ICCJ. Decizia nr. 2838/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2838/2009
Dosar nr. 192/84/2007
Şedinţa publică de la 11 noiembrie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Zalău la data de 13 decembrie 2006, sub nr. 8723/337/2006, acţiune disjunsă din Dosarul nr. 8369/337/2006, reclamanta SC F. SA Zalău a chemat în judecată pe pârâta SC C. SA Cluj-Napoca, solicitând instanţei obligarea pârâtei - debitoare la plata sumei totale de 129.377,62 RON şi instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile constând în 4 bancuri inox de 60.000 l fiecare; cu obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.
La termenul de judecată din data de 25 ianuarie 2007, pârâta SC C. SA Cluj-Napoca a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei competenţei materiale a Judecătoriei, solicitând admiterea acestei excepţii, cu consecinţa declinării competenţei în favoarea instanţei competente - Tribunalul Sălaj, şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat:
- o bligarea reclamantei - pârâtă reconvenţională SC F. SA Zalău la plata sumei de 667.529,83 RON, reprezentând contravaloarea investiţiilor realizate la imobilul proprietatea reclamantei - pârâtă reconvenţională, situat în Zalău, B-dul Mihai Viteazul, precum şi spor de valoare adus acestui imobil;
- să se dispună compensarea sumelor la care va fi, eventual, obligată, ca urmare a admiterii în parte a acţiunii introductive cu suma la care va fi obligată reclamanta - pârâtă reconvenţională, ca urmare a admiterii prezentei cereri, până la concurenţa sumei celei mai mici;
- obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 243, pronunţată la data de 25 ianuarie 2007, Judecătoria Zalău a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu, cu privire la soluţionarea acţiunii formulate de reclamanta SC F. SA Zalău împotriva pârâtei SC C. SA şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Sălaj, căruia i-a trimis cauza spre justă soluţionare.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Sălaj la data de 7 februarie 2007, sub nr. 192/84/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 2044, pronunţată la data de 11 octombrie 2007, Tribunalul Sălaj, secţia civilă, a admis acţiunea reclamantei SC F. SA Zalău şi a obligat pârâta SC C. SA să plătească suma de 129.377,62 RON reprezentând: 47.420 RON chirie restantă, 10.770,69 RON gardieni poartă, 1.190 RON reparaţii poartă, 2.380 RON canalizare, 1.215,29 RON curent poartă, 1.906,77 RON impozit clădiri, 646,17 RON impozit teren, 54.093 RON chirie pe perioada 4 august - 22 noiembrie 2006, 9.754,62 RON majorări întârziere, către reclamantă; a respins cererea reconvenţională a pârâtei.
În motivarea hotărârii, instanţa de fond a constatat că excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, de către reclamantă, nu poate fi reţinută, pârâta fiind notificată şi somată în mod repetat pentru a-şi plăti datoriile către reclamantă.
Instanţa a reţinut că pârâta nu a dovedit prin nici un mijloc de probă că şi-a achitat datoriile către reclamantă, cu toate că, în speţă, datoria este certă, lichidă şi exigibilă. Datoria pârâtei faţă de reclamantă este certă, deoarece izvorăşte dintr-un contract legal încheiat; datoria este lichidă, deoarece constă în plata unei sume de bani şi este exigibilă, deoarece scadenţa de 30 de zile a fost cu mult depăşită.
Referitor la cererea reconvenţională, instanţa a reţinut că pârâta - reclamantă reconvenţională nu a dovedit prin nici un mijloc de probă că investiţiile realizate la imobilul închiriat de la reclamantă au fost făcute cu acordul acesteia. Mai mult decât atât, investiţiile realizate de către pârâta - reclamantă reconvenţională nu sunt utile reclamantei - pârâte reconvenţionale, care, în nici un caz, nu poate fi obligată să suporte investiţiile făcute fără acordul său şi care nu îi profită în nici un fel.
Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat apel pârâta SC C. SA Cluj-Napoca, solicitând admiterea apelului şi, în consecinţă, modificarea hotărârii apelate, în sensul respingerii acţiunii introductive şi admiterii cererii reconvenţionale formulate; cu cheltuieli de judecată în fond şi apel.
