ICCJ. Decizia nr. 1375/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1375/2008
Dosar nr. 1055/2/2007
Şedinţa publică de la 8 aprilie 2008
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 13 februarie 2007, P.E. şi P.M., ambii cu domiciliul ales în Iaşi, au formulat contestaţie la executare în contradictoriu cu A.V.A.S. Cauza a fost înregistrată sub nr. 1055/2/2007 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti,s a V-a comercială.
Au solicitat anularea tuturor formelor de executare şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, precizând că se contestă executarea însăşi şi primul act de executare – somaţia cuprinsă în adresa A.V.A.S. nr. 31963 din 21 decembrie 2006 şi procesul verbal de sechestru din 27 noiembrie 2006.
Prin decizia comercială nr. 168 din 11 septembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, admite contestaţia la executare formulată de debitorii P.E. şi P.M.C., ambii domiciliaţi în Iaşi, B-dul Ţutora, judeţul Iaşi împotriva actelor de executare constând în somaţia de plată şi procesul – verbal de sechestru din 27 noiembrie 2006, în contradictoriu cu intimata creditoare A.V.A.S., cu sediul în Bucureşti, str. Promoroaca.
Anulează formele de executare săvârşite de intimata creditoare A.V.A.S. în dosarul de executare nr. 52356/2005 împotriva debitorului contestator P.E. şi obligă pe intimată să plătească acestuia 208 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, Curtea a luat în analiză toate motivele invocate de cei doi contestatori, apreciind că în speţă, deşi în principal s-a invocat prescripţia dreptului de a cere executarea silită, nu sunt incidente dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., întrucât cei care invocă prescripţia nu au calitate de pârâţi pentru ca prescripţia să poată fi calificată ca excepţie ce face de prisos cercetarea fondului.
Curtea apreciază că, în speţă, prescripţia dreptului de a cere executarea silită se poate invoca pe cale principală, ca motiv distinct de contestaţie la executare, ea nefăcând de prisos discutarea celorlalte motive de contestaţie la executare, reţinând şi faptul că prescripţia este motiv de ineficienţă a executării silite, invocat în speţă pe cale de acţiune, nu de excepţie, iar necercetarea celorlalte motive de neeficienţă a executării silite ar echivala cu necercetarea fondului în integralitate.
Susţinerea despre intervenirea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită în cauză este neîntemeiată, întrucât din analiza contractului de credit nr. 173 din 20 iulie 1995, încheiat între fosta B.A. SA, sucursala Iaşi şi SC C.T. SA, rezultă că scadenţa împrumutului era la 30 iulie 1996. Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, singurul act normativ aplicabil contractului în materie de prescripţie conform principiului tempus regit actum, termenul de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune era de 3 ani şi se împlinea la 31 iulie 1999.
Apărarea intimatei – creditoare A.V.A.S. referitoare la suspendarea cursului prescripţiei este neîntemeiată şi a fost înlăturată. Este adevărat că dispoziţiile art. 31 şi 32 din Legea nr. 64/1995 (în formă iniţială în vigoare la momentul deschiderii procedurii împotriva SC C. SA Tomeşti la 28 aprilie 1999) fac referire la suspendarea cursului prescripţiei, însă numai relativ la acţiunile judiciare sau extrajudiciare pornite împotriva debitorului anterioare cererii de deschidere a procedurii. Or, în speţă, înainte de 28 aprilie 1999, data deschiderii procedurii împotriva debitoarei principale SC C. SA Tomeşti nu s-a făcut dovada că există vreo acţiune judiciară sau extrajudiciară promovată de B.A. SA, sucursala Iaşi în legătură cu recuperarea creanţei izvorând din contractul de credit nr. 173/1995, cu excepţia celei despre care se face referire în considerentele următoare, aceasta fiind singura în legătură cu care s-ar fi pus problema suspendării cursului prescripţiei.
