ICCJ. Decizia nr. 2317/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2317/2008
Dosar nr. 759/84/2007
Şedinţa publică de la 25 iunie 2008
Asupra cererii de recurs de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată că, prin decizia nr. 269 din 13 decembrie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi s-a respins acţiunea reclamantei SC S. SA Sărmăşag împotriva pârâtei SC U.E. SA. Prin aceeaşi decizie reclamanta a fost obligată la 3561,2 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa a reţinut, în principal, că acţiunea reclamantei apare ca fiind prescrisă, motivat de faptul că în cauză nu au operat dispoziţiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă în sensul că în privinţa capătului de cerere accesoriu privind plata penalităţilor de întârziere, întreruperea prescripţiei nu a operat, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. ultim „Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea” şi că în consecinţă nici cererea de chemare în judecată pentru realizarea dreptului principal şi nici actul începător de executare reprezentat de somaţia în dosarul execuţional pentru stingerea debitului principal nu a avut puterea de a întrerupe cursul prescripţiei dreptului la acţiune pentru accesorii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta. Aceasta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 şi a susţinut, în esenţă, următoarele:
Potrivit art. 1073 C. civ.: „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare”. Potrivit art. 969 C. civ.: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Prin contractul nr. 4 din 25 ianuarie 2000 părţile au convenit la art. 4.6. că: „Neachitarea contravalorii facturilor în termen de 10 (zece) zile calendaristice de la data primirii acestora de către beneficiar, atrage după sine perceperea de penalităţi de 0,2 % pe fiecare zi de întârziere începând cu a 11 (unsprezecea) zi calendaristică până la achitarea facturii, dar nu mai mult decât contravaloarea facturii”, fiind îndeplinite dispoziţiile art. 1066 C. civ., privind clauza penală şi acordul de voinţă valabil exprimat al părţilor.
Recurenta a susţinut că, prin acţiunea introdusă la data de 05 februarie 2004, a solicitat instanţei (Judecătoria Zalău) obligarea pârâtei la plata debitului principal reprezentând contravaloarea a şase facturi totalizând un rest de plată de 726.864.095 ROL, precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,2 % pe zi de întârziere fără să precizeze cuantumul acestora. Ulterior, printr-o precizare de acţiune, a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata debitului principal, urmând ca pentru penalităţile de întârziere să se îndrepte împotriva pârâtei pe calea unei acţiuni separate. Instanţa s-a pronunţat prin sentinţa civilă nr. 1263 din 05 aprilie 2004 în sensul obligării pârâtei la plata debitului principal, hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 2112 din 25 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pârâta a stins obligaţia pe cale de executare silită la data de 31 iulie 2006.
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Sălaj, la data de 20 martie 2007, recurenta a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere calculate asupra facturilor ce au făcut obiectul cererii soluţionate prin sentinţa civilă nr. 1263 din 05 aprilie 2004 a Judecătoriei Zalău. Prin hotărârea atacată instanţa constată faptul că dreptul la acţiune atât pentru debitul principal, cât şi pentru accesorii s-a născut la data scadenţei plăţii facturilor şi că, în speţă, termenul de prescripţie a fost întrerupt prin anumite plăţi şi recunoaşteri ale pârâtei şi că acest drept a fost exercitat în termen prin promovarea acţiunii iniţiale. Totodată, mai constată instanţa faptul că atât pentru debitul principal cât şi pentru accesorii cursul prescripţiei extinctive a fost întrerupt prin introducerea cererii de chemare în judecată la data de 06 februarie 2004. Recurenta consideră că, ceea ce omite instanţa să precizeze este faptul că un nou termen de prescripţie a început să curgă de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii pronunţate şi prin care s-a admis cererea, respectiv 25 martie 2005 (data pronunţării deciziei civile nr. 2112 din 25 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) termen ce ar urma să se împlinească la data de 25 martie 2008. De asemenea, instanţa nu a avut în vedere dispoziţiile art. 17 din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia principalul efect al întreruperii termenului de prescripţie este acela de a şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o şi că după întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.
Recurenta mai consideră că, interpretarea dată de instanţa de apel potrivit căreia, în speţă, întreruperea nu ar fi operat în cazul accesoriului pentru motivul că pentru acesta s-a renunţat la judecată este vădit netemeinică şi nelegală deoarece, în dosarul nr. 728/2004, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1263 din 05 aprilie 2004 a Judecătoriei Zalău, a fost soluţionată de către instanţă cererea privind obligarea pârâtei intimate la plata debitului principal şi că la acest capăt de cerere nu s-a făcut nici o cerere de renunţare, cum de altfel nu s-a făcut o astfel de cerere de renunţare nici cu privire la capătul de cerere accesoriu, în speţă având loc doar o precizare de acţiune privind obligarea la plata debitului principal şi că nu a avut loc nici o renunţare la însuşi dreptul pretins nefiind îndeplinit nici un act juridic cu încadrare în dispoziţiile art. 246 şi 247 C. proc. civ.
