ICCJ. Decizia nr. 2613/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2613/2009
Dosar nr. 1185/1/2009
Şedinţa publică din 28 octombrie 2009
Prin sentinţa civilă nr. 220/PI din 15 aprilie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 3771.1/325/2007 al Tribunalului Timiş s-au respins excepţiile lipsei capacităţii procesuale şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC C.N.C.F.C.F.R. SA Bucureşti, prin Sucursala Regională C.F. Timişoara, invocate de pârâta SC S.I. SRL Timişoara şi s-a admis în parte acţiunea, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 11.114,67 lei cu titlu de preţ şi 749,14 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că între părţi s-a derulat contractul de închiriere din 20 mai 2004 pentru o perioadă de un an, începând cu data de 25 mai 2004, contract care a fost semnat de reprezentantul pârâtei chiar dacă, terenul care a format obiectul locaţiunii nu a fost în stare de funcţionare, aşa cum aceasta susţine şi cum rezultă din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză. S-a menţionat că locatarul avea latitudinea de a alege între plata chiriei la care s-a obligat sau să solicite rezilierea contractului după expirarea celor 10 zile prevăzute la art. 2 din contract. Acesta însă, a rămas în stare de pasivitate deşi a semnat contractul, asumându-şi obligaţiile prevăzute în contract, cât şi cele ale art. 969 C. civ. care consacră principiul forţei obligatorii a contractelor „pacta sunt servanda” statuând că „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.
S-a menţionat că deşi la art. 13 alin. (1) din contract este prevăzut procentul de 0,5 % pe zi de întârziere pentru suma datorată până la data achitării, părţile nu au convenit ca valoarea acestora să depăşească cuantumul debitului, în concordanţă cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.
Cu privire la daunele interese solicitate de reclamantă în temeiul art. 25 din contract, respectiv pentru „perioada ocupării bunului după încetarea din orice motiv a contractului ..”, s-a apreciat că acestea sunt neîntemeiate, reclamanta putând uza de prerogativele conferite de art. 2 alin. (2) din contract, de a reţine garanţia de asigurare ca daune - interese în cuantum de 19.797.372 lei, indicată la art. 10, ori de prerogativa conferită de art. 23 a rezilierii de plin drept a contractului, pentru neplata chiriei în termen de 30 zile de la scadenţă, situaţie în care, în baza art. 21 locatorul avea posibilitatea „fără îndeplinirea altor formalităţi, la evacuarea administrativă a locatarului, pe cheltuiala acestuia, locatarul fiind de drept în întârziere la data încetării din orice motiv a contractului, conform art. 1079 alin. (2) pct. 2 C. civ.”.
Cu privire la nulitatea contractului de închiriere nr. X/2004 întemeiată pe dispoziţiile art. 9 alin. (5), respectiv pentru neperfectarea contractului privind plata utilităţilor, s-a arătat că pârâta îşi invocă propria culpă din punct de vedere teoretic, întrucât practic, aceasta nu şi-a manifestat intenţia de a încheia un contract de plată a utilităţilor, neîntocmirea acestuia neputând conduce la nulitatea contractului de închiriere, chiar dacă a fost înserată în mod nelegal o astfel de clauză.
Referitor la excepţia de neexecutare a contractului pe care pârâta o opune reclamantei, s-a menţionat că este de asemenea neîntemeiată, ea referindu-se la nepredarea de către locator locatarului, pe bază de proces - verbal a terenului ce formează obiectul contractului de locaţiune.
Apelul declarat de ambele părţi împotriva sentinţei a fost soluţionat de Curtea de Apel Timişoara prin Decizia civilă nr. 237 din 18 noiembrie 2008.
Astfel, apelul declarat de reclamanta SC C.N.C.F.C.F.R. SA Bucureşti, prin Sucursala Regională C.F. Timişoara a fost admis, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei atacate, în sensul obligării pârâtei şi la plata sumei de 11.114 lei cu titlu de penalităţi de întârziere şi 17.324,88 lei daune - interese, precum şi 1.017,83 lei cheltuieli de judecată în apel.
În schimb, apelul declarat de pârâta SC S.I. SRL Timişoara a fost respins.
În considerentele deciziei se reţin următoarele:
Fiind culpabilă de neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract, pârâta în mod corect a fost obligată la plata preţului, conform art. 969 C. civ., însă cererea cu privire la penalităţile de întârziere a fost respinsă nejustificat, în condiţiile în care părţile au prevăzut o clauză penală la art. 13 din contractul de închiriere din 20 mai 2004.
Instanţa de apel a admis şi cererea privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, însă a diminuat cuantumul acestora, faţă de cele solicitate prin acţiune, la egalul sumei cu titlu de preţ, în considerarea faptului că părţile nu au înţeles ca prin contractul încheiat să deroge de la prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.
Cu privire la daunele - interese s-a reţinut că acestea au fost calculate de reclamantă potrivit art. 25 din contract pentru perioada cuprinsă între data expirării contractului - 26 mai 2005 - şi data de 3 februarie 2006.