Prin Decizia civilă nr. 67/2009 din 23 aprilie 2009, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul declarat de pârâta SC C. SA Cluj-Napoca împotriva sentinţei civile nr. 2044 din 11 octombrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 192/84/2007 al Tribunalului Sălaj, pe care a schimbat-o şi, rejudecând cauza: a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC F. SA Zalău împotriva pârâtei SC C. SA Cluj-Napoca şi, în consecinţă: a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 43.399,92 RON cu titlu de pretenţii; a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta SC C. SA împotriva reclamantei şi, în consecinţă: a obligat pe reclamantă să-i achite pârâtei suma de 391.233 RON cu titlu de pretenţii; a compensat creanţele reciproce ale părţilor până la concurenţa sumei de 43.399,92 RON şi, ca urmare, a obligat pe reclamanta SC F. SA Zalău să-i plătească pârâtei SC C. SA Cluj-Napoca suma de 347.833,08 RON; a compensat cheltuielile de judecată ocazionate părţilor cu plata onorariilor avocaţiale şi a taxelor de timbru; a obligat pe reclamantă să-i plătească pârâtei suma de 800 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Corespondenţa între părţi anterioară promovării acţiunii relevă că între acestea s-au purtat discuţii în legătură cu sumele din litigiu pretinse de reclamantă, având ca scop preîntâmpinarea declanşării unui litigiu, care, însă, nu au avut un rezultat pozitiv. Astfel, cerinţele art. 7201 C. proc. civ. sunt îndeplinite, din acest punct de vedere soluţia primei instanţe fiind întemeiată.
Pentru perioada cuprinsă între începutul lunii august 2006 - 22 noiembrie 2006, cum a solicitat reclamanta prin acţiune, nu a operat tacita relocaţiune, bunul nu s-a aflat în folosinţa pârâtei, care, de altfel, nici nu a emis facturi pentru plata acesteia, şi, deci, pretinderea sumei de 54.093 RON nu se justifică.
În privinţa sumei de 47.420 RON, s-a reţinut că, din proba cu înscrisuri administrată, rezultă plata parţială a acestei sume de către pârâtă.
Pârâta a probat plata sumei de 22.129 RON cu trei bilete de ordin emise la data de 12 iulie 2006 (fila 22), precum şi debitarea contului său cu aceste sume, conform extraselor de cont nr. 32, 33 şi 34 (filele 23- 25), astfel că, scăzând această sumă din cea solicitată, rezultă o diferenţă de 25.291 RON, la care pârâta urmează a fi obligată.
Cuantumul acestora totalizează suma de 18.108,92 RON la care pârâta va fi obligată, după cum urmează: 10.770,69 RON gardieni poartă, 1.190 RON reparaţii poartă, 2.380 lei canalizare, 1.215,29 RON curent poartă, 1.906,77 RON impozit clădiri şi 646,17 RON impozit teren.
În consecinţă, reclamanta a formulat pretenţii fondate, pentru suma totală de 43.399,92 RON, compusă din: 25.291 RON chirie restantă şi 18.108,92 RON alte cheltuieli aferente exploatării bunurilor închiriate, potrivit celor de mai sus, fiind nejustificată suma de 54.093 RON chirie pe perioada 4 august 2006 - 22 noiembrie 2006, aşa cum s-a arătat, deoarece pârâta nu a mai beneficiat de folosinţa bunului, pe această perioadă.
În ceea ce priveşte acţiunea reconvenţională, probele administrate au relevat că aceste investiţii s-au realizat sub imperiul primului contract încheiat de părţi, care, la art. 13 prevedea posibilitatea pentru locatar de a efectua aceste investiţii, îmbunătăţiri, cu acordul scris al locatorului, acord care a fost dat prin adresa nr. 5087 din 12 septembrie 1991 (fila 30 dosarul Judecătoriei Zalău), contrar celor reţinute de prima instanţă, prin sentinţa pronunţată.