Este neîntemeiată şi a fost înlăturată şi apărarea intimatei – creditoare referitoare la întreruperea cursului prescripţiei. Indiscutabil aşa cum reiese din sentinţa civilă nr. 913 din 8 iulie 1999 a Tribunalului Iaşi şi din decizia civilă nr. 332 din 16 decembrie 1999 a Curţii de Apel Iaşi, B.A. SA, sucursala Iaşi, a introdus împotriva debitoarei principale SC C. SA Tomeşti o cerere de chemare în judecată şi pentru pretenţiile aferente contractului de credit nr. 173/1995, cerere care a fost admisă în mod irevocabil, dar care nu a avut efect întrerupător de prescripţie în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, întrucât a fost introdusă la 17 aprilie 1996, când prescripţia încă nu începuse să curgă, termenul de 3 ani curgând aşa cum s-a reţinut în precedent, abia la 31 iulie 1996.
Trebuie remarcat faptul că intimata – creditoare nu a invocat întreruperea cursului prescripţiei şi în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958 şi că, dacă în ce priveşte prescripţia prevederile art. 18 din acelaşi act normativ impun instanţei să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau cel de a cere executarea silită este prescris, o astfel de obligaţie legală nu există şi în privinţa existenţei cazurilor de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripţiei.
Deşi înscrisul reprezintă o somaţie expediată de executorul judecătoresc debitoarei principale SC C. SA Tomeşti de a face plata în 24 de ore conform sentinţei civile nr. 913 din 8 iulie 1996, la care s-a făcut deja referire în precedent, Curtea reţine că această somaţie nu are statut de „act începător de executare” în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958, ci doar statut de formalitate care să preceadă executarea. Aceasta rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 388 C. proc. civ., în redactarea avută la momentul emiterii acestei somaţii, dispoziţii care prevăd: „Cu cel puţin o zi înainte de orice executare, executorul judecătoresc care are să execute va face o somaţie datornicului la care se va alătura şi copia titlului ce se execută”. Aşadar, în accepţiunea acestor prevederi legale somaţia era o notificare obligatorie de făcut înaintea oricărei executări şi nu avea valoarea unui act începător de executare.
Prin urmare, fiind în faţa unei simple somaţii de plată şi neexistând o dovadă că executorul judecătoresc a întreprins vreun act de începere a executării, existând astfel şi posibilitatea ca executarea să se fi perimat în condiţiile art. 389 C. proc. civ., Curtea apreciază că nu a operat întreruperea cursului prescripţiei şi că prescripţia s-a împlinit la 31 iulie 1999.
Pe cale de consecinţă, Curtea reţine că la 2 decembrie 1999, când s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă nr. 930200 între B.A. SA şi A.V.A.B. (antecesoarea intimatei din cauza de faţă), A.V.A.B. a preluat o creanţă prescrisă, caz în care nu mai poate invoca beneficiul termenului de prescripţie al dreptului de a cere executarea silită de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 409/2001, executarea silită pornită împotriva contestatorilor din cauza de faţă fiind nelegală prin prisma prevederilor art. 405 alin. (3) C. proc. civ., iar debitorul fidejusor putând să o invoce în conformitate cu dispoziţiile art.1681 C. civ.
Critica adusă executării silite referitoare la inopozabilitatea titlului executoriu, care este contractul de cesiune de creanţă, este întemeiată. Conform dispoziţiilor art. 9 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 51/1998, în forma iniţială avută la 2 decembrie 1999, data cesiunii de creanţă, cesiunea este supusă dispoziţiilor art. 1391 şi următoarele C. civ., ea trebuie să fie notificată debitorului cedat în termen de 10 zile. Conform dispoziţiilor art. 1396 C. civ., cesiunea de creanţă cuprinde şi accesoriile, în speţă şi contractul de cauţiune fără număr din 1 august 1995.