Printr-o hotărâre judecătorească, sentinţa civilă nr. 538/PI din 6 august 2008, pronunţată în Dosarul nr. 5293/30/2008 s-a dispus şi evacuarea pârâtei din spaţiu, fiind soluţionat, deci, şi acest capăt al acţiunii.
Instanţa a făcut aplicarea art. 274 C. proc. civ. cu privire la plata cheltuielilor de judecată.
S-a reţinut totodată, că apelul declarat de pârâtă nu este întemeiat.
Pentru a statua astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
- excepţia lipsei capacităţii procesuale a reclamantei a fost legal rezolvată de către prima instanţă. Activitatea Sucursalei este condusă prin delegare de competenţă de Directorul general al CN C.F.C.F.R. SA Bucureşti, care a împuternicit tot personalul de specialitate juridică din cadrul Regionalelor CFR să reprezinte cu puteri depline CN C.F.C.F.R. SA în faţa instanţelor judecătoreşti. Raportul dintre persoana juridică şi sucursalele sale sunt supuse prin asemănare regulilor mandatului, conform art. 36 din Decretul nr. 31/1954;
- cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active s-a reţinut că Sucursala nu a acţionat în nume propriu, ci, aşa cum rezultă din acţiune, în numele Companiei;
- excepţia nulităţii contractului de închiriere nu este întemeiată deoarece clauza introdusă la art. 9 alin. (5) îşi avea aplicabilitatea doar în situaţia în care locatorul îşi manifesta voinţa de a încheia şi un contract de utilităţi şi doar în acest caz, nerespectarea contractului de utilităţi atrăgea după sine nulitatea contractului de închiriere;
- referitor la excepţia de neexecutare a contractului s-a reţinut că au fost respectate dispoziţiile art. 15 lit. a) din contract, în sensul predării bunului pe bază de proces - verbal, semnat de reprezentantul societăţii pârâte;
- prin cererea de a se reţine existenţa pactului comisoriu în sensul rezilierii contractului la expirarea termenului de 30 zile de la scadenţa chiriei aferente lunii august, pârâta îşi invocă propria culpă în neplata la termen a chiriei datorate.
Împotriva acestei decizii reclamanta şi pârâta au declarat recurs.
În recursul său, reclamanta critică decizia pe considerentul că s-au aplicat în mod greşit prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 la contractul din speţă care prevede în art. 13 că penalităţile curg şi se calculează, la suma datorată, până la data achitării integrale.
Din această formulare rezultă că penalităţile pot depăşi cuantumul debitului principal, cu atât mai mult, cu cât, legea nu prevede un model de clauză care, cuprinsă în contract să permită penalităţilor să depăşească cuantumul sumei asupra cărora sunt calculate.
În consecinţă, recurenta solicită modificarea în parte a deciziei, în sensul obligării pârâtei şi la diferenţa sumei solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere prin acţiunea principală.
Prin cererea de recurs a pârâtei SC S.I. SRL Timişoara s-a solicitat modificarea în întregime a deciziei din apel, în sensul respingerii apelului reclamantei, admiterii apelului pârâtei, cu consecinţa respingerii în întregime a acţiunii, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.
Recursul se întemeiază în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta arată următoarele:
1. Instanţele de fond au respins în mod nelegal excepţia lipsei capacităţii procesuale a reclamantei, cu încălcarea dispoziţiilor art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 şi a art. 42 C. proc. civ., precum şi cu aplicarea greşită a prevederilor art. 36 din Decretul nr. 31/1954.
Astfel, acţiunea introductivă înregistrată la Judecătoria Timişoara a fost formulată în nume propriu de către Sucursala Regională C.F. Timişoara a CN C.F.C.F.R. SA Bucureşti, fără personalitate juridică conform art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.
2. Instanţele de fond au respins în mod nelegal excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Întrucât raportul obligaţional a fost stabilit cu CN C.F.C.F.R. SA Bucureşti, aceasta este titulara dreptului procesual de a promova acţiuni în justiţie derivate din contractul de închiriere.
Chiar pentru ipoteza contrară, delegarea de atribuţii relative la procedurile judiciare, reţinute prin Dispoziţia directorului general al CN C.F.C.F.R. SA Bucureşti din 21 aprilie 2005, nu este aptă să complinească lipsurile procedurale în cauză, deoarece aceasta nu se circumscrie rigorilor procesuale expres reglementate de art. 68 C. proc. civ. conform cărora procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată.
3. Instanţele de fond au respins în mod nelegal excepţia nulităţii contractului de închiriere pe care reclamanta îşi întemeiază pretenţiile, potrivit clauzei inserate la art. 9 alin. (5).
Culpa pentru neîncheierea contractul de utilităţi aparţine reclamantei care, prin Divizia Patrimoniu urma să asigure realizarea prevederilor clauzei de la art. 9 alin. (5).