În plus, aceste investiţii aduc un spor de valoare imobilului şi, pentru că nu pot fi ridicate, dobândesc natura juridică a imobilelor prin destinaţie, urmând ca locatorul să-l dezdăuneze pe locatar, cu contravaloarea acestora, actualizată, determinată pe baza unei evaluări tehnice de specialitate.
Conform art. 1143 şi următoarele C. civ., se vor compensa creanţele reciproce ale părţilor până la concurenţa sumei mai mici, respectiv, 43.399,92 RON, urmând ca reclamanta să-i achite pârâtei suma de 347.833,08 RON.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanta SC F. SA Zalău, solicitând admiterea recursului formulat şi modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului promovat de pârâtă şi menţinerea sentinţei pronunţate de instanţa de fond, cu obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată în ambele instanţe de apel şi recurs, şi pârâta SC C. SA Cluj-Napoca, solicitând admiterea recursului, cu consecinţa modificării în parte a hotărârii recurate, în sensul obligării sale la plata sumei de 31.921 RON, reprezentând diferenţa dintre suma de 43.399,92 RON, la care a fost obligată prin hotărârea recurată, diminuată cu suma de 11.478 lei, reprezentând pretenţii nedovedite, cu menţinerea restului dispoziţiilor deciziei recurate; cu cheltuieli de judecată.
În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., reclamanta SC F. SA Zalău a invocat, în esenţă, următoarele motive:
I. În ceea ce priveşte soluţia dată acţiunii introductive, instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii, apreciind că raporturile de locaţiune dintre părţi, mai precis tacita relocaţiune, nu a operat şi pentru perioada august - noiembrie 2006, motiv pentru care a înlăturat nelegal plata sumelor de 54.093 RON şi 9.754,62 RON, aferente acestei perioade, reţinând că nu se justifică, deoarece bunul închiriat nu s-ar fi aflat în folosinţa pârâtei.
Potrivit art. 1431 C. civ., actul care marchează încetarea raporturilor locative este restituirea de către locatar a lucrului închiriat, în starea în care l-a primit, conform inventarului încheiat iniţial, între părţile contractante.
II. În privinţa sumei de 22.129 RON, în mod greşit a reţinut instanţa de apel incidenţa dispoziţiilor art. 1091 C. civ., considerând că această creanţă s-a stins prin plată, deoarece din factura din 6 iunie 2006, în valoare de 37.147,82 RON, reclamanta a dedus sumele deja achitate de pârâtă, în cuantum de 16.629,32 RON, motiv pentru care, prin acţiunea introductivă, s-a solicitat doar diferenţa de 20.518 RON din această factură, la care s-a adăugat suma de 26.902 RON din factura din 2 august 2006, neachitată, totalizând astfel suma pretinsă de 47.420 RON.
Din situaţiile contabile nu rezultă plata efectivă a sumei de 22.129 RON, iar concluzia ce se impune este aceea că pârâta a emis în 12 iulie 2006 trei bilete la ordin fără acoperire.
Deci, în această situaţie, incidenţa dispoziţiilor art. 1091 C. civ., vizând stingerea obligaţiilor prin plată este exclusă, iar instanţa de apel a aplicat greşit aceste prevederi.
III. Referitor la soluţia dată cererii reconvenţionale de către instanţa de apel:
În primul rând, pentru a se angaja răspunderea contractuală a reclamantei era necesar să fi fost pusă în întârziere în formele prevăzute de lege, ştiut fiind că punerea în întârziere în cazul acestei răspunderi nu operează de drept.
În mod greşit a reţinut Curtea de Apel Cluj că pretenţiile formulate de pârâtă prin cererea reconvenţională izvorăsc din relaţiile contractuale existente între părţi, mai precis din contractul de închiriere din 18 iulie 1992, acordând eficienţă juridică unei convenţii ale cărei efecte nu numai că au încetat de mult, urmare a locaţiunilor succesive, dar acest act a şi fost anulat, printr-o hotărâre judecătorească depusă la dosar.
