ICCJ. Decizia nr. 531/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.531/2006
Dosar nr. 1719/2005
Şedinţa publică din 8 februarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 11 iunie 2002, reclamanta SC A.C. SA a chemat în judecată pe pârâta SC Ş.I.C.I. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 578.368.406 lei din care: 48.196.348 lei reprezentând contravaloare chirie pentru perioada 29 noiembrie 2001 – 24 decembrie 2001, 67.486.058 lei reprezentând contravaloare folosinţă spaţiu pentru perioada 25 decembrie 2001 – 28 ianuarie 2002, 462.686.000 lei contravaloarea sumei datorate conform clauzei prevăzute în contractul de închiriere cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în urma divizării SC M. SA au rezultat mai multe societăţi comerciale printre care şi reclamanta SC A.C. SA, iar în urma acestei divizări a încheiat cu aceasta un protocol de predare-primire înregistrat la data de 16 ianuarie 2002 în vederea dobândirii dreptului de proprietate asupra spaţiului comercial în suprafaţă de 350 mp situat în Şos. Pantelimon.
Cu privire la acest spaţiu comercial între SC M. SA în calitate de locator şi pârâta din prezenta cauză, în calitate de locatar, a intervenit contractul de închiriere din 24 decembrie 1996.
Reclamanta a preluat acest contract de închiriere prin contractul de cesiune de drepturi contractuale înregistrat la 16 ianuarie 2002, cesiune care şi-a produs efectele începând cu data de 29 noiembrie 2001.
Contractul de închiriere menţionat a încetat la data de 24 decembrie 2001 prin ajungere la termen, deci la data de 29 noiembrie 2001, dată la care a fost preluat prin cesiune de către reclamantă, contractul era încă în vigoare.
În aceste condiţii, conform art. 9 lit. c) din contract pârâta avea obligaţia să achite chiria lunară, astfel că pentru perioada 29 noiembrie 2001 – 24 decembrie 2001 pârâta datorează reclamantei cu titlu de chirie suma de 48.196.348 lei.
După data de 24 decembrie 2001 pârâta avea obligaţia să predea reclamantei spaţiul închiriat, iar întrucât aceasta nu s-a conformat prin sentinţa civilă nr. 4534 din 28 martie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, s-a dispus evacuarea pârâtei din spaţiul comercial în litigiu.
În această situaţie reclamanta a arătat că, în mod legal solicită pentru perioada 25 decembrie 2001 – 28 ianuarie 2002 contravaloarea folosinţei spaţiului în cuantum de 67.486.058 lei.
Reclamanta a mai solicitat şi obligarea pârâtei la plata sumei de 462.686.000 lei, reprezentând contravaloarea clauzei penale din contract care prevede că, în cazul în care locatarul refuză predarea spaţiului, el se obligă să plătească proprietarului pe toată durata soluţionării litigiului, până la obţinerea unei hotărâri definitive şi irevocabile, o chirie dublă faţă de cea convenită iniţial.
Prin sentinţa comercială nr. 10634 din 13 septembrie 2004, pronunţată în dosarul nr. 11202/2002 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins acţiunea principală formulată de reclamanta pârâtă SC A.C. SA în contradictoriu cu pârâta reclamantă SC Ş.I.C.I. SRL, având ca obiect plata de către pârâtă a sumei de 67.486.058 lei, reprezentând contravaloare folosinţă spaţiu şi a sumei de 462.686.000 lei reprezentând penalităţi contractuale. Prin aceeaşi sentinţă s-a admis cererea reconvenţională şi ca urmare, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de drepturi contractuale încheiat între SC M. SA şi SC A.C. SA la 16 ianuarie 2002.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că în urma divizării SC M. SA au rezultat mai multe societăţi comerciale, printre care şi SC A.C. SA şi că prin protocolul de predare primire a patrimoniului încheiat la data de 18 august 2001, respectiv protocolul adiţional din 16 ianuarie 1992, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 350 m.p. din spaţiul comercial situat în Bucureşti, şos. Pantelimon. Prin contractul de cesiune de drepturi contractuale încheiat între SC M. SA şi SC A.C. SA la data de 16 ianuarie 2002, societatea divizată s-a obligat să cesioneze către reclamantă toate drepturile şi obligaţiile contractuale care decurg din contractul de închiriere din 12 decembrie 1996, cu termen de valabilitate până la 24 decembrie 2001.
Tribunalul a constatat că voinţa reală a părţilor a fost aceea de a cesiona şi de a primi drepturi contractuale cu titlu oneros, iar în speţă, contractul este lipsit de un element esenţial al vânzării prevăzut de art. 1295 C. civ. şi anume preţul, lipsă ce se sancţionează cu nulitatea absolută a contractului de cesiune. Tribunalul a mai apreciat că notificarea cesiunii nu şi-a produs efectele întrucât la data comunicării, 12 februarie 2002 contractul de închiriere încetase prin ajungere la termen la data de 24 decembrie 2001 şi în aceste condiţii, pretenţiile reclamantei pârâte referitoare la plata contravalorii chiriei pentru perioada 29 noiembrie – 24 decembrie 2001 nu sunt justificate. S-a mai reţinut de către prima instanţă faptul că în ceea ce priveşte contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 25 decembrie 2001 – 28 ianuarie 2002, reclamanta pârâtă a solicitat obligarea la plata unei sume de bani cu privire la întreg spaţiul închiriat în suprafaţă de 1852 m.p., deşi, în urma divizării SC M. SA, reclamanta a preluat în proprietate numai suprafaţa de 350 m.p. din spaţiul comercial.
Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de reclamanta SC A.P. SRL (fostă SC A.C. SA) a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 151 din 2 martie 2005.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut considerentele instanţei de fond că din contractul de cesiune de drepturi contractuale lipseşte preţul ca element obligatoriu, apreciind, în plus, că natura juridică a contractului de cesiune de drepturi contractuale din 16 ianuarie 2002 ca fiind o „cesiune de contract, şi că, în speţă nu s-a făcut dovada obţinerii acordului de voinţă din partea intimatei SC Ş.I.C.I. SRL, contractant cedat şi că la data notificării din 12 februarie 2002, contractul de închiriere nu mai era în vigoare, încetând prin ajungere la termen, 24 decembrie 2002.
Aşa fiind, concluzionează instanţa de apel, contractul de cesiune încheiat la 16 ianuarie 2002 este „lovit de nulitate absolută", lipsindu-i elementele şi condiţiile necesare pentru valabilitate, evocate mai sus, şi că în mod corect prima instanţă a admis cererea reconvenţională şi a constatat nulitatea absolută a contractului din 16 ianuarie 2002.
De asemenea, reţine instanţa de apel, că în mod just s-a respins acţiunea principală, ţinând seama de faptul că, pretenţiile băneşti ale apelantei reclamante au ca temei un contract lovit de nulitate absolută.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs, în termen legal, motivat şi timbrat, reclamanta SC A.P. SRL criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în esenţă, că:
- instanţa de judecată a interpretat greşit actele juridice deduse judecăţii, respectiv protocolul de predare-primire din 18 august 2001, protocolul adiţional din 16 ianuarie 2002 şi contractul de cesiune din 16 ianuarie 2002;
- hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii;
- instanţa nu s-a pronunţat asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv sentinţa civilă nr. 4534 din 28 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 1123 din 2 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială şi procesul verbal de evacuare din 26 februarie 2003 încheiat de executorul judecătoresc.
În consecinţă, în temeiul art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ., recurenta reclamantă solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate iar pe fond admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente.
Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei rezultă că ambele instanţe au interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii, probele administrate şi raporturile juridice dintre părţi pronunţând hotărâri netemeinice şi nelegale.
Cu toate că ambele instanţe au reţinut corect situaţia de fapt în sensul că pretenţiile reclamantei referitoare la plata de către pârâtă a sumei de 578.368.406 lei reprezentând chirie, contravaloare folosinţă spaţiu comercial şi penalităţi de întârziere, sunt întemeiate pe „contractul de cesiune de drepturi comerciale" din 16 ianuarie 2002 prin care, în urma divizării SC M. SA au fost transmise reclamantei drepturile şi obligaţiile rezultate din contractul de închiriere din 24 decembrie 1996, încheiat între SC M. SA şi SC Ş.I.C.I. SRL numai în ce priveşte suprafaţa de 350 m.p. din Bucureşti Şos. Pantelimon, în drept, au interpretat în mod greşit cesiunea, în sensul dreptului civil, concluzionând că, contractul, denumit de părţi „cesiune de drepturi contractuale" ca fiind nul absolut.
În realitate, instanţele de judecată trebuia să aibă în vedere şi să analizeze actul juridic dedus judecăţii în sensul dreptului comercial, datorită faptului că pretenţiile reclamantei sunt urmarea dobândirii unor drepturi prin divizarea parţială a SC M. SA, având astfel calitatea de succesoare cu titlu universal al acestei societăţi, şi că în speţă nu este o cesiune în sensul dreptului civil ci o predare în baza divizării a suprafeţei de 350 m.p. din contractul de închiriere din 24 noiembrie 1996, subrogându-se astfel recurenta în drepturile fostului locator.
Conform art. 233 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 „divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi comerciale care îşi încetează existenţa între două sau mai multe societăţi existente sau care ia astfel fiinţă".
Hotărârea privind divizarea se ia de adunarea generală extraordinară a acţionarilor.
Actul adiţional cuprinzând hotărârea privind divizarea se depune la oficiul registrului comerţului pentru înregistrare, după care se transmite, din oficiu, Monitorului Oficiul spre publicare.
În cazul divizării totale, societăţile care dobândesc bunurile aflate în patrimoniul societăţii care îşi încetează existenţa răspund faţă de creditori pentru obligaţiile acestei societăţi proporţional cu valoarea bunurilor dobândite.
Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au interpretat greşit raporturile juridice dintre părţi, respectiv a „contractului de cesiune de drepturi contractuale ca fiind o cesiune de creanţă cu titlu oneros realizată în condiţiile art. 1391 – 1398 şi 1402 – 1404 C. civ., deşi în realitate era o cesiune care a intervenit ca efect al divizării SC M. SA.
