ICCJ. Decizia nr. 545/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.545/2006
Dosar nou nr. 15622/1/2005
Dosar vechi nr. 3813/2005
Şedinţa publică din 9 februarie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 14 decembrie 2000, reclamanta C.C. SA Bucureşti, sucursala I.O. Craiova, a chemat în judecată pe pârâta SC A.D. SA Craiova, pentru a fi obligată la plata sumei de 760.201.220 lei reprezentând chirie, taxe teren, penalităţi de întârziere, utilităţi şi instituirea unui sechestru asigurător pe 96 ştanduri metalice.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că în baza contractului din 23 ianuarie 1996, a închiriat pârâtei un spaţiu construit în suprafaţă de 1728 m.p., în vederea amenajării unui târg en gros de produse industriale şi alimentare, precum şi o suprafaţă de 4.000 m.p. teren în Craiova.
Contractul a fost încheiat pe 5 ani, însă pârâta a refuzat, cu rea credinţă, să achite chiria şi taxele pe teren, inclusiv utilităţile, în suma pretinsă prin acţiune şi pentru care s-au emis facturi, la care se adaugă penalităţile de întârziere contractuale.
La 26 februarie 2001, pârâta a formulat cerere reconvenţională şi întâmpinare, prin care a recunoscut datoria chiriei, însă a justificat neplata acesteia printr-o serie de îmbunătăţiri făcute, în special după 31 decembrie 1996, a unei platforme pe care s-a ridicat un etaj, suprafaţa construită fiind de circa 250 m.p., în valoare de 400.000.000 lei.
Ulterior pârâta şi-a precizat cererea reconvenţională, transformând-o într-o acţiune în realizare, prin care a cerut obligarea reclamantei la 400.000.000 lei, reprezentând valoarea investiţiilor, şi anume constituirea a 99 chioşcuri metalice, construirea unui etaj, amenajarea unor birouri şi a altor lucrări.
La data de 5 noiembrie 2001, reclamanta şi-a majorat cuantumul penalităţilor la 316.388.620 lei, solicitând în continuare penalităţi, până la plata debitului.
La 18 aprilie 2000, reclamanta a introdus o altă acţiune împotriva aceleiaşi pârâte pentru rezilierea contractul de închiriere şi pentru evacuare, invocând neplata chiriei cu rea credinţă. S-a formulat şi o cerere reconvenţională.
Judecătoria Craiova, prin sentinţa civilă nr. 13259 din 6 iulie 2000, a admis acţiunea reclamantei şi a dispus rezilierea contractului şi evacuarea pârâtei din spaţiu.
Cererea reconvenţională a pârâtei a fost disjunsă.
Tribunalul Dolj prin sentinţa civilă nr. 179 din 1 februarie 2000 a admis apelul pârâtei, a desfiinţat sentinţa şi a reţinut cauza pentru soluţionare, ca fiind litigiu în primă instanţă formându-se dosarul nr. 1581/2001, care a fost conexat cu dosar nr. 96/C/2001, prin încheierea din 2 iulie 2001.
Pârâta şi-a majorat pretenţiile la 4.521.753.119 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate şi dobânda legală.
Tribunalul Dolj, prin sentinţa civilă nr. 287/ C din 12 februarie 2002 a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta la plata sumei de 1.148.855.667 lei contravaloare chirie şi penalităţi de întârziere, până la 12 februarie 2002.
A fost respinsă acţiunea de reziliere a contractului de închiriere şi de evacuare a pârâtei.
A fost admisă în parte cererea reconvenţională, astfel cum a fost precizată, şi obligată reclamanta la 2.711.759.940 lei, contravaloare îmbunătăţiri şi dobânda legală aferentă pentru perioada 21 martie 2001 – 12 februarie 2002.
Au fost compensate parţial obligaţiile părţilor, reclamanta fiind obligată la plata diferenţei de 1.502.904.273 lei, la care se adaugă dobânda legală aferentă întregului debit stabilit iniţial, pentru perioada 31 martie 2001 - 12 februarie 2002, şi dobânda legală aferentă sumei rămase după compensare, până la achitarea acesteia.
S-a dispus ridicarea sechestrului asigurător şi obligarea pârâtei la 35.288.794 lei.
Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 706/R-C din 9 septembrie 2002, a admis recursurile reclamantei şi pârâtei declarate împotriva sentinţei nr. 287/ C din 12 februarie 2002 a Tribunalului Dolj, care a fost casată şi trimisă cauza pentru rejudecare la Tribunalul Argeş.