Reluând contractul iniţial de închiriere din 19 iulie 1992, pe care şi-a fundamentat instanţa de apel soluţia, chiar făcând abstracţie de faptul că acest act a fost anulat, părţile au stipulat la cap. 8, art. 13 următoarea clauză: „locatarul poate, cu acordul scris al locatorului, să aducă unele îmbunătăţiri sau modernizări bunurilor închiriate şi dotarea acestora din fondurile sale băneşti, cu drept de proprietate asupra acestor lucrări şi dotări”.
Rezultă, aşadar, din lecturarea atentă a acestei stipulaţii, că părţile au circumscris nu numai sfera lucrărilor pe care pârâta le putea realiza, condiţionat de acordul scris al reclamantei, desemnându-le ca fiind îmbunătăţiri, modernizări şi dotări, dar au stabilit şi regimul juridic al acestora, convenind în mod expres că acestea generează un drept de proprietate, şi nu unul de creanţă în favoarea locatarului, din fondurile căruia urmau a fi realizate.
IV. Nu în ultimul rând, în virtutea obligaţiei contractuale asumate prin aceeaşi clauză reprodusă mai sus, pârâta era datoare să obţină acordul în forma scrisă din partea locatorului, pentru fiecare lucrare efectuată.
Mai mult, instanţa de apel a înlăturat, fără absolut nici o motivare, toate apărările formulate de reclamantă în privinţa cererii reconvenţionale, ignorând contractul de închiriere din 29 august 2005, care constituie actul de ultimă voinţă al părţilor, liber consimţit, reprezentând însăşi legea părţilor, în sensul dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., încălcat de Curtea de Apel Cluj.
În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., pârâta SC C. SA Cluj-Napoca a invocat, în esenţă, următoarele motive:
I. Sub aspectul obligării recurentei - pârâte la întreaga sumă de 18.108,92 RON, reprezentând cheltuieli aferente exploatării bunurilor închiriate pe o perioadă de 7 luni de zile, aşa cum acestea sunt relevate în detalierea efectuată de reclamanta SC F. SA şi depusă la fila 7 din dosarul de fond, instanţa de apel a procedat în mod netemeinic şi nelegal, existând o contrarietate vădită în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate.
Atâta timp cât instanţa a reţinut faptul că pârâta datorează chirie doar pe perioada aprilie - iulie 2006, în mod firesc şi celelalte cheltuieli auxiliare făcute la imobilul închiriat nu puteau fi datorate decât pe aceeaşi perioadă, respectiv, pe patru luni de zile, din cele şapte arătate de reclamantă în anexa cu detalierea cheltuielilor; până la sfârşitul lunii iulie 2006, SC C. SRL a ridicat şi a transportat toate utilajele folosite de pârâtă de pe perimetrul închiriat, mutând întreaga capacitate de producţie la Cluj. După eliberarea spaţiului, pârâta nu a mai avut cum să folosească acest spaţiu, motiv pentru care nu-i pot fi imputabile cheltuielile auxiliare făcute cu spaţiul.
Este evident că ne aflăm în prezenţa unei contrarietăţi evidente între considerentele hotărârii atacate, în sensul că instanţa de fond a statuat că întinderea obligaţiei principale de plată a contravalorii chiriei este de 4 luni calendaristice, însă, acest raţionament este ignorat cu desăvârşire în ceea ce priveşte stabilirea întinderii obligaţiilor accesorii celei de plată (cheltuielile legate de folosinţa bunului), în privinţa cărora aceasta determină o perioadă de timp mai întinsă, aspect imposibil din punct de vedere juridic.
Atâta vreme cât instanţa de apel a statuat că obligaţia principală a pârâtei s-a întins doar pe o anumită perioadă de timp (4 luni), în mod evident obligaţiile accesorii nu puteau fiinţa după momentul la care instanţa de apel constată stingerea obligaţiei principale, întrucât obligaţiile de plată auxiliare, accesorii, se sting ca efect al dispariţiei, din punct de vedere juridic, a obligaţiei principale.
