ICCJ. Decizia 1243/2008. Comercial.
| Comentarii |
|
I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 1243 din 23 martie 2008
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată că prin sentinţa comercială nr. 14382 din 22 decembrie 2009 pronunţată de Secţia a VI-a Comercială a Tribunalului Bucureşti în dosarul nr. 47357/3/2008 a fost respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta SC U.M. SRL împotriva pârâtei SC D.C. SRL de constatare a caracterului nelegal al rezilierii contractului de închiriere nr. 004 din 20 aprilie 2005. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la executarea contractului de închiriere nr. 004 din 20 aprilie 2005.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC U.M. SRL.
Prin decizia comercială nr. 368 de la 15 Iunie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a considerat că tribunalul a apreciat în mod corect faptul că, solicitarea de a obliga pârâta SC D.C. SRL la executarea contractului de închiriere, solicitare în temeiul faptului că nu ar fi operat pactul comisoriu de grad IV, face ca primul capăt de cerere să fie inadmisibil întrucât este cuprins în capătul II al cererii, iar instanţa nu putea analiza cererea privind obligarea societăţii la executarea contractului fără să facă analiza legalităţii rezilierii în temeiul pactului comisoriu.
În conformitate cu dispoziţiile art. 111 C. proc. civ.: „Partea care are interes poate să facă cererea pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.”
Instanţa a analizat în considerentele sentinţei legalitatea rezilierii şi a constatat că rezilierea s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile contractului încheiat între părţi.
Odată ce instanţa a apreciat că rezilierea a fost făcută în mod legal, ar fi fost imposibil să se aprecieze contractul de închiriere ca fiind în vigoare.
Instanţa, a reţinut de asemenea, că în mod corect s-a apreciat că prin achitarea facturii nr. 005 din 13 septembrie 2007 şi a penalităţilor de întârziere aferente după data de 27 iunie 2007 şi respectiv 01 septembrie 2008, locatarul a recunoscut că respectiva sumă înscrisă în factură era aferentă unei perioade anterioare rezilierii şi aşa fiind este în culpă pentru neachitarea în termen a facturii.
Apelanta reclamantă a achitat în cursul judecăţii dosarului nr. 10378/301/2008 atât chiria restantă cât şi penalităţile de întârziere de la momentul scadenţei facturii şi până la data cererii de chemare în judecată.
Aşa fiind, s-a considerat că apelanta şi-a recunoscut culpa în neexecutarea obligaţiei de plată. Rezilierea contractului produce efecte numai pentru viitor nu şi pentru trecut şi ca atare, obligaţiile de plată născute anterior rezilierii sunt datorate.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta care a criticat decizia din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţinând, în esenţă, că instanţa de apel nu ar fi analizat argumentele aduse de recurentă în sprijinul apelului - pretinsa invocare a excepţiei de neexecutare a contractului; că plata facturii nr. 005/2007 de către recurentă nu ar echivala cu o recunoaştere a culpei recurentei; că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat în mod legal asupra inadmisibilităţii primului capăt de cerere.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Contravaloarea chiriei nu era datorată în temeiul facturii, ci în temeiul contractului de închiriere. Potrivit art. 4.3 din Contract, „plata chiriei se va face de către Locatar (U.M.) prin virament în contul Locatorului, până la data de 15 ale fiecărei luni pentru luna anterioară”. Prin urmare, independent de emiterea sau nu a facturii, datoria rezultă din contract, astfel că intimata nici măcar nu era obligată, să emită factura pentru ca plata chiriei să fie exigibilă.
Factura este un document contabil care atestă prestarea unor servicii sau furnizarea unor bunuri; ea este reglementată de Codul fiscal în art. 155, ceea ce înseamnă că emiterea facturii are raţiuni eminamente contabile şi fiscale, neavând relevanţă în raporturile comerciale dintre părţi. Prin urmare, susţinerea potrivit căreia recurenta ar fi fost în drept să nu achite factura nu are suport legal.