În speţă, nu există însă nicio dovadă că A.V.A.B. ar fi notificat în condiţiile art. 9 din O.U.G. nr. 51/1998 raportat la art. 1391 şi următoarele C. civ., cesiunea către debitoarea principală. Nu există nici dovada că debitoarea principală a acceptat cesiunea prin act autentic, în condiţiile art. 1393 alin. (2) C. civ., pentru ca lipsa notificării să poată fi acoperită. Prin urmare, titlul executoriu nu îi este opozabil nici debitoarei principale şi, conform art. 1681 C. civ., nici fidejusorului, în privinţa acestuia intimata – creditoare neavând titlu executoriu. Astfel, pentru lipsa unui titlu executoriu opozabil, Curtea apreciază că executarea silită contestată în cauza de faţă este nelegală în raport de dispoziţiile art. 372 C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din O.U.G. nr. 51/1998 în forma iniţială, în vigoare la momentul cesiunii de creanţă, forma autentică nu este impusă, actele juridice care constituie izvorul drepturilor principale şi accesorii cesionate A.V.A.B. având caracter de titlu executoriu.
Este lipsită de relevanţă împrejurarea potrivit căreia contractul de cauţiune s-a încheiat la 11 zile după cel de credit, întrucât nicio dispoziţie legală nu obligă sub condiţia nulităţii la încheierea lor simultană.
Este întemeiată, în schimb, critica contestatorilor cu privire la executarea silită a unor bunuri devălmaşe. Caracterul de bun devălmaş, reieşind de altfel expres chiar şi din procesul verbal de sechestru, este dovedit pentru imobilul situat în Iaşi, B-dul Ţutora, judeţul Iaşi cu contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 4898 din 5 noiembrie 2004 de B.N.P.A. M.G. şi A.R. şi cu certificatul de căsătorie al contestatorilor, în cauză operând prezumţia instituită de articolul 30 C. fam.
În ce priveşte imobilul situat în Iaşi, Şos. Naţională, judeţul Iaşi şi autoturismul marca Renault, caracterul lor de bun devălmaş al contestatorilor P.E. şi P.E., rezultă din contractul de vânzare – cumpărare nr. 3787 din 10 mai 1991 şi din adresa nr. 2516 din 9 februarie 2006 a Primăriei Municipiului Iaşi, în privinţa acestora operând aceeaşi prezumţie prevăzută de articolul 30 C. fam. şi nefăcându-se dovada că la momentul aplicării sechestrului starea de devălmăşie dintre P.E. şi P.E. ar fi încetat.
În această situaţie, având în vedere că, în speţă, contractul de cesiune din 1 august 1995 este încheiat numai de P.E., că obligaţia de garanţie asumată prin acest contract nu cade sub incidenţa nici uneia din situaţiile prevăzute de art. 32 C. fam., Curtea apreciază că pentru executarea acestei obligaţii intimata – creditoare nu era în drept să execute bunurile comune, întrucât se afla în situaţia de creditor personal al debitorului fudejusor P.E.
Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 33 alin. (1) C. fam., creditorii personali ai unuia dintre soţi nu pot urmări bunurile comune, ei fiind obligaţi, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, să procedeze mai întâi la urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, ceea ce în speţă nu s-a dovedit a se fi întreprins.
Nu s-a dovedit nici faptul că, urmărindu-se întâi bunurile proprii şi neacoperindu-se creanţa sau că nu există bunuri proprii ale debitorului fidejusor, s-a procedat mai întâi la împărţeala bunurilor comune în condiţiile art. 33 alin. (2) C. fam. şi în condiţiile art. 493 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, nu s-a dovedit nici că urmărirea silită s-ar încadra în ipoteza art. 493 alin. (2) C. proc. civ., întrucât cota ce revine contestatorului P.E. din bunurile devălmaşe nu este determinată, de esenţa devălmăşiei fiind chiar lipsa oricărei determinări a cotei ideale a fiecărui soţ.
Ca atare, pentru încălcarea dispoziţiilor legale precitate, Curtea apreciază nulă executarea silită începută de intimata – creditoare.