II. Instanţa de fond a procedat la o greşită aplicare a prevederilor legale, statuând în contra dispoziţiilor art. 109 C. proc. civ. şi art. 1169 C. civ., potrivit cărora, cel care face o propunere în faţa judecăţii, este dator a proba pretenţiile alegate.
Astfel, din totalul de 18.108,92 lei reţinut de către instanţă, potrivit anexei, în realitate, potrivit celor statuate de instanţă, recurenta - pârâtă SC C. SA Cluj-Napoca poate fi obligată doar la plata sumelor aferente perioadei aprilie - iulie 2006, respectiv 6.630,61 RON, restul sumelor fiind neprobate ori imposibil de solicitat din punct de vedere juridic, atâta vreme cât nu sunt dovedite, iar pârâta nu mai deţinea folosinţa spaţiului şi, implicit, nu mai putea fi ţinută a achita sumele datorate cu titlu de chirie şi, cu atât mai puţin, sumele accesorii folosinţei imobilului.
La data de 5 noiembrie 2009, recurenta-pârâtă SC C. SA Cluj-Napoca a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat în cauză de către SC F. SA Zalău, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal ca inadmisibil şi, în secundar ca nefondat şi, pe cale de consecinţă, menţinerea ca legală a deciziei pronunţate de către instanţa de apel.
La data de 6 noiembrie 2009, recurenta - reclamantă SC F. SA Zalău a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtă, ca inadmisibil şi nefondat, cu obligarea acesteia la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
Examinând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Cu privire la recursul declarat de recurenta - reclamantă SC F. SA Zalău:
Prin primul motiv de recurs formulat, recurenta - reclamantă SC F. SA Zalău critică decizia instanţei de apel ca fiind dată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, apreciind că raporturile de locaţiune dintre părţi, mai precis, tacita relocaţiune, nu a operat şi pentru perioada august - noiembrie 2006, sens în care face referire la adresa trimisă pro causa, în 6 martie 2007, de SC C. SRL Crişeni.
Acest motiv de recurs este nefondat.
Deşi recurenta - reclamantă invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecaţii, ci la greşita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că, pentru perioada cuprinsă între începutul lunii august 2006 - 22 noiembrie 2006, nu a operat tacita relocaţiune, însă, faptul că a apreciat că reclamanta nu era îndreptăţită să solicite şi plata acestor sume, nu înseamnă că instanţa a schimbat natura actului sau înţelesul lămurit al acestuia, ci doar că, din ansamblul probelor administrate în cauză, rezultă că pretinderea sumelor aferente acestei perioade nu se justifică.
Mai mult, interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii, respectiv, a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Cea de-a doua critică formulată de recurenta - reclamantă SC F. SA Zalău, care poate fi încadrată în drept în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este, de asemenea, nefondată, instanţa de apel făcând corecta aplicare a prevederilor art. 1091 C. civ.
Se constată, astfel, că instanţa de apel a reţinut, sub acest aspect, că „pârâta a probat plata sumei de 22.129 RON cu trei bilete de ordin şi debitarea contului său cu această sumă”; or, aşa fiind, nu se poate aprecia că instanţa de apel ar fi reţinut în mod greşit incidenţa dispoziţiilor art. 1091 C. civ., plata efectivă a acestei sume rezultând în mod evident.
În fine, prin celelalte două motive de recurs, ce pot fi subsumate pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta - reclamantă SC F. SA Zalău critică decizia instanţei de apel referitor la soluţia dată cererii reconvenţionale de către instanţa de apel, ignorând contractul de închiriere din 29 august 2005, care „constituie actul de ultimă voinţă al părţilor, liber consimţit, reprezentând însăşi legea părţilor, în sensul dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., încălcat de Curtea de Apel Cluj”.
Aceste critici nu pot fi primite, fiind nefondate.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”, judecătorii fiind şi ei obligaţi să le aplice, astfel cum au fost concepute şi redactate de părţile convenţiei.