În rejudecare cauza a fost înregistrată sub nr. 4227/C/2002, ca ulterior să se disjungă cererea reconvenţională, formându-se dosarul nr. 4374/2003, cu motivarea că reclamanta se află sub administrare specială, conform O.M.C.C. nr. 2745 din 14 iunie 2003.
Prin încheierea din 19 octombrie 2004, la cererea pârâtei, s-au conexat din nou dosarele, la dosarul nr. 4227/C/2002.
Prin sentinţa civilă nr. 184/ C din 24 februarie 2005, Tribunalul Comercial Argeş, a admis acţiunea reclamantei C.C. SA Bucureşti, sucursala I.O. Craiova şi a obligat pe pârâta SC A.D. SA Craiova la plata sumei de 2.061.518.290 lei, reprezentând 620.761.207 lei contravaloare aferentă perioadei aprilie – octombrie 2000 şi 1.440.757.083 lei penalităţi de întârziere calculate până la 19 octombrie 2004.
S-a respins cererea reconvenţională a pârâtei, cu obligarea acesteia la 87.397.193 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia civilă nr. 102/ A-C din 30 iunie 2005, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 184/ C din 24 februarie 2005 a Tribunalului Comercial Argeş.
Împotriva menţionatei decizii pârâta SC A.D. SA Craiova a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând în concluzie admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi rejudecând cauza să fie admisă acţiunea reclamantei pentru suma de 1.241.522.414 lei, reprezentând 620.761.207 lei chirie şi 620.761.207 lei penalităţi de întârziere, precum şi admiterea cererii sale reconvenţionale şi obligarea reclamantei la plata sumei de 3.205.258.600 lei şi a dobânzii comerciale de referinţă stabilită de B.N.R., datorată de la data de 31 martie 2001 până la achitarea efectivă a debitului, cu cheltuieli de judecată.
În criticile formulate recurenta – pârâtă susţine în esenţă următoarele:
- că greşit a reţinut instanţa de apel că instanţa de fond rejudecând fondul după casare, a respectat îndrumările instanţei de recurs, completând probele cu o nouă expertiză tehnică, în sensul că în speţă operează răspunderea contractuală şi nu cea întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără just temei.
- că instanţa de apel a preluat în totalitate motivele din apărarea reclamantei, în condiţiile în care acestea erau contrare legislaţiei în materie.
- că admiterea acţiunii reclamantei, cu privire la plata sumei de 1.440.757.083 lei, reprezentând penalităţi de întârziere este nelegală, încălcând prevederile art. 7 din Legea nr. 76 /1992, precum şi prevederile introduse de Legea nr. 43/1993, de modificare şi completare a acesteia, care limitează cuantumul penalităţilor la nivelul sumei la care se calculează, pârâta putând fi obligată la maxim 620.761.207 lei penalităţi.
- în ceea ce priveşte respingerea cererii sale reconvenţionale, consideră că prin hotărârea pronunţată, instanţa nu a analizat clauzele contractului şi fondul cauzei dedus judecăţii (art. 1, art. 8, etc.).
- că lucrările de amenajare ale târgului, în valoare de 3.205.258.600 lei, au fost amenajări utile, care au condus la sporirea valorii spaţiului comercial, cum de altfel au reţinut şi experţii şi ele nu pot fi considerate cheltuieli voluptorii, că ele s-au făcut cu acordul reclamantei, fapt dovedit de corespondenţa purtată de părţi şi că acestea nu au fost partajate pe cele 2 perioade, lucrări efectuate până la 31 decembrie 1996 şi lucrări efectuate după această dată, care să permită o compensare cu chiria datorată, astfel cum s-a convenit prin contract şi cum a cerut şi instanţa de casare;
- că la vânzarea imobilului prin contractul de leasing din 1 noiembrie 2000, instanţa nu a clarificat cât din preţul de vânzare al imobilului, vândut la licitaţie este reprezentat de investiţiile efectuate de societatea sa, deşi experţii au precizat acest aspect.
- că greşit a reţinut instanţa că pârâta şi-a majorat pretenţiile, cu dobânda comercială, peste termenul prevăzut de lege, având în vedere că această majorare s-a făcut prin cererea de la dosarul nr. 96/COM/2001 al Tribunalului Dolj, consemnată de altfel şi în încheierea de şedinţă din 4 februarie 2002 şi comunicată reclamantei.