În opinia recurentei, o altă interpretare nelegală este aceea pe care o dă instanţa de apel actului începător de executare reprezentat de somaţia din dosarul execuţional pentru stingerea dreptului principal, care, arată instanţa, nu a avut puterea de a întrerupe cursul prescripţiei dreptului la acţiune pentru accesorii, deoarece la data emiterii ei termenul de prescripţie era deja împlinit raportat la data emiterii facturilor în cauză. Este real faptul că orice act întreruptiv de prescripţie aşa cum sunt acestea enumerate de lege, nu îşi produce efectul decât dacă este efectuat în interiorul termenului de prescripţie de 3 ani, dar în speţa de faţă făcând aplicarea principiului accesoriul urmează principalul, se observă că actul întreruptiv de prescripţie în realizarea dreptului principal a fost realizat în termen, producând efectul acordat de lege, ceea ce înseamnă că acest termen de prescripţie a fost întrerupt şi faţă de accesoriu, aşa încât şi faţă de acest aspect acţiunea reclamantei a fost introdusă în termen.
Recurenta mai învederează că, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra celui de-al doilea capăt de cerere care viza situaţia în care instanţa va respinge cererea privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de la scadenţă pe motiv de prescripţie şi anume obligarea acesteia la plata penalităţilor de la data pronunţării sentinţei nr. 1263 din 05 aprilie 2004 şi până la data executării 31. 07.2006 în suma de 123.130,78 lei aferent unui număr de 847 zile de întârziere.
Analizând decizia atacată prin prisma tuturor criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Pretenţiile reclamantei - recurente SC S. SA Sărmăşag adresate instanţei de fond au fost următoarele:
1. în petitul cererii introductive, reclamanta solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 193.260,13 lei, reprezentând penalităţi de întârziere contractuale, iar
2. în finalul răspunsului la întâmpinare, la judecarea pe fond a cauzei în primă instanţă la Tribunalul Sălaj, recurenta SC S. SA Sărmăşag şi-a precizat cererea, solicitând în subsidiar ca, în ipoteza în care instanţa constată că penalităţile de întârziere nu sunt datorate pe motiv de prescripţie extinctivă, să dispună obligarea pârâtei la plata unor aşa-zise penalităţi contractuale de întârziere de la data pronunţării sentinţei nr. 1263 din 05 aprilie 2004 până la data executării 31 iulie 2006, fără a preciza cuantumul acestora şi nici motivele de fapt şi de drept care stau la baza acestora.
Pretenţiile reclamantei au fost corect apreciate de către instanţe ca fiind prescrise deoarece f acturile au fost emise în executarea contractului nr. A din 25 ianuarie 2000 în cursul anului 2000, iar penalităţile trebuiau solicitate în interiorul termenului de prescripţie.
Pe de altă parte, pe parcursul derulării contractului nr. A din 25 ianuarie 2000, între părţi au apărut anumite diferende rezolvate, în ceea ce priveşte contravaloarea facturilor emise de către SC S. SA Sărmăşag în anul 2000, prin sentinţa civilă nr. 263 din 05 aprilie 2004 (dos. nr. 728/2004 Judecătoria ZaIău), nu şi în privinţa penalităţilor pretinse în dosar, la care a renunţat expres în faţa instanţei, după cum se poate constata cu uşurinţă din cuprinsul sentinţei. În mod evident, în dispozitivul sentinţei civile nr. 1263 din 05 aprilie 2004 nu se face nici o referire la calcularea de penalităţi de întârziere conform art. A, pct. 6 din contractul nr. A din 25 ianuarie 2000.
Din cuprinsul sentinţei civile nr. 1263 din 05 aprilie 2004 nu rezultă vreo obligaţie suplimentară în sarcina societăţii intimate, hotărârea neputând să constituie temeiul legal pentru obligarea la plata pretenţiilor recurentei formulate în prezentul dosar şi cu atât mai puţin dosarul de executare silită.
Dosarul nr. 728/2004 al Judecătoriei Zalău, a reprezentat mijlocul procedural prin care recurenta a înţeles să-şi valorifice un drept de creanţă pretins şi nerecunoscut de către intimată, limitându-se la pretenţiile formulate, şi fără a se putea forţa stabilirea unor raporturi de cauzalitate cu alte obligaţii corelative asumate prin contract, chiar dacă acestea sunt accesorii.
Sentinţa civilă nr. 1263 din 05 aprilie 2004 generează un nou termen de prescripţie pentru executarea obligaţiilor stabilite prin dispozitivul acesteia şi nu poate fi reţinută ca motiv de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei extinctive pentru pretenţiile formulate în prezenta cauză.
Mai mult, în cererea introductivă din dos. nr. 728/2004, recurenta a solicitat la al doilea capăt de cerere obligarea intimatei la „plata de penalităţi de întârziere de 0,2 % pe zi de întârziere de la scadenţă până la executare”. Pe de altă parte, din cuprinsul sentinţei civile nr. 1263 din 05 aprilie 2004 rezultă fără echivoc:
„În şedinţa publică din 8 martie 2004 instanţa a pus în vedere reprezentantului reclamantei să indice cuantumul penalităţilor solicitate în vederea timbrării şi în vederea verificării competenţei Judecătoriei în soluţionarea cauzei.