Prin protocolul de predare-primire încheiat între SC M. SA şi SC A.C. SA încheiat la 18 august 2001 întocmit în baza bilanţului contabil recurenta a primit prin divizare 350 m.p. din spaţiul în litigiu şi contractul de închiriere pentru care pretinde prin acţiunea principală chiria până la finele anului 2001 când a expirat contractul şi lipsa de folosinţă a spaţiului până l-a evacuat pe locatar în anul 2003.
Cererea principală s-a judecat greşit pornind de la interpretarea eronată a raporturilor juridice dintre părţi.
Este greşită şi analiza nulităţii absolute a contractului de cesiune întrucât preluarea contractului de închiriere de un alt locator, ca succesor de drepturi şi obligaţii ca urmare a divizării, nu afectează dreptul locatarului, cu atât mai mult cu cât nu se neagă locaţiunea (sentinţa civilă nr. 4534 din 28 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială) care confirmă preluarea spaţiului şi deci a drepturilor asupra acestuia.
Prin contractul de cesiune recurenta-reclamantă a preluat de la SC M. SA toate drepturile şi obligaţiile ce decurgeau din contractul de închiriere.
Ca urmare a divizării SC M. SA recurenta-reclamantă a dobândit un drept de proprietate asupra unei suprafeţe de 350 m.p. din spaţiul comercial situat în Şos. Pantelimon, conform protocolului adiţional de predare-primire.
Pe lângă încălcarea principiilor interpretării contractelor, s-a adus o încălcare şi a principiului prevăzut de art. 969 C. civ. potrivit căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante".
Chiar dacă contractul de închiriere a încetat prin ajungere la termen, la 24 decembrie 2001, era dreptul locatorului care a preluat legal spaţiul să-l notifice pe chiriaş să-i elibereze spaţiul, iar sentinţa civilă nr. 4534 din 28 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială având ca obiect evacuarea pârâtei din spaţiul comercial în litigiu, consfinţeşte acest lucru.
Cu toate că pretenţiile reclamantei se referă şi se raportează la suprafaţa de 350 m.p., iar din probele administrate în cauză, expertiza contabilă şi recunoaşterea pârâtei din întâmpinare rezultă că reclamanta a preluat în baza procesului-verbal de divizare a SC M. SA suprafaţa de 359 m.p. din totalul de 1141,65 m.p., astfel că în urma acestei divizări deţinători ai spaţiului erau SC A.C. SRL pentru 359 m.p. şi SC M. SA pentru restul suprafeţei, instanţa de fond a reţinut ca obiect al locaţiunii suprafaţa de 1852 m.p. şi că cesiunea este o „vânzare", căreia, lipsindu-i elementul esenţial al vânzării prevăzută de art. 1295 C. civ., este lovită de nulitatea absolută ignorând faptul generator al acestei cesiuni divizarea unei societăţi comerciale şi reglementările legale din dreptul comercial.
De asemenea, în speţă, nu era necesar, nici acordul chiriaşului, contractant cedat, aşa cum motivează instanţa de apel, întrucât, nici un text de lege privitor la divizarea societăţilor comerciale nu obligă la obţinerea acordului chiriaşilor din spaţiile comerciale care vor face obiectul divizării.
Este evident faptul că în urma divizării parţiale a SC M. SA prin semnarea protocolului de predare-primire din 18 august 2001 şi a protocolului adiţional recurenta-reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra spaţiului comercial în suprafaţă de 350 m.p. şi implicit a devenit parte în contractul de închiriere începând cu data de 29 noiembrie 2001, conform convenţiei părţilor.
Întemeiată este şi ultima critică a deciziei atacate în sensul că instanţa nu s-a pronunţat asupra unor dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii respectiv procesul verbal încheiat de executorul judecătoresc la 26 februarie 2003 în dosarul de executare silită din care rezultă că abia la data de 26 februarie 2003 intimata a pus la dispoziţie reclamantei spaţiul comercial în litigiu.
Fără a analiza aceste dovezi din care rezultă fără echivoc că intimata a folosit, în mod abuziv până la data de 26 februarie 2003 spaţiul comercial al recurentei-reclamante instanţa a apreciat, în mod eronat, că aceasta nu datorează nici o sumă.
Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 pct. 2 şi 4 şi art. 314 C. proc. civ. va admite recursul, va casa Decizia atacată şi va desfiinţa sentinţa comercială din 13 septembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială şi va trimite cauza, spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pentru a se stabili corect natura juridică a raporturilor juridice dintre părţi şi a se analiza cererea principală în raport de adevăratele relaţii juridice care s-au stabilit în urma divizării.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC A.P. SRL Bucureşti.
Casează Decizia nr. 151 din 2 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, desfiinţează sentinţa comercială nr. 10634 din 13 septembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială şi trimite cauza, pentru rejudecare, la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 8 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 532/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 530/2006. Comercial → |
|---|