Critica referitoare la nulitatea procesului verbal de sechestru prin raportare la dispoziţiile art. 495 C. proc. civ., este neîntemeiată şi a fost înlăturată, întrucât aceste dispoziţii legale sunt incidente în faza vânzării prin licitaţie publică, nu în cea premergătoare a aplicării sechestrului în vederea vânzării.
Este neîntemeiată şi a fost înlăturată şi critica referitoare la nulitatea procesului verbal de sechestru prin prisma prevederilor art. 495 şi 416 C. proc. civ., întrucât din interpretarea celor două texte nu se poate trage concluzia că este interzisă încheierea unui singur proces verbal pentru bunuri mobile cât şi pentru bunuri imobile.
Critica întemeiată pe nesocotirea dispoziţiilor art. 63 lit. b) din O.U.G. nr. 51/1998 (în forma actuală aplicabilă la momentul executării silite), este fondată.
În procesul verbal de sechestru se face menţiune expresă că, la aplicarea sechestrului, debitorul P.E. a fost lipsă, caz în care era necesară semnătura pe procesul verbal a altor persoane majore care să fi asistat la aplicarea sechestrului. Or, această semnătură a altor persoane lipseşte, ceea ce face ca actul de executare săvârşit să fie lovit de nulitate.
Critica adusă executării creanţei şi fundamentată pe cuantumul acestei creanţe este apreciată de Curte ca neîntemeiată şi a fost înlăturată, Curtea, reţinând că acest cuantum este contestat doar formal, fără să fie însoţit de un contracalcul făcut de contestatorul P.E. şi nici de documente care să ateste plăţile făcute sau care să contrazică modalitatea în care creanţa a fost consolidată.
Prin cererea de recurs formulată, debitorul P.E. critică decizia comercială nr. 168 din 11 septembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, doar sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.
Se precizează că, la termenul din 6 noiembrie 2007, a depus la dosarul cauzei, prin apărător, chitanţa de plată a onorariului de avocat. Instanţa de fond a apreciat însă că nu se pot acorda cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat întrucât nici în chitanţa nr. 72/2007 şi nici în împuternicirea avocaţială de la dosar nu există menţiuni referitoare la numărul şi data contractului de asistenţă juridică.
Recurentul consideră interpretarea eronată întrucât chitanţa atestă plata efectivă a sumei şi complineşte lipsa numărului şi data contractului de asistenţă juridică.
Recurentul nu a indicat motivul de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, în conformitate cu prevederile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Prin cererea de recurs formulată de A.V.A.S., împotriva încheierii din 26 aprilie 2007 şi a deciziei comerciale nr. 168 din 11 septembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, se susţin următoarele:
La 23 februarie 2007 P.E. şi P.M. au formulat contestaţie la executare în contradictoriu cu A.V.A.S. prin care au solicitat anularea tuturor formelor de executare, precizând că se contestă executarea însăşi.
În raport de această precizare a contestatorilor, de care instanţa de fond a luat act, în privinţa excepţiei tardivităţii (invocată şi asupra căreia instanţa a dispus în sensul respingerii, prin încheierea din 26 aprilie 2007), devin aplicabile dispoziţiile art. 401 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., potrivit cărora „Contestaţia la executare se poate face în termen de 15 zile de la data când: (..)
c) debitorul care contestă executarea însăşi a primit somaţia ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit somaţia sau executarea se face fără somaţie”.
Având în vedere că în speţă este vorba despre o executare silită demarată sub imperiul legii speciale, derogatorii, O.U.G. nr. 51/1998, aceasta se face fără somaţie. Coroborând prevederile art. 401 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cu cele ale O.U.G. nr. 51/1998, momentul de la care începe să curgă termenul legal de 15 zile, în care contestatorii sunt în drept să formuleze contestaţie împotriva executării însăşi, este cel la care aceştia au luat cunoştinţă de primul act de executare.