În speţă, se constată, însă, că, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe contractul de închiriere din 7 noiembrie 2003, contract care, de altfel, guvernează raporturile contractuale dintre părţi, iar nu contractul din 29 august 2005, cum în mod eronat susţine recurenta - reclamantă, acest ultim contract fiind cu mult ulterior datei efectuării îmbunătăţirilor realizate în cursul anului 1992, moment la care acesta nici nu fusese încă încheiat.
Aşa fiind, criticile formulate de recurenta - reclamantă SC F. SA Zalău în susţinerea acestui motiv de recurs apar drept nefondate, instanţa de apel dând o corectă soluţionare cererii reconvenţionale.
În realitate, conform stării de fapt reţinute de instanţa de apel şi conform clauzelor înscrise la pct. 10 al art. 1, cap.6 („Obligaţiile locatarului”) din contractul de închiriere din 7 noiembrie 2003, „Locatarul este obligat să respecte solicitarea expresă a Locatorului ca orice modificări, transformări, alte operaţiuni care necesită investiţii asupra imobilului ce face obiectul prezentului contract de închiriere să se efectueze numai cu acordul prealabil scris al Locatorului”, acord care a fost dat prin adresa din 12 septembrie 1991.
Ca urmare, din moment ce părţile au convenit astfel, iar convenţia părţilor era în vigoare, în mod justificat instanţa de apel a reţinut că cererea reconvenţională a pârâtei este admisibilă, în temeiul dispoziţiilor art. 969 C. civ., care consacră putere de lege convenţiilor încheiate de părţi, instanţa de recurs înlăturând susţinerile recurentei - reclamante în sensul că, în cauză, ar fi incidente clauzele înscrise în contractul de închiriere din 29 august 2005, deşi nu acesta constituie temeiul înseşi acţiunii sale.
Nefiind aplicabile, aşadar, prevederile înscrise în contractul de închiriere din 29 august 2005, incidente sunt, în realitate, prevederile din contractul de închiriere din 7 noiembrie 2003, în sensul că, fiind vorba de o convenţie încheiată între părţi, conform art. 969 C. civ., aceasta constituie legea părţilor.
Punându-se contractele pe aceeaşi treaptă cu legea, textul alin. (1) al art. 969 C. civ. dă justiţiei rolul de a veghea la respectarea obligaţiilor contractuale în acelaşi fel cum trebuie respectată însăşi legea. Dacă o oarecare contestaţie le aduce pe părţile contractante în faţa instanţei, aceasta va trebui să asigure executarea riguroasă a obligaţiilor rezultate din contract sau, când executarea contractului nu mai e posibilă, să oblige la plata daunelor - interese de către partea ce este în culpă. Niciuna dintre părţile contractante nu se poate sustrage obligaţiilor contractuale fără acordul celeilalte părţi.
Instanţele sunt obligate să aplice dispoziţiile convenţiei părţilor ca şi cum ar aplica legea, neavând dreptul s-o modifice pe motive de echitate, deoarece dispoziţiile art. 969 alin. (1) C. civ. privesc nu numai pe părţile contractante, ci şi instanţele judecătoreşti.
Făcând o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 969 C. civ., instanţa de apel a reţinut că, existând o convenţie legal încheiată, aceasta nu putea fi modificată decât prin acordul părţilor.
Or, recurenta - reclamantă SC F. SA Zalău nu a dovedit că ar fi procedat cu recurenta - pârâtă SC C. SA Cluj-Napoca la o nouă convenţie asupra contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului, diferită faţă de cele reţinute; dimpotrivă, a convenit, de comun acord, că „ Locatarul este obligat să respecte solicitarea expresă a Locatorului ca orice modificări, transformări, alte operaţiuni care necesită investiţii asupra imobilului ce face obiectul prezentului contract de închiriere să se efectueze numai cu acordul prealabil scris al Locatorului” (art. 1 pct. 10, cap. 6 „Obligaţiile locatarului”, din contractul de închiriere din 29 august 2005).
În consecinţă, în lipsa unei convenţii modificatoare şi nerezultând că s-ar fi solicitat administrarea unor probe care să nu fie admise de către instanţă, soluţia pronunţată în apel este legală.
Şi recursul declarat de pârâta SC C. SA Cluj-Napoca este nefondat.
