ICCJ. Decizia nr. 2309/2008. Comercial. Acţiune în concurenţa neloială. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2309/2008
Dosar nr. 4068/114/2006
Şedinţa publică de la 25 iunie 2008
Asupra cererii de recurs de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată că, prin acţiunea înregistrată la nr. 4068/114/2006 pe rolul Tribunalului Buzău, reclamanta SC F.S. SRL a chemat în judecată pe pârâţii A.D. şi SC A.P. SRL, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să li se interzică pârâţilor să comercializeze şi să exploateze industrial invenţii bazate pe obiectul brevetului de invenţie nr. 118746 B şi să fie obligaţi aceştia la publicarea prezentei hotărâri într-un cotidian de largă răspândire precum şi la plata de daune morale şi materiale şi la cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că pârâtul A.D. în calitate de administrator al se A.P. SRL a pus fără drept în circulaţie obiectul unui brevet de invenţie în sensul fabricării şi comercializării de produse bazate pe acest procedeu, fără a avea acordul titularului de brevet.
Arată reclamanta că deşi pârâţii au fost atenţionaţi de nenumărate ori că săvârşesc acte de concurenţă neloială, aceştia comercializează în continuare atât procedeul de prefabricare a betoanelor celulare uşoare cât şi instalaţii indispensabile acestui procedeu, cumpărătorii acestor produse obţinând betonul celular uşor. Se consideră că prin faptele de comerţ pe care le realizează pârâţii aduc prejudicii morale şi materiale consistente titularului de brevet atât prin scăderea vânzărilor cât şi prin reclama incorectă pe care o realizează.
De altfel, aceste aspecte au fost reţinute şi de către organele de urmărire penală, în urma plângerii pe care au formulat-o.
Pârâţii au formulat în cauză întâmpinare prin care au solicitat respingerea acţiunii ca fiind tardiv formulată. Pârâţii au susţinut că dreptul la acţiune este prescris, conform dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 11/1991, formularea unei acţiuni în concurenţă neloială neputându-se face decât în termen de 1 an de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască dauna sau pe cel care a cauzat-o ori în 3 ani de la data săvârşirii faptei. Astfel, pârâţii susţin că nu cunoşteau faptul că reclamanta este titulara brevetului de invenţie nr. 118746B publicat la30 octombrie 2001, cu atât mai mult cu cât brevetul a fost controversat şi a format obiectul unei cereri de revocare la O.S.I.M.
Prin încheierea din 15 martie 2007 instanţa, văzând şi dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, a respins excepţia privind prescripţia dreptului la acţiune, invocată de către pârâţi cu motivarea că reclamanta a depus încă de la începutul anului 2003 o plângere penală întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 11/1991, iar pe perioada efectuării cercetărilor penale şi a pronunţării unei soluţii irevocabile în acest sens, termenul de prescripţie fiind suspendat.
La termenul din 08 februarie 2007, reclamanta prin apărătorul său a arătat că înţelege să renunţe la punctul c din acţiunea introductivă şi anume la capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata daunelor morale şi materiale.
Tribunalul Buzău, prin sentinţa 1816 din 28 iunie 2007, a admis acţiunea, astfel cum a fost restrânsă, interzicând pârâţilor să comercializeze şi să exploateze industrial invenţii bazate pe obiectul brevetului de invenţie nr. 118746 B privind procedura de abţinere a betoanelor celulare uşoare şi obligând pârâţii la publicarea în presă a prezentei hotărâri, pe cheltuiala acestora, după rămânerea irevocabilă.
Împotriva sentinţei au declarat apel A.D. şi SC A.P. SRL solicitând admiterea apelului şi pe fond, admiterea excepţiei necompetenţei materiale şi anularea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare sau respingerea acţiunii ca tardiv introdusă, sau admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate.
Apelul a fost respins prin decizia nr. 161 din 3 septembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a considerat că excepţia de necompetenţă materială este nefondată. Acţiunea formulată de intimata - pârâtă a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 11/1991, care la art. 7 prevede că «acţiunile izvorând dintr-un act de concurenţă neloială sunt de competenţa tribunalului locului săvârşirii faptei sau în a cărui rază teritorială se găseşte sediul pârâtului sau inculpatului». Acţiunea formulată de intimata - reclamantă nu este prescrisă.
Curtea a mai reţinut că din cererea de chemare în judecată rezultă că intimaţii - pârâţi fabrică şi comercializează şi în prezent invenţii bazate pe procedeul care face obiectul brevetului de invenţie nr. 118746/B, fără a avea acordul titularului de brevet privind procedeul de obţinere a betoanelor celulare uşoare.
Prin întâmpinarea formulată apelanţii - pârâţi nu contestă faptul că produc şi comercializează beton celular uşor şi în prezent, ci doar susţine că a produs şi a comercializat instalaţi a în discuţie, fără să ştie ca intimata - reclamantă este titulara brevetului de invenţie. Mai mult, în acţiunea formulată reclamanta s-a referit la faptele de concurenţă neloială săvârşite de către apelanţi după ce apelantul pârât a fost condamnat prin hotărârea penală definitivă la amenda penală, iar drept urmare acţiunea introdusă în termenul legal, potrivit dispoziţiilor art. 12 din Legea 11/1991, modificată potrivit art. 7 din decretul 167/1958 prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune.