Momentul de la care cei doi contestatori au luat cunoştinţă de primul act de executare este diferit, astfel, în ceea ce priveşte pe contestatorul P.E., acesta a luat cunoştinţă despre primul act de executare la 23 decembrie 2005, după cum rezultă din confirmarea de primire a adresei A.V.A.S. nr. 52356 din 19 decembrie 2005 privind comunicarea titlurilor executorii.
Raportat acestui moment, în ceea ce îl priveşte pe contestatorul P.E., contestaţia la executare formulată de acesta este tardiv introdusă.
Se precizează, de asemenea, că instanţa de fond a nesocotit înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi dispoziţiile legale privitoare la începerea şi curgerea termenului de prescripţie, apreciind că A.V.A.S. a preluat de la B.A. SA o creanţă deja prescrisă.
Potrivit prevederilor art. 3.2 din contractul de credit scadenţa creditului a fost stabilită la data de 30 iulie 1996.
Împotriva debitoarei SC C. SA Tomeşti s-a deschis procedura reorganizării judiciare şi a falimentului prin Încheierea de şedinţă a Tribunalului Iaşi din data de 28 aprilie 1999. B.A. SA s-a înscris la masa credală cu sumele ce fac obiectul cauzei, aspect necontestat de către părţile în litigiu, urmare a cesiunii de creanţă A.V.A.S. a preluat drepturile şi obligaţiile băncii în cadrul procedurii insolvenţei.
La momentul la care B.A. SA a formulat declaraţia de creanţă dreptul acesteia de a cere executarea silită a societăţii debitoare nu era prescris.
Cum termenul general de prescripţie se socoteşte de la data scadenţei, respectiv 30 iulie 1996 se observă că la data de 28 aprilie 1999, dată la care s-a deschis faţă de debitoare procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, dreptul de a cere executare silită nu era prescris.
Se susţine în continuare că prin sentinţa civilă nr. 913 din 8 iulie 1996, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea B.A. SA, sucursala Iaşi, în contradictoriu cu SC C.T. SA şi a obligat pârâta la plata sumei de 9.916.536.613 lei cu titlu de rate credit la contractele 6/1994, 4375/1993, 8016/1992, 173/1995 şi 160/1995 plus dobânzi. Hotărârea a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 332 din 16 decembrie 1996.
Faţă de data (16 decembrie 1999) rămânerii definitive a hotărârii, ce constituie şi aceasta obiectul contractului de cesiune de creanţă încheiat între B.A. SA şi A.V.A.S. şi care cuprinde şi sumele ce fac obiectul executării silite ce se contestă, la momentul preluării creanţei de către A.V.A.S., respectiv 2 decembrie 1999, creanţa împotriva SC C.T. SA nu era prescrisă.
Temeiul de drept indicat de recurent îl constituie art. 304 pct. 7, 8 şi 9, art. 3041 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată, recurenta – intimată A.V.A.S. Bucureşti a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul contestator P.E., întrucât potrivit chitanţei depuse la dosar de către contestatori nu se poate reţine că aceste cheltuieli au fost efectuate în cauza dedusă judecăţii, faţă de lipsa stipulării în conţinutul acesteia a numărului de contract de asistenţă judiciară.
Prin întâmpinarea formulată, P.E. în calitate de intimat în recursul A.V.A.S. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, deoarece în mod corect s-a apreciat că în cauză A.V.A.S. nu a făcut dovada că s-au urmărit mai întâi bunurile proprii ale soţului debitor şi neacoperindu-se creanţa sau că nu există bunuri proprii ale soţului debitor. De asemenea, în mod corect s-a apreciat că nu s-a solicitat împărţirea bunurilor comune după executarea silită a soţului debitor şi că nu este posibil a se executa bunuri comune întrucât cota ce revine soţului debitor nu este determinată, de esenţa devălmăşiei fiind chiar lipsa oricărei determinări a cotei ideale a fiecărui soţ.
Recursurile nu sunt fondate.