Prin primul motiv de recurs formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenta - pârâtă SC C. SA Cluj-Napoca critică decizia instanţei de apel, care „a procedat în mod netemeinic şi nelegal, existând o contrarietate vădită în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate”, întrucât, atâta timp cât instanţa a reţinut faptul că datorează chirie doar pe perioada aprilie - iulie 2006, în mod firesc şi celelalte cheltuieli auxiliare nu puteau fi datorate decât pe aceeaşi perioadă, iar nu pe o perioadă de 7 luni de zile, pârâta fiind obligată la întreaga sumă de 18.108,92 lei, reprezentând cheltuieli pe perioada de 7 luni de zile.
Acest motiv de recurs este nefondat.
Pentru a deveni incident motivul de modificare prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., motivele hotărârii recurate sunt contradictorii, contradicţia putând fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic.
În speţă, însă, deşi recurenta - pârâtă SC C. SA Cluj-Napoca invocă o pretinsă contradicţie între considerentele hotărârii recurate, în realitate, din examinarea deciziei, se constată că instanţa de apel a reţinut „suma totală de 43.399,92 RON, compusă din: 25.291 RON chirie restantă, aferentă lunilor aprilie, mai, iunie şi iulie 2006, şi 18.108,92 RON alte cheltuieli aferente exploatării bunurilor închiriate, fiind nejustificată suma de 54.093 RON chirie pe perioada 4 august 2006- 22 noiembrie 2006”, chiria şi alte cheltuieli aferente fiind calculate, aşadar, exclusiv pentru perioada celor 4 luni de zile (aprilie - iulie 2006).
Critica recurentei - pârâte SC C. SA Cluj-Napoca în susţinerea acestui motiv de recurs, în sensul că suma de 18.108,92 RON ar reprezenta de fapt cheltuieli aferente exploatării bunurilor închiriate pe o perioadă de 7 luni de zile, aşa cum acestea sunt relevate în detalierea efectuată de reclamanta SC F. SA Zalău, apare drept nefondată, întrucât, pe de o parte, aşa cum s-a arătat mai sus, perioada avută în vedere de către instanţa de apel este cea cuprinsă între lunile aprilie - iulie 2006, deci, 4 luni de zile, iar, pe de altă parte, recurenta - pârâtă face trimitere la un înscris aflat la fila 7 din dosarul de fond, înscris ce nu poate fi analizat în cadrul controlului exercitat pe calea extraordinară de atac a recursului, în care nu este posibilă analizarea probelor.
Atâta timp cât, în considerente, instanţa de apel analizează probele care au fost administrate, stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauză, evocă normele substanţiale incidente şi aplicarea lor la speţă, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne susţinută şi este corolarul motivelor ce o prevăd, astfel încât motivul de recurs invocat este nefondat.
Faţă de cele de mai sus, apare drept nefondat şi cel de-al doilea motiv de recurs formulat de recurenta - pârâtă SC C. SA Cluj-Napoca, hotărârea instanţei de apel nefiind dată cu greşita aplicare a prevederilor legale sau statuând în contra dispoziţiilor art. 109 C. proc. civ. şi art. 1169 C. civ., instanţa de apel hotărând în mod corect asupra sumelor datorate cu titlu de chirie şi alte cheltuieli auxiliare, aferente unei perioade de 4 luni de zile (aprilie - iulie 2006).
Mai mult decât atât, recurenta - pârâtă SC C. SA Cluj-Napoca invocă această critică pentru prima oară în recurs, aspecte pe care nu le-a relevat şi în cadrul apelului, astfel încât aceasta se află în situaţia unei „omisso medio”, ceea ce face inaplicabil motivul de nelegalitate invocat.
Faţă de cele de mai sus, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta SC F. SA Zalău şi de pârâta SC C. SA Cluj-Napoca, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta SC F. SA Zalău şi de pârâta SC C. SA Cluj-Napoca împotriva Deciziei civile nr. 67/2009 din 23 aprilie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2613/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2846/2009. Comercial → |
|---|