Reprezentantul reclamantei a precizat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 726.864.095 lei c/val. produselor livrate şi neachitate, fără penalităţi.”
Conduita recurentei a fost cât se poate de clară, în privinţa penalităţilor, nefiind determinată nici de către instanţă, nici de intimată, fiind manifestarea propriei voinţe. Este vorba despre aceleaşi penalităţi pe care le solicită şi în prezenta cauză. Nu se afirmă că recurenta ar fi renunţat la penalităţi, şi nici instanţa de apel, ci doar că a renunţat la dreptul de a le pretinde în dosarul nr. 728/2004, cu consecinţele de rigoare. Având în vedere prevederile art. 16, alin. ultim din Decretul nr. 167/1958 , prescripţia nu este întreruptă, iar pe cale de consecinţă, cererea recurentei este inadmisibilă.
Desigur că naşterea obligaţiei principale determină naşterea obligaţiei accesorii, care îndeplineşte rolul de garanţie a executării celei dintâi. Soarta juridică a obligaţiei principale determină soarta juridică a obligaţiei accesorii în temeiul raportului de dependenţă în care aceasta se află faţă de cea principală: validitatea obligaţiei accesorii se apreciază în primul rând în funcţie de elementele proprii ale acesteia dar şi în funcţie de validitatea obligaţiei principale.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că recurenta (aşa cum a procedat iniţial) trebuia şi putea să-şi dovedească dreptul său de creanţă în termenul în care putea să solicite obligaţia principală.
Nici actul începător de executare reprezentat de somaţia în dosarul execuţional pentru stingerea debitului principal nu poate întrerupe cursul prescripţiei dreptului la acţiune pentru accesorii, întrucât la data emiterii somaţiei termenul de prescripţie era deja împlinit raportat la data emiterii facturilor în cauză.
Cu privire la critica recurentei privitor la faptul că nu s-a pronunţat instanţa de apel, privind prescripţia extinctivă, legată de inadmisibilitatea cererii recurentei care a solicitat în subsidiar ca, în ipoteza în care instanţa constată că penalităţile de întârziere nu sunt datorate pe motiv de prescripţie extinctivă, să dispună obligarea intimatei la plata unor aşa-zise penalităţi contractuale de întârziere de la data pronunţării sentinţei nr. 1263 din 05 aprilie 2004 până la data executării 31 iulie 2006, fără a preciza în cererea introductivă cuantumul acestora şi nici motivele de fapt şi de drept care stau la baza lor, Înalta Curte reţine că reprezentantul recurentei a depus în apel, înainte de a se da cuvântul în dezbateri, înscrisul denumit „Situaţie de calcul penalităţi datorate de SC U.E.Z. SA la suma de 72.686,41 lei”, nedatată, neînregistrată la recurentă şi nesemnată de către reprezentanţii legali ai acesteia.
În conformitate cu prevederile art. 1, alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la dobânzi este un drept accesoriu creanţei principale, iar stingerea dreptului la acţiune privind creanţa principală determină, în consecinţă, stingerea dreptului la acţiune privind dobânzile, potrivit adagiului „accesorium sequitur principale”; această prevedere are ca obiect prescripţia dreptului la acţiune în sens material şi precede totdeauna ipoteza reglementată la art. 6 din Decretul nr. 167/1958, care are ca obiect prescripţia dreptului de a cere executarea silită; altfel spus, mai întâi se pune problema prescripţiei dreptului la acţiune în sens material, iar apoi problema prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, care îi succede. Numai că recurenta nu a sesizat instanţa de executare competentă să facă analiza cursului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită şi să pună în discuţie admisibilitatea cererii de acordare a dobânzilor în raport de prevederile art. 3712 C. proc. civ., ci instanţa de drept comun în prezenta cauză, solicitând valorificarea dreptului la dobânzi, ca drept accesoriu la creanţa recunoscută prin hotărârea judecătorească definitivă. Dobânzile solicitate nu pot fi aferente decât creanţei ce a format obiectul litigiului finalizat prin hotărâre judecătorească, care i-a determinat şi câtimea şi nu titlului executor în care aceasta se constituie, prin aptitudinea ce i-a fost dată de lege în acest sens. Aşadar, în aplicarea principiului instituit de art. 1 din Decretul 167/1958, se poate constata că la data introducerii cererii de chemare în judecată în prezenta cauză, dreptul la acţiune privind dobânzile ca drept accesoriu este stins, având în vedere că dreptul la acţiune pentru dreptul principal era stins.
Pentru toate considerentele reţinute, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC S. SA Sărmăşag împotriva deciziei nr. 269 din 13 decembrie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC S. SA Sărmăşag împotriva deciziei nr. 269 din 13 decembrie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 25 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2309/2008. Comercial. Acţiune în concurenţa... | ICCJ. Decizia nr. 2433/2008. Comercial. Nulitate act juridic.... → |
|---|