Înalta Curte, analizând decizia recurată şi încheierea din 26 aprilie 2007 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în dosarul nr. 1055/2/2007, în raport de motivele invocate de recurenţi, de înscrisurile dosarului şi de dispoziţiile incidente, constată că acestea nu sunt de natură să conducă la modificarea sau casarea hotărârii, în cauză nefiind întrunită niciuna din situaţiile prevăzute de dispoziţiile invocate.
Referitor la recursul declarat de recurentul contestator P.E. acesta este nefondat urmând a fi respins, întrucât nici în chitanţa nr. 72 din 4 iunie 2007 anexată „precizărilor” depuse pentru termenul din 6 septembrie 2007 şi nici împuternicirea avocaţială existentă la fila 11 a dosarului nu există menţiuni cu privire la numărul şi la data contractului de asistenţă juridică.
Chitanţa menţionată nu arată expres ce reprezintă suma de 10.000 RON.
În ceea ce priveşte recursul declarat de creditoarea A.V.A.S. Bucureşti, prima critică nu poate fi primită, întrucât motivarea hotărârii este clară, precisă, în concordanţă cu probele administrate în cauză răspunzând detaliat în fapt şi în drept pretenţiilor şi apărărilor formulate, conducând în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.
Privitor la cel de-al doilea motiv de recurs, din conţinutul hotărârii recurate nu rezultă că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, reţinând un cu totul alt act juridic sau conţinut.
În ceea ce priveşte critica finală, aceasta nu poate fi reţinută întrucât hotărârea pronunţată nu este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
De precizat că motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul declarat atât împotriva deciziei nr. 168 din 11 septembrie 2007 cât şi a încheierii din 26 aprilie 2007 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, a V-a comercială, nu au fost dezvoltate, recurenta indicând doar temeiurile de drept.
Înalta Curte, examinând hotărârea sub toate aspectele, constată că nu sunt motive de nelegalitate pentru modificarea sau casarea acesteia.
Reiterarea situaţiei de fapt de către recurentă constituie susţineri referitoare la netemeinicia deciziei recurate, ce au fost corect şi amplu analizate de instanţa de fond în concordanţă cu probele administrate cauzei.
Cu privire la tardivitate, în speţă, termenul de 15 zile prevăzut de art. 401 alin. (1) C. proc. civ., pentru formularea contestaţiei la executare curge în condiţiile art. 401 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Debitorul P.E. care contestă executarea însăşi a primit somaţia cuprinsă în comunicarea titlului executoriu la 23 decembrie 2005, astfel cum rezultă din datele existente pe confirmarea de primire aferentă comunicării titlului.
Termenul de formulare a contestaţiei la executare a început să curgă de la 23 decembrie 2005, astfel că aceasta este formulată cu depăşirea termenului menţionat.
În ceea ce o priveşte pe contestatoarea P.M., având în vedere că la dosarul cauzei nu s-a depus nicio dovadă de comunicare către aceasta nici a titlului executoriu, nici a măsurii sechestrului, termenul de 15 zile prevăzut de art. 401 alin. (1) C. proc. civ., curge de la data când a luat cunoştinţă de executare, în condiţiile art. 401 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. proc. civ., respectiv 3 februarie 2007, în raport de care expedierea prin poştă a contestaţiei la 9 februarie 2007 (plicul de corespondenţă) respectă cerinţele art. 401 alin. (1) raportat la art. 101 şi 104 C. proc. civ.
Contestaţia formulată de P.M. poate fi apreciată în termenul prevăzut de art. 401 alin. (1) C. proc. civ. şi în raport de dispoziţiile art. 401 alin. (2) C. proc. civ., întrucât contestatoarea, proprietar devălmaş, se pretinde a fi în situaţia juridică a terţului care pretinde un drept propriu asupra bunurilor urmărite, termenul neîncepând să curgă întrucât nu s-a dovedit că în cauză s-au vândut bunurile şi nici că acestea au fost predate.