În cauză se constată de către instanţa de apel că naşterea dreptului la acţiune se face prin desfăşurarea faptelor de concurenţă neloială, succesiv în timp. La fila xx dosar fond intimata - reclamantă a făcut dovada că şi în prezent apelanţii utilizează procedeele pentru care reclamanta a deţinut brevet de invenţie.
Şi cel de-al treilea motiv de apel a fost găsit nefondat de către instanţa de control judiciar cu motivarea că, deşi este adevărat că instanţele de judecată trebuie să manifeste rol activ în cauzele aflate pe rol, în vederea descoperirii adevărului, însă, în prezenta cauză apelanţii au fost asistaţi de apărător calificat, care, prin întâmpinarea formulată nu a solicitat probe în apărare şi nici oral, în faţa instanţei, nu au fost solicitate probe în combaterea susţinerilor reclamantei. Rolul activ al instanţei nu se poate manifesta prin propunerea unor probatorii pentru una dintre părţi, pentru că s-ar încălca principiile imparţialităţii judecătorului şi disponibilităţii părţilor, neputându-se substitui apărătorului uneia dintre părţi.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii A.D. şi SC A.P. SRL BUZĂU solicitând, în esenţă, casarea deciziei din apel şi a sentinţei primei instanţe motivat de lipsa competenţei material-funcţionale de soluţionare a prezentei cauze. Recurenţii au susţinut, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 3, 7 şi 9 C. proc. civ., că pricina trebuia soluţionată de Secţia civilă a Tribunalului Buzău cu administrarea tuturor probelor care se impun pentru soluţionarea corectă a cauzei.
Recursul va fi admis pentru următoarele considerente:
Intimata-reclamantă a solicitat, în principal, prin acţiunea în concurenţă neloială introdusă împotriva recurenţilor pârâţi ca instanţa să dispună a se interzice comercializarea şi exploatarea industrială de „invenţii bazate pe obiectul brevetului de invenţie nr. 118746 B”, privind procedura de obţinere a betoanelor celulare uşoare.
Prin decizia Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost respinsă excepţia necompetenţei materiale a tribunalului care a pronunţat sentinţa nr. 1816 din data de 28 iunie 2007.
Respingerea excepţiei invocate în baza art. 2 alin. (1) lit. e), C. proc. civ., raportat la art. 62 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, privind brevetele de invenţie, republicată, raportat la art. 35 şi urm. din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, republicată, s-a făcut fără vreo motivare.
Această acţiune este de competenţa tribunalului (cum se reţine în mod corect, de altfel, prin decizia sus-menţionată), doar că, aşa cum se va arăta prin cele ce urmează, competent să soluţioneze cererea este completul specializat din cadrul secţiei civile a Tribunalului Buzău, şi nu secţia comercială, care a pronunţat hotărârea atacată.
Noţiunea de competenţă în cazul instanţelor judecătoreşti desemnează aptitudinea de a desfăşura activităţi jurisdicţionale, determinând şi cuprinzând atributele jurisdicţionale ale instanţei.
Excepţia necompetenţei materiale - funcţionale reprezintă un mijloc procedural prin care se contestă competenţa ratione materiae de soluţionare a unei cauze de către instanţa învestită cu o cerere de chemare în judecată, după felul atribuţiilor jurisdicţionale ale acesteia.
Sintetic, competenţa materială-funcţională este aceea care determină şi precizează funcţia şi rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanţelor judecătoreşti. Dreptul proprietăţii intelectuale şi, în subsidiar, proprietatea industrială, constituie o ramură distinctă de drept, ale cărei instituţii (invenţiile, mărcile, indicaţiile geografice, desenele industriale, etc.) sunt consacrate în dreptul pozitiv român prin acte normative speciale, derogatorii de la dreptul comun. Printre aceste acte normative se numără şi Legea nr. 64/1991, privind brevetele de invenţie, act normativ pe ale cărei dispoziţii se întemeiază cererea intimatei-reclamante.
În prezenta cauză, conform dispoziţiilor legale, competenţa funcţională de soluţionare a unei cereri întemeiate pe drepturile conferite de un brevet de invenţie aparţinea completelor specializate din cadrul secţiei civile a Tribunalului Buzău, şi nicidecum secţiei comerciale şi de contencios administrativ.
Cauza a fost soluţionată de secţia comercială şi de contencios administrativ, cu încălcarea normelor ce reglementează competenţa materială, întrucât obiectul pricinii nu are natură comercială, iar împrejurarea că litigiul a luat naştere între două persoane fizice şi o societate comercială nu determină comercialitatea în absenţa faptelor de comerţ obiective sau subiective, iar cauza acţiunii introductive este întemeiată pe dreptul conferit prin brevetul de invenţie.
O aplicare a acestui principiu se regăseşte în dispoziţiile din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, art. 32 alin. (1), în conformitate cu care „acţiunea în anulare şi acţiunea în decădere din drepturile conferite de marcă se înregistrează la tribunal, secţia civilă”.
