ICCJ. Decizia nr. 514/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.514/2006
Dosar nou nr. 12753/1/2005
Dosar vechi nr. 3093/2005
Şedinţa publică din 8 februarie 2006
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 9 aprilie 2003, reclamanta SC P. SA Câmpulung Muscel a chemat-o în judecată pe pârâta SC R. SA Bucureşti, pentru ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se constate că este proprietara imobilului şi terenului aferent în suprafaţă de 2.465,21 mp., hotărârea pronunţată urmând să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare.
Prin sentinţa nr. 2147/ C din 12 septembrie 2003, Tribunalul Argeş, secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea, reţinând că atâta timp cât reclamanta ar fi putut formula o acţiune în realizarea dreptului său, acţiunea în constatare, în temeiul art. 111 C. proc. civ. nu poate fi primită.
Prin Decizia nr. 9/A/C din 14 ianuarie 2004, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ a admis apelul reclamantei, a anulat sentinţa mai sus menţionată şi, pe fond, a admis acţiunea formulată de reclamantă, în sensul că a constatat vânzarea cumpărarea terenului în suprafaţă de 246.521 mp. şi a construcţiilor de pe acesta, situate în Câmpulung, hotărârea ţinând loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Prin Decizia nr. 5539 din 10 decembrie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială a admis recursul declarat de pârâtă, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, cu motivarea că instanţa de apel a acordat altceva decât s-a cerut, reţinând că obiectul acţiunii este constatarea proprietăţii asupra imobilelor în litigiu şi constatând vânzarea-cumpărarea acestora.
În rejudecare, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 50/A/C din 6 aprilie 2005, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 2147/ C din 12 septembrie 2003 a Tribunalului Argeş, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în parte acţiunea şi a constatat că reclamanta este proprietara imobilului construcţie situat în Câmpulung, menţinând în rest sentinţa.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut că reclamanta este proprietara clădirii în litigiu şi instanţa de fond a greşit atunci când a constatat că nu poate fi admisă acţiunea în constatare, iar cu privire la imobilul teren a reţinut că, pentru acest bun, reclamanta este doar titularul unei creanţe constând în obligaţia de a face, de care este ţinut debitorul, întocmirea înscrisului autentic.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs ambele părţi.
În recursul său, reclamanta critică hotărârea instanţei de apel, prin invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicită admiterea recursului, casarea deciziei criticate şi admiterea apelului, aşa cum a fost formulat.
Recurenta reclamantă susţine, astfel, că (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.) instanţa, în fond după casare, a pronunţat hotărârea atacată cu ignorarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., conform cu care problemele de drept dezlegate de instanţa de recurs sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, deoarece în Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este dezlegată în mod irevocabil şi cu caracter obligatoriu, pentru instanţă, atât situaţia construcţiei, cât şi a terenului în litigiu;
Arată de asemenea, că (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) în mod greşit instanţa de apel nu a admis cererea sa cu privire la constatarea dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiei, ignorând calitatea de act autentic a contractului de leasing şi că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 54/1998;
Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. susţine că Decizia criticată a omis din dispozitiv măsura dispusă cu privire la terenul în litigiu, omiţând, totodată, să se pronunţe pe capătul de cerere privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare.
Pârâta, în recurs, invocă dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicită admiterea acestuia şi modificarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii apelului şi acţiunii reclamantei.
În temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. susţine că s-ar impune pe de altă parte şi casarea hotărârii curţii de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru a face o corectă aplicare a normelor privind judecarea apelului, iar în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. arată că instanţa nu poate fără să schimbe natura şi înţelesul vădit al actului juridic dedus judecăţii să dezvolte raţionamente specifice raporturilor juridice unui contract de vânzare cumpărare, deşi în speţă este vorba despre un contract de leasing;
Prin invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţine că trimiterile la regulile contractului de vânzare cumpărare nu îşi au locul în speţă deoarece nu se poate aplica regula vânzării-cumpărării pentru o promisiune de vânzare, şi, totodată, că trebuie avut în vedere că în lipsa consimţământului valabil exprimat al uneia dintre părţi contractul este inexistent.
