ICCJ. Decizia nr. 535/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.535/2006
Dosar nr. 31943/1/2004
Dosar vechi nr. 10407/2004
Şedinţa publică din 9 februarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 300 din 13 februarie 2004 la Tribunalul Harghita, reclamanta SC G. SA a chemat în judecată pârâta SC K. SRL solicitând pronunţarea unei sentinţe prin care să se constate nulitate absolută a contractului de leasing imobiliar cu clauză de cumpărare fermă din 4 aprilie 2000 încheiat între SC G. SA şi SC K. SRL.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că între părţi s-a încheiat la data de 4 aprilie 2000 contractul de leasing imobiliar cu nerespectarea dispoziţiilor art. 12 şi 13 din Legea nr. 133/1999. În speţă au fost încălcate şi dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 133/1999, prin aceea că hotărârea A.G.A. din 17 ianuarie 2000, care a decis disponibilizarea activelor neutilizate şi vânzarea acestora conform art. 12 şi 13, precum şi evaluarea şi vânzarea activelor a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 29 din 24 ianuarie 2001 a Tribunalului Harghita, hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă prin neapelare.
De asemenea potrivit art. 19 alin. (1) lit. d) din statutul SC G. SA, consiliul de administraţie trebuia să aprobe acest contract, dar o decizie în acest sens nu a intervenit.
Prin sentinţa civilă nr. 524 din 5 mai 2004 Tribunalul Harghita a respins excepţia tardivităţii formulării acţiunii pentru constatarea nulităţii invocată de pârâta SC K. SRL şi a respins acţiunea reclamantei SC G. SA, obligând reclamanta la plata sumei de 9.520.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată pe seama pârâtei.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că termenul de prescripţie pentru invocarea nulităţii relative începe să curgă de la data ultimei rate, 15 aprilie 2003 şi în această situaţie excepţia nulităţii relative nu poate fi admisă.
Cu privire la art. 12 din Legea nr. 133/1999 s-a menţionat că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cauză, deoarece statul nu era acţionar majoritar la SC G. SA.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta susţinând în esenţă că la data încheierii contractului de leasing S.R. era reprezentat în societate de F.P.S., care deţinea un procent de 69,98 % din capitalul social al SC G. SA şi nu de către S.I.F. T., că la data încheierii contractului de leasing erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 133/1999 şi că vânzarea imobilului era condiţionată de aprobarea A.G.A., potrivit art. 14 din Legea nr. 133/1999.
Prin Decizia nr. 138/ A din 13 septembrie 2004, Curtea de Apel Târgu-Mureş a respins apelul formulat de reclamanta SC G. SA.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că în nici unul din art. 12 – 14 din Legea nr. 133/1999 nu se face referire la necesitatea aprobării încheierii contractelor de leasing de către A.G.A. şi în această situaţie sunt aplicabile dispoziţiile generale prevăzute de Legea nr. 31/1990 (art. 143).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC G. SA invocând în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nelegalitatea soluţiei.
În motivarea recursului a susţinut în esenţă că s-au interpretat greşit dispoziţiile art. 12, 13 şi 14 din Legea nr. 133/1999, care prevăd obligativitatea imperativă a societăţilor de stat să declare ca disponibile bunurile ce urmează a fi înstrăinate sau date în folosinţă prin sistem de leasing către întreprinderile mici şi mijlocii, că la data încheierii contractului erau aplicabile aceste dispoziţii imperative şi că hotărârea A.G.A. la SC G. SA din 17 ianuarie 2000 nu era suficientă pentru încheierea contractului, din al cărui conţinut a rezultat că s-a aprobat doar începerea procedurilor necesare încheierii unor astfel de contracte, nu şi aprobarea valorii imobilelor şi vânzarea efectivă a acestora.
S-a invocat că prin încheierea actului s-a încălcat principiul specialităţii consacrat de art. 34 din decretul nr. 31/1952, ce atrage nulitatea absolută a actului juridic încheiat, precum şi dispoziţiile OG nr. 51 din 28 august 1997, în condiţiile în care reclamanta nu avea în obiectul de activitate desfăşurarea de operaţiuni de leasing şi un capital social minim, subscris şi vărsat integral de 500 milioane lei.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 12 din Legea nr. 133/1999, întreprinderile mici şi mijlocii au acces la activele disponibile ale societăţilor comerciale şi companiilor naţionale cu capital majoritar de stat, precum şi ale regiilor autonome în condiţiile prevăzute la lit. a) – c), iar la lit. d) din acelaşi articol se prevede că acestea au prioritate la cumpărare.
Totodată în conformitate cu art. 13 din acelaşi act normativ proprietarii de active au obligaţia să stabilească şi să întocmească listele cuprinzând activele disponibile, obligaţie care trebuia să fie executată în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii.
Interpretând aceste texte instanţa de apel a reţinut corect că în nici unul din aceste articole nu se face referire la necesitatea aprobării încheierii contractelor de leasing de către adunarea generală a acţionarilor şi în această situaţie sunt aplicabile dispoziţiile art. 143 din Legea nr. 31/1990.
În ce priveşte dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 133/1999 ce se pretind a fi încălcate la încheierea contractului de leasing din interpretarea acestui text reiese nu necesitatea existenţei unei hotărâri A.G.A. pentru vânzarea activelor ci determinarea adunărilor generale de a proceda la vânzarea activelor.
În acest sens F.P.S. dându-şi avizul pentru vânzarea activului şi încheierea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare.
Reclamanta, care este parte a contractului de leasing nu poate invoca propria turpitudine cu privire la încheierea contractului, după ce ambele părţi şi-au executat obligaţiile iar raportul juridic a fost stins.
Motivele de recurs ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 34 din decretul nr. 31/1952 şi OG nr. 51 din 28 august 1997 au fost invocate pentru prima dată în recurs şi ca atare apar ca fiind nelegale în raport de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 316 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC G. SA Miercurea Ciuc, împotriva deciziei nr. 138/ A din 13 septembrie 2004 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 9 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 536/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 532/2006. Comercial → |
|---|