Contravaloarea chiriei pentru perioada anterioară era datorată independent de rezilierea contractului. Este de asemenea lipsită de temei legal susţinerea recurentei potrivit cu care era suspendată obligaţia sa de plată, câtă vreme intimata reziliase contractul, chiar dacă această reziliere a fost declarată abuzivă.
Câtă vreme serviciul a fost prestat - respectiv câtă vreme intimata a asigurat recurentei, pe perioada facturată, spaţiul publicitar ce forma obiectul contractului - nu are nicio relevanţă faptul că ulterior a reziliat contractul sau că rezilierea a fost considerată nelegală. Iar faptul că plata era datorată l-a recunoscut implicit recurenta, atunci când, de bunăvoie, a achitat factura, împreună cu penalităţile de întârziere.
Excepţia de neexecutare a contractului nu putea fi invocată în speţă. Invocarea excepţiei de neexecutare presupune o manifestare expresă de voinţă din partea cocontractantului, nefiind admisibil ca partea adversă să nu fie înştiinţată în niciun mod asupra acestei cauze de suspendare a obligaţiilor. Ea nu putea fi invocată în această cauză. Aceasta pentru că, printre condiţiile pentru invocarea acestei excepţii, se cere ca părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce. Dacă un astfel de termen a fost convenit, înseamnă că părţile au renunţat la simultaneitatea de executare a obligaţiilor şi deci nu mai există temeiul pentru invocarea excepţiei de neexecutare. Aşadar, câtă vreme contractul prevede termene pentru executarea obligaţiilor reciproce, excepţia de neexecutare nu poate fi invocată, în lipsa simultaneităţii de executare.
Recurenta şi-a recunoscut implicit culpa atunci când a achitat fără obiecţiuni factura, care cuprindea şi penalităţile pentru întârziere. Plata penalităţilor de întârziere este efectul răspunderii contractuale, răspundere care presupune drept condiţie culpa debitorului obligaţiei de executat. Prin plata voluntara a penalităţilor de întârziere, fără invocarea vreunei cauze exoneratoare de răspundere contractuală, recurenta şi-a recunoscut culpa în neexecutarea obligaţiei de plată.
Cererea de a se constata nelegalitatea rezilierii din 01 septembrie 2008 este inadmisibilă, fiind corect soluţionată în acest sens de ambele instanţe. Solicitarea recurentei de a obliga societatea intimată la executarea contractului de închiriere, ce face obiectul capătului doi de cerere, întemeiat pe faptul ca nu ar fi operat pactul comisoriu de grad IV, face ca primul capăt de cerere să apară ca inadmisibil întrucât este cuprins în capătul doi de cerere, instanţa neputând analiza cererea de obligarea a societăţii intimate la executarea contractului fără să facă analiza legalităţii rezilierii aplicate de intimată în temeiul pactului comisoriu. Or, în temeiul art. 111 C. proc. civ. acţiunea în constatare este inadmisibilă dacă partea are la îndemână acţiune în realizare.
Motivele invocate de recurentă, cu privire la efectele juridice diferite, sunt fără suport legal şi contractual, întrucât instanţa a analizat în motivarea deciziei legalitatea rezilierii, concluzionând că rezilierea operată de intimată s-a făcut în limitele contractuale şi legale.
Corect a reţinut instanţa de apel că recurenta avea la îndemână o acţiune în realizarea pretinsului său drept, pe care de altfel a şi exercitat-o, fiind al doilea capăt de cerere. În cererea de obligare a societăţii intimate la executarea contractului, recurenta putea cel mult să invoce ca apărare faptul că rezilierea a fost abuzivă, şi nu să formuleze capăt distinct de cerere; în această situaţie, evident că instanţa ar fi analizat legalitatea rezilierii şi, funcţie de această analiză, ar fi obligat sau nu intimata la executarea contractului.
Cât priveşte respingerea capătului doi de cerere, prin care s-a solicitat obligarea intimatei la executarea contractului, recurenta nici măcar nu indică dispoziţia legală încălcată ori greşit aplicată de către instanţa de apel.
Pentru aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ. s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC U.M. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 368 din 15 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
| ← ICCJ. Decizia nr. 129/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1222/2008. Comercial → |
|---|