Deoarece drepturile conferite de brevetele de invenţie reprezintă drepturi de proprietate intelectuală şi cum la Tribunalul Buzău există complete specializate pentru soluţionarea cauzelor de proprietate intelectuală, formate în cadrul secţiei civile, în temeiul dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, competenţa de soluţionare a acestor cauze revenea secţiei civile a acestei instanţe.
Chiar din denumirea secţiei (Civilă şi de Proprietate Intelectuală) a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă competenţa după materie a acestor cauze.
În concluzie, se impune casarea deciziei nr. 161 din data de 3 septembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti şi a sentinţei nr. 1816, din data de 28 iunie 2007, pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ şi, în baza art. 304 alin. (1) pct. 3 raportat la art. 312 alin. (3) coroborat cu art. 313 C. proc. civ., şi trimiterea cauzei spre judecare Tribunalului Buzău, secţia civilă, complet specializat în proprietate intelectuală.
Cu privire la critica potrivit cu care, instanţa de control judiciar ar fi motivat în mod greşit respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de recurenţi , urmează a se pronunţa instanţa competentă.
Fondată este critica adusă deciziei din apel care subliniază lipsa rolului activ al instanţei.
Cu ignorarea totală a rolului activ al completului de judecată, aşa cum este prevăzut expres în art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., instanţa s-a bazat în mod absolut pe sentinţa penală 2343/2005, arătând că la dosar s-au depus „înscrisuri”, fără a fi nominalizate şi fără a mai considera necesară administrarea altor probatorii, cu toate că instanţei îi revine nu numai dreptul, ci şi obligaţia de a ordona dovezile pe care le socoteşte utile pentru aflarea adevărului, în afara probelor propuse de părţi şi uneori chiar împotriva susţinerilor comune ale părţilor.
Instanţa era obligată ca, în vederea pronunţării asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, excepţie peremptorie (dirimantă), reglementată prin dispoziţii imperative, să administreze probe, faţă de caracterul sever al consecinţelor neformulării acţiunii în termen legal.
Cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege, respectiv utilitatea, pertinenţa şi concludenţa, precum şi cu respectarea contradictorialităţii şi a dreptului la apărare prin punerea în discuţia părţilor a probei, instanţa poate şi trebuie, când necesitatea acestora reiese în mod clar, să ordone probe, în orice moment al dezbaterilor, nefiind limitată, ca părţile, la prima zi de înfăţişare. Instanţa de control judiciar, ca şi cea a fondului, au pronunţat aşadar hotărâri nemotivate, fără a se preocupa să facă probele care se impuneau cu atât mai mult faţă de caracterul tehnic al obiectului cauzei. Se impunea realizarea unei expertize de specialitate, în vederea comparării celor două procedee, expertiză care ar fi trebuit să stea la baza sentinţei pronunţate, dacă instanţele şi-ar fi manifestat rolul activ.
Instanţa, neasumându-şi rolul activ prevăzut obligatoriu de lege, nu a administrat probe nici în vederea demonstrării unor situaţii deosebit de importante pentru soluţionarea cauzei. Astfel, nu s-a reţinut că recurenţii au o protecţie provizorie asupra procedeului de obţinere a B.C.U.
În consecinţă, pentru a se putea face o nu numai o judecată de către o instanţă competentă funcţional şi material, dar şi pentru o corectă stabilire a situaţiei de fapt, în baza unui probatoriu complet, pertinent, concludent şi util cauzei pe fond, se impune casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Buzău. Instanţa competentă va trebui să procedeze la judecarea cauzei pe fond, cu respectarea dreptului la apărare şi cu administrarea, în principal, a următoarelor probe care se impun în vederea soluţionării corecte a cauzei:
1. proba cu acte, prin care să se reliefeze dacă procedeul folosit de recurenţi este sau nu este diferit de cel brevetat de intimata-reclamantă.
2. expertiză de specialitate, care să stabilească existenţa sau inexistenţa identităţii de procedee şi dacă procedeul recurenţilor, aflat în curs de licenţiere, este sau nu este unul cu totul diferit de cel brevetat de intimată şi perfect apt să producă aceleaşi rezultate. Prin expertiză urmează a se mai stabili şi dacă procedeul, aşa cum este el descris în Brevetul de invenţie, poate ori nu poate fi aplicat industrial.
Pentru toate aceste considerente se conform dispoziţiilor legale mai sus-menţionate precum şi în baza art. 312 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârâţii A.D. şi SC A.P. SRL BUZĂU împotriva deciziei nr. 161 din 3 septembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, pe care o va casa împreună cu sentinţa comercială nr. 1816 din 28 iunie 2007 a Tribunalului Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ şi se va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Buzău, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâţii A.D. şi SC A.P. SRL BUZĂU împotriva deciziei nr. 161 din 3 septembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, pe care o casează şi sentinţa comercială nr. 1816 din 28 iunie 2007 a Tribunalului Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Buzău, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 25 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2252/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2317/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs → |
|---|
