ICCJ. Decizia nr. 536/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.536/2006
Dosar nou nr. 4025/1/2005
Dosar vechi nr. 903/2006
Şedinţa publică din 9 februarie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta R.A. prin sucursala R.P.T., prin cererea înregistrată sub nr. 14715/2003 la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC T.V.I.E. SRL Bucureşti, să se constate prelungirea prin tacita relocaţiune a contractului de cazare şi prestări servicii turistice din 18 iulie 1997, încheiat între fosta S.R.P. Snagov şi pârâta, până la data de 8 mai 2001, în conformitate cu prevederile art. 1437, 1452 şi 1453 C. civ., obligarea pârâtei la plata sumei de 1.381.825.150 lei, reprezentând 141.676.031 lei contravaloare cazare şi utilităţi pentru iulie 2000 – iulie 2001, şi 1.240.149.119 lei penalităţi de întârziere, aferente facturilor neachitate.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, contractul a fost încheiat pentru o perioadă de 18 luni, de la 1 iulie 1997 la 31 decembrie 1998, cu posibilitatea prelungirii, prin acordul părţilor şi că derularea contractului a fost defectuoasă, pârâta neachitându-şi obligaţiile băneşti asumate.
La 14 ianuarie 2004, reclamanta şi-a precizat cererea, în sensul că suma de 1.381.825.150 lei, este constituită din 141.676.031 lei diferenţă tarif dintre cel achitat de pârâtă şi cel practicat de reclamantă pentru închirierea imobilelor aflate în circuitul turistic şi 1.240.149.119 lei penalităţi de întârziere.
Prin întâmpinare pârâta a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la primul capăt de cerere, invocând sentinţa civilă nr. 5265/1999 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 2813 din 29 mai 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 4632 din 7 aprilie 2004 a respins ca neîntemeiate atât excepţia autorităţii de lucru judecat cât şi acţiunea reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat, că obiectul cererii de chemare în judecată asupra căruia s-au pronunţat instanţele prin sentinţa civilă nr. 5265/1999 a Tribunalului Bucureşti şi Decizia civilă nr. 2813/2003, a Curţii Supreme de Justiţie este diferit de cel al prezentei cereri.
Cât priveşte fondul cauzei, că potrivit dispoziţiilor art. 4 din contractul încheiat de părţi că „prelungirea contractului se poate face numai cu acordul scris al părţilor, prin act adiţional" şi că interpretând acest articol în raport de dispoziţiile art. 977 C. civ. reiese că prelungirea contractului nu se poate face prin tacită relocaţiune.
Instanţa a reţinut că şi al doilea capăt al cererii, este neîntemeiat având ca obiect pretenţii, întrucât se referă la o perioadă ce excede cadrului contractual, că reclamanta nu a făcut dovada că pârâta a folosit imobilul în această perioadă şi că suma pretinsă reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă, părţile convenind prin contract asupra cuantumului unei anumite chirii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia civilă nr. 719 din 3 decembrie 2004, a respins ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii instanţei de fond.
Împotriva menţionatei decizii, reclamanta R.A. prin sucursala R.P.T. Bucureşti a declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând în concluzie admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi în fond admiterea acţiunii sale astfel cum a fost formulată.
În criticile formulate recurenta reclamantă susţine în esenţă următoarele:
- că instanţa de apel a respins apelul ca nefondat fără să analizeze pe fond hotărârea atacată, în raport de criticile formulate şi de actele existente în dosar;
- că în opinia sa, tacita relocaţiune a operat, conform art. 1437 şi 1452 C. civ., contrar celor cuprinse în art. 4 din contractul părţilor, făcând dovada în acest sens prin plăţile succesive făcute de pârâtă, pentru perioada de după 31 decembrie 1998.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Din examinarea actelor aflate la dosarul cauzei, în raport de susţinerile pe care reclamanta R.A. sucursala R.P.T. Bucureşti le reiterează prin recursul de faţă, se constată că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru casarea hotărârii atacate.
În cauza de faţă motivarea deciziei din apel nu concordă cu cerinţele legii, în sensul că nu răspunde la motivele de apel.
Cum recurenta reclamantă în apel a făcut dovada imposibilităţii de prezentare a consilierului juridic şi în raport de criticile făcute pe nelegalitatea hotărârii instanţei de fond, având în vedere că datorită situaţiei create aceasta nu a putut să administreze probe în apărarea sa şi cum aspectele legate de fondul pricinii nu pot fi lămurite în recurs, întrucât potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt care au fost deja stabilite, ori în Decizia recurată acestea nu au fost stabilite, se constată întemeiat primul motiv de recurs.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (5), judecătorii sunt datori să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, să dea părţilor ajutor activ în apărarea drepturilor şi intereselor lor, fiind totodată obligaţi să hotărască asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii.
Cu ocazia rejudecării, instanţa urmează a răspunde criticilor formulate, să stabilească dacă pârâta a folosit spaţiul închiriat după expirarea contractului la 31 decembrie 1998, situaţia plăţilor efectuate, tariful practicat, situaţia penalităţilor şi modul de calcul al acestora, dacă a operat sau nu tacita relocaţiune, etc.
Aşa fiind recursul se va admite, şi potrivit art. 313 C. proc. civ. se va dispune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, care în condiţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., va putea să administreze şi alte probe utile cauzei pentru stabilirea temeiniciei pretenţiilor în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de apărările reclamantei, inclusiv efectuarea unei expertize, dacă o consideră necesară.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta R.A. prin sucursala R.P.T. Bucureşti, împotriva deciziei nr. 719 din 3 decembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecarea apelului la Curtea de Apel Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 541/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 535/2006. Comercial → |
|---|