Recursul pârâtei este nefondat.
Curtea analizând criticile formulate în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că în speţă nu se regăseşte nici una din situaţiile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care să conducă la casarea sau modificare deciziei recurate.
Primele două critici ale recurentei pârâte nu pot fi luate în considerare, având în vedere că instanţa de apel a reţinut în mod corect că hotărârea pronunţată la fond, a respectat îndrumările instanţei de recurs, în raport de problemele de drept dezlegate de instanţa de casare în cauză operând răspunderea contractuală şi nu cea bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză, iar Decizia a fost motivată în raport de probele administrate şi de clauzele contractului.
Şi a treia critică a recurentei care vizează acordarea penalităţilor la nivelul sumei la care se calculează acestea este neîntemeiată.
Cum limitarea cuantumului penalităţilor nu a fost prevăzută în contract de părţi, pârâta corect a fost obligată la plata sumei de 1.440.757.083 lei, de instanţa de apel, în speţă, nefiind vorba de o încălcare a prevederilor Legii nr. 76/1992, modificată.
În ceea ce priveşte respingerea cererii reconvenţionale a pârâtei se constată că soluţia este corectă, aceasta fiind rezultatul analizei clauzelor contractului, coroborate cu actele şi lucrările dosarului.
Conform art. 8 din contractul de închiriere părţile de comun acord au convenit ca, compensarea chiriei cu contravaloarea lucrărilor efectuate să se facă până la 31 decembrie 1996, ori pârâta nu a făcut dovada că ar fi solicitat compensarea acestora şi că s-a lovit de un refuz din partea reclamantei.
Prin art. 7 din contract, s-a stipulat că lucrările de îmbunătăţire, de amenajare a spaţiului, urma să se facă de către pârâtă în baza unui deviz de lucrări obţinut de la cel puţin 3 ofertanţi, reclamanta având dreptul de opţiune asupra ofertei celei mai avantajoase.
Cum pârâta nu a respectat obligaţiile contractuale, instanţa a respins cererea reconvenţională, fără să mai analizeze şi să încadreze cheltuielile în utile sau voluptorii, în raport de cele două perioade menţionate.
De altfel nu poate fi luată în consideraţie nici concluzia expertului de la răspunsul F din raportul de expertiză, în sensul că lucrările efectuate până la 18 februarie 1997, nu exced cadrului contractual fiind decalate prin actul adiţional (4 septembrie 1996 la contract, aflat la dosarul nr. 4227/COM/2002), având în vedere că prin acest act se decalează numai termenul de începere a plăţii chiriei şi taxei de teren aferente, de la 31 martie 1996 la 18 mai 1996, nu se decalează şi durata lucrărilor de amenajări.
Nu poate fi reţinută nici susţinerea recurentei pârâte potrivit căreia lucrările efectuate după 31 decembrie 1996 s-au făcut cu acceptul reclamantei, aspect ce nu rezultă din adresa indicată (4 aprilie 1997), ele nefiind efectuate cu bună credinţă şi conform contractului, astfel că reclamanta nu poate fi obligată la plata acestora.
În speţă nu este relevantă nici înstrăinarea imobilului ce a făcut obiectul litigiului, prin contractul de leasing, nici preţul de vânzare al acestuia, în condiţiile în care lucrările efectuate de pârâtă după 31 decembrie 1996, nu pot fi apreciate ca lucrări efectuate cu bună credinţă şi nu erau datorate de reclamantă, ca urmare a nerespectării clauzelor contractului de închiriere încheiat de părţi.
Şi critica recurentei pârâte prin care susţine că aceasta şi-a majorat pretenţiile, cu dobânda comercială, (la 4 februarie), în termenul prevăzut de lege nu poate fi reţinută, în raport de dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., având în vedere că cererea reconvenţională s-a depus la dosar la 26 ianuarie 2001, şi că această cerere este o modificare a cererii reconvenţionale şi nu o majorare a pretenţiilor sale, ea nefiind formulată la prima zi de înfăţişare.
Cum hotărârea instanţei de apel este temeinică şi legală, Înalta Curte, urmează să respingă recursul pârâtei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC A.D. SA Craiova, împotriva deciziei nr. 102/ A-C din 30 iunie 2005 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 504/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 552/2006. Comercial → |
|---|