Excepţia tardivităţii ar fi trebuit să primească soluţii diferite în funcţie de cei doi contestatori, însă instanţa fiind sesizată cu o contestaţie unică, în care contestatorii se află în situaţia de coparticipare procesuală activă, corect s-a făcut aplicarea dispoziţiilor care reglementează coparticiparea procesuală, respectiv art. 47 – 48 C. proc. civ.
Prevederile art. 48 alin. (2) C. proc. civ., dispun că, dacă prin natura raportului juridic, în speţă cel de devălmăşie, efectele hotărârii se întind asupra ambilor reclamanţi, actele de procedură îndeplinite numai de unii de ei folosesc şi celorlalţi.
Raportat la contestaţia prezentă, actul de procedură al contestaţiei la executare formulată în termen de P.M. foloseşte şi soţului ei P.E., întrucât efectele acestei contestaţii se răsfrâng asupra bunurilor codevălmaşe protejate prin această contestaţie.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, aşa cum rezultă din contractul de credit nr. 173 din 20 iulie 1995, încheiat între fosta B.A. SA, sucursala Iaşi şi SC C.T. SA, scadenţa împrumutului era la 30 iulie 1996. Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 termenul de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune era de trei ani şi se împlinea la 31 iulie 1999.
Cu toate că dispoziţiile art. 31 şi 32 din Legea nr. 64/1995 (în forma iniţială în vigoare la momentul deschiderii procedurii împotriva SC C.T. SA la 28 aprilie 1999) fac referiri la suspendarea cursului prescripţiei, în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unei acţiuni judiciare sau extrajudiciare promovată de B.A. SA, sucursala Iaşi, anterioară cererii de deschidere a procedurii, respectiv înainte de 28 aprilie 1999.
Aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 913 din 8 iulie 1999 a Tribunalului Iaşi şi din decizia civilă nr. 332 din 16 decembrie 1999 a Curţii de Apel Iaşi, B.A. SA, sucursala Iaşi, a introdus împotriva debitoarei principale SC C.T. SA o cerere de chemare în judecată şi pentru pretenţiile aferente contractului de credit nr. 173/1995, cerere care a fost admisă irevocabil, dar care nu a avut efect întrerupător de prescripţie în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, întrucât a fost introdusă la 17 aprilie 1996, când prescripţia nu începuse încă să curgă, termenul de 3 ani curgând abia la 31 iulie 1996.
De altfel, la data de 2 decembrie 1999, când s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă nr. 930200 între B.A. SA şi A.V.A.B., aceasta din urmă a preluat o creanţă prescrisă, caz în care nu mai poate invoca beneficiul termenului de prescripţie al dreptului de a cere executarea silită de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 409/2001.
De asemenea, trebuie precizat că potrivit art. 9 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 51/1958, în forma iniţială avută la 2 decembrie 1999, data cesiunii de creanţă, cesiunea este supusă dispoziţiilor art. nr. 1391 şi urm. C. civ., ea trebuind să fie notificată debitorului cedat în termen de 10 zile.
În cauză nu există dovada notificării în condiţiile textelor legale mai sus menţionate. Nu există nici dovada că debitoarea principală a acceptat cesiunea prin act autentic, în condiţiile art. 1393 alin. (2) C. civ., pentru ca lipsa notificării să fie acoperită.
Aşadar, titlul executoriu nu îi este opozabil nici debitoarei principale şi, conform art. 1681 C. civ., nici fidejusorului, în privinţa acestuia, creditoarea neavând titlu executoriu.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondate, recursurile declarate de debitorul P.E. împotriva deciziei nr. 168 din 11 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială şi de creditoarea A.V.A.S. Bucureşti împotriva încheierii din 26 aprilie 2007 şi a deciziei nr. 168 din 11 septembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în dosarul nr. 1055/2/2007.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de debitorul P.E. împotriva deciziei nr. 168 din 11 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de creditoarea A.V.A.S. Bucureşti împotriva încheierii din 26 aprilie 2007 şi a deciziei nr. 168 din 11 septembrie 2007 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în dosarul nr. 1055/2/2007.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1081/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1398/2008. Comercial → |
|---|
