ICCJ. Decizia nr. 2976/2008. Comercial. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2976/2008
Dosar nr. 3133/325/2007
Şedinţa publică de la 21 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 116 din 19 februarie 2008, Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins cererea formulată de reclamanta SC B.T. SA împotriva Statului Român prin SC C.N.C.F. C.F.R. SA - Sucursala Regională C.F. Timişoara prin care s-a solicitat instituirea unui drept de servitute pe parcela aflată în proprietatea Statului Român, pe calea de acces intrare uscată, precum şi intabularea dreptului de servitute în C.F.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de dispoziţiile art. 616 C. civ. întrucât imobilul reclamantei are acces direct la drumul public, accesul făcându-se direct din stradă în imobil, iar în situaţia în care s-ar admite instituirea unui drept de servitute s-ar ajunge la o încălcare a dreptului de proprietate al pârâtei.
Apelul formulat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia nr. 120 din 9 iunie 2008 de Curtea de Apel Timişoara care a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a instituit în favoarea reclamantei un drept de servitute de trecere pe parcela înscrisă în C.F. Timişoara, aflată în proprietatea Statului Român prin SC C.N. C.F.R. SA Timişoara, pe calea de acces intrare uscată, precum şi în curtea interioară conform expertizei ce face parte integrantă din decizie.
De asemenea, prin aceeaşi decizie s-a dispus intabularea dreptului de servitute în C.F. Timişoara.
Pentru a decide astfel, instanţa apelului a reţinut - din probele administrate - că imobilul reclamantei are acces direct la drumul public, acesta făcându-se direct din stradă însă, nu este satisfăcător cerinţelor sale neexistând nici un alt acces - auto sau pietonal pentru aprovizionarea cu marfă şi materiale a imobilului ce are destinaţia de hotel.
S-a luat în considerare propunerea expertului ce a afectat expertiza în cauză, în sensul necesităţii acordării unui drept de servitute şi s-a apreciat că nu a existat posibilitatea unui înţelegeri amiabile între părţi din moment ce s-a ajuns în instanţă.
Cu privire la acţiunea în despăgubire prevăzută de art. 616 teza a II-a C. civ. s-a reţinut că reclamanta o poate exercita oricând în termenul de prescripţie.
Instanţa a mai avut în vedere că uşa de acces la drumul public este de fapt pentru turişti şi pentru bagajele acestora, că Ordonanţa nr. 61 din 27 aprilie 1999 referitor la Normele Metodologice privind criteriile de clasificare a structurilor turistice prevede în mod expres că pentru hotelurile de categoria 2 stele, sunt necesare intrări separate pentru turişti şi bagaje, precum şi pentru mărfuri.
În concluzie, s-au statut că prevederile art. 616 C. civ. sunt îndeplinite.
Împotriva acestei decizii, pârâta a formulat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate reglementate de prevederile art. 304 alin. (8) şi (9) C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de nelegalitate, recurenta susţine următoarele:
- Greşit s-a reţinut că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 616 C. civ. pentru instituirea unui drept de servitute întrucât reclamanta are acces direct la drumul public.
- Prin stabilirea unui drept de servitute, în situaţia în care reclamanta are acces direct la drumul public, se încalcă dreptul de proprietate al proprietarului - Statul Român prin C.F.R.
- Decizia atacată încalcă şi prevederile art. 13 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia conform cu care, servituţile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate.
Prin întâmpinarea formulată la 20 octombrie 2008, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând că sunt incidente dispoziţiile art. 616 C. civ., iar necesitatea instituirii acestui drept derivă din nevoia exploatării imobilului său cu destinaţia de hotel, în conformitate cu Ordonanţa nr. 61 din 27 aprilie 1999 referitor la Normele Metodologice privind criteriile de clasificare a structurilor turistice care prevăd intrări separate pentru turişti şi bagaje şi pentru primirea mărfurilor.
Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate ce se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 616 C. proc. civ., proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nici o ieşire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului, cu îndatorirea de a-l despăgubi în proporţie cu pagubele ce s-ar putea ocaziona.
Conform art. 618 C. civ. trebuie a se alege trecerea prin locul care ar pricinui o mai puţină pagubă celui pe al cărui loc urmează a fi deschisă.
Rezultă din prevederile enunţate că, prin „loc înfundat” legiuitorul a avut în vedere acele terenuri care nu au nici o ieşire la calea publică, imposibilitatea absolută de acces la un drum public.
De asemenea, textul art. 618 impune obligaţia ca - la stabilirea unei servituţi de trecere - să se ţină seama şi de interesul celui care urmează să suporte consecinţele, iar nu să se aibă în vedere numai interesul celui ce urmează să beneficieze de dreptul de trecere.
În cauza dedusă judecăţii, prevederile art. 616 C. civ. nu sunt incidente, decizia atacată fiind dată cu aplicarea greşită a acestora, în contextul în care imobilul proprietatea reclamantei are acces direct la drumul public.
Atâta vreme cât reclamanta are această posibilitate, nu este îndeplinită cerinţa impusă de textul de lege, respectiv ca terenul să fie înfundat.
Argumentarea instanţei de apel în sensul căreia s-ar impune acordarea unui drept de trecere pentru utilizarea normală şi conformă cu normele legale specifice unităţilor hoteliere nu poate da legitimitate instituirii servituţii de trecere pe terenul proprietatea pârâtei.
De altfel, din raţionamentul instanţei anterioare se poate concluziona că s-a luat în considerare exclusiv interesul reclamantei în obţinerea dreptului de trecere nu şi al pârâtei care ar fi urmat să suporte consecinţele şi nici natura juridică a terenului acesteia.
Având în vedere considerentele expuse, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să se admită recursul ca fondat cu consecinţa modificării deciziei atacate, în sensul că se va respinge apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei nr. 116 din 19 februarie 2008 a Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC C.N.C.F. C.F.R. SA Bucureşti prin Sucursala C.F. Timişoara împotriva Deciziei nr. 120/A din 9 iunie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul pârâtei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2975/2008. Comercial. Obligatia de a face.... | ICCJ. Decizia nr. 2979/2008. Comercial. Excludere asociat. Recurs → |
|---|
