suficient motivat în drept prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate sau greșit aplicate.
Acest motiv, de regulă, are în vedere încălcarea legii de drept substanțial, mai precis aplicarea unui text de lege străin de situația de fapt, dedusă judecății sau extinderea normei de drept la situații neaplicabile.
Aceste ipoteze nu se regăsesc în criticile aduse hotărârii atacate.
Susținerile recurentului potrivit căreia instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 172, 174 și 175 C. proc. civ., nu echivalează cu o încălcare a legii în sensul prevăzut de art. 304 alin. (9) sau cu o aplicare greșită a unei norme de drept, în sensul arătat.
Recurentul confunda rolul activ al judecătorului consacrat în dispozițiile art. 129 C. proc. civ. cu obligația părții, instituită și impusă de același text de lege, în a-și exercita drepturile procesuale cu bună credință precum și aceea de a-și proba pretențiile și apărările invocate în fața judecății.
în consecință, întrucât și această critică s-a dovedit a fi nefondată, înalta Curte a dat eficiență dispozițiile art. 312 C. proc. civ., iar recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4742/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5128/2005. Comercial → |
|---|