Recursul reclamantei nu este fondat şi va fi respins în consecinţă.
Referitor la invocarea art. 304 pct. 5 C. proc. civ. pentru a-şi întemeia susţinerile conform cărora instanţa, în fond după casare, ar fi ignorat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. se constată că nu este justificată, deoarece problema de drept dezlegată în mod irevocabil şi obligatoriu în Decizia Înaltei Curţi nu o reprezintă situaţia construcţiei şi terenului, aşa cum eronat afirmă recurenta-reclamantă, ci aspectul potrivit căruia instanţa a acordat altceva decât s-a solicitat, în sensul că reclamanta a solicitat prin acţiune să se constate că este proprietara imobilului construcţii şi teren aferent, iar curtea de apel a constatat vânzarea-cumpărarea acestora.
Dezlegarea dată de curtea de apel este însă greşită pentru că pornind de la obiectul acţiunii, astfel cum a fost stabilit de reclamantă şi confirmat de Înalta Curte, instanţa a considerat că acţiunea reclamantei este admisibilă, cel puţin în parte, constatând că reclamanta este proprietara imobilului construcţie, ceea ce este evident greşit, astfel cum va rezulta din considerentele ce vor fi arătate cu ocazia examinării recursului pârâtei; prin urmare se reţine că motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 sunt, de asemenea, neîntemeiate şi vor fi respinse în consecinţă.
În ce priveşte recursul pârâtei se constată că acesta este fondat şi va fi admis, în conformitate cu considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Astfel, este în afara oricărui dubiu, plecând de la obiectul cererii deduse judecăţii, aşa cum a fost formulată ea de către reclamantă şi cum a fost confirmată de Înalta Curte prin dezlegarea problemei de drept dată prin hotărârea pronunţată, că reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe existenţa unui contract de leasing imobiliar şi obligaţiile decurgând din acesta, căruia i se aplică norme specifice şi nu regulile generale de drept aplicabile raporturilor dintr-un contract de vânzare cumpărare, astfel încât curtea de apel în mod greşit a apreciat că reclamantei îi pot fi conferite drepturile unui cumpărător, parte într-un contract de vânzare cumpărare.
Astfel, dacă utilizatorul doreşte să uzeze de dreptul său de opţiune şi să cumpere bunul, el trebuie să plătească un preţ, respectiv valoarea reziduală, care în cauză nu s-a plătit şi nu a fost îndeplinită nici condiţia esenţială cerută de lege pentru aceasta şi anume acordul părţilor ca urmare a unei negocieri directe.
În consecinţă, cum lipsa acordului părţilor şi consimţământul liber şi valabil exprimat al uneia din părţi nu poate fi complinită de instanţă, se reţine că instanţa, chiar în măsura în care s-au plătit toate ratele şi nu a fost respectat dreptul de opţiune al utilizatorului, nu poate să constate direct vânzarea-cumpărarea, respectiv un drept de proprietate, atât timp cât nu a avut loc o negociere, ci, doar, dacă acest lucru s-a cerut prin acţiune, în caz de refuz al executării obligaţiei de vânzare, să oblige finanţatorul la plata de daune interese către utilizatorul bunului, aceasta fiind o acţiune în realizare.
Astfel fiind, se reţine că acţiunea în constatare formulată de reclamantă, întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., în condiţiile în care poate uza de o acţiune în realizare, este inadmisibilă şi, drept urmare, se va admite recursul pârâtei, va fi modificată Decizia atacată şi se va respinge apelul reclamantei declarat împotriva sentinţei pronunţate de tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul reclamantei SC P. SA Câmpulung Muscel, împotriva deciziei nr. 50/A/C din 6 aprilie 2005 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Admite recursul pârâtei SC R. SA Bucureşti, modifică Decizia atacată, în sensul că respinge apelul reclamantei formulat împotriva sentinţei nr. 2147/ C din 12 septembrie 2003 a Tribunalului Argeş, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 530/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 509/2006. Comercial → |
|---|