4. Instanţele de fond au considerat greşit că nu este fondată excepţia de neexecutare a contractului.
Astfel, locatorul nu şi-a executat obligaţia principală de predare a bunului în stare corespunzătoare folosinţei sale (art. 15), în lipsa ridicării facturilor reprezentând contravaloarea chiriei, reclamanta avea obligaţia de a le expedia pârâtei cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire (art. 12).
5. Contractul de închiriere este reziliat de plin drept începând cu data de 14 septembrie 2004.
Data corespunde împlinirii termenului de 30 zile de la data scadenţei chiriei aferente lunii august 2004, potrivit art. 13 alin. (2) teza II din contract, sub acest aspect hotărârea fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii.
6. Penalităţile de întârziere şi daunele nu sunt datorate, deoarece nu există neexecutare culpabilă a obligaţiei de plată a chiriei de către pârâtă.
În ce priveşte evacuarea, aceasta e lipsită de interes, deoarece terenul în litigiu nu este ocupat de nimeni.
Recurenta mai arată că, pentru ipoteza în care penalităţile de întârziere şi daunele - interese ar fi datorate, cuantumul acestora nu poate depăşi plafonul prevăzut de lege, iar sub acest aspect, decizia este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2004.
Prin întâmpinarea la recursul declarat de reclamantă, pârâta a solicitat respingerea acestuia. Se arată că în apărare că penalităţile de întârziere, având natura juridică a unei clauze penale prin care părţile evaluează anticipat prejudiciul suferit pentru neexecutarea culpabilă de către cealaltă parte a obligaţiilor asumate nu sunt datorate de către pârâtă deoarece neexecutarea obligaţiilor sale se datorează culpei reclamantei. Nu se pune nici problema plăţii contravalorii dreptului de folosinţă pentru un teren impropriu utilizării, predat într-o stare necorespunzătoare, contrar dispoziţiilor art. 1421 alin. (1) C. civ. În plus se menţionează că, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, penalităţile de întârziere şi daunele - interese, cumulate, nu pot depăşi cuantumul debitului asupra cărora se calculează, afară de stipulaţie contrară.
La rândul său, reclamanta a formulat întâmpinare la recursul pârâtei, solicitând respingerea acestuia, pentru motivele reţinute în cuprinsul deciziei din apel.
Analizând recursurile, prin prisma motivelor invocate se vor reţine următoarele:
Între părţi s-a încheiat contractul de locaţiune din 20 mai 2004 pe termen de un an, începând cu 25 mai 2004.
Pârâta a fost obligată, în calitate de locatar, la plata contravalorii chiriei neachitate, a penalităţilor de întârziere în limita debitului principal, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, şi la daune - interese pentru folosinţa imobilului după expirarea contractului de închiriere.
Contrar susţinerilor pârâtei, acţiunea a fost promovată de reclamanta SC C.F.C.F.R. SA, prin Sucursala Regională C.F. Timişoara şi nu de către sucursală în nume propriu, aceasta din urmă, într-adevăr, neavând personalitate juridică, activitatea sa fiind exclusiv condusă prin delegare de competenţă de Directorul general al CN C.F.C.F.R. SA Bucureşti.
Prin urmare, acţiunea a fost exercitată de persoana juridică cu capacitate procesuală, printr-una din regionalele sale înfiinţate conform art. 3 din H.G. nr. 581/1998, care, prin Dispoziţia nr. 21/2005 a Directorului general a fost împuternicită să reprezinte cu puteri depline Compania, în faţa tuturor autorităţilor publice, inclusiv a instanţelor judecătoreşti.
Pentru aceleaşi considerente se va reţine că şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost în mod legal respinsă.
În cadrul aceleiaşi critici, privind modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, pârâta a susţinut că Dispoziţia Directorului general din 21 aprilie 2005 prin care s-a operat o delegare de atribuţii relative la procedurile judiciare, nu este aptă să complinească lipsurile procedurale în cauză, deoarece aceasta nu se circumscrie rigorilor procesuale expres reglementate de art. 68 C. proc. civ., potrivit cărora procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată trebuia făcută prin înscris sub semnătură legalizată.
Art. 68 se regăseşte în C. proc. civ. la Cap. IV „Reprezentarea părţilor în judecată” şi se referă la modalitatea în care se face dovada calităţii de reprezentant.
Excepţia se invocă în condiţiile prevăzute de art. 161 C. proc. civ. şi are caracter relativ întrucât ocroteşte interese personale, ceea ce presupune că ea nu poate fi invocată din oficiu de către instanţă, ci numai de partea ale cărei interese sunt ocrotite prin norma încălcată, la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond, conform art. 108 C. proc. civ.
Prin urmare, ocrotind un interes personal se cere dovedirea prejudiciului „procesual” produs prin încălcarea normei legale, care nu poate fi invocată direct în căile de atac, cu precizarea că, Dispoziţia din speţă îmbracă forma unui act scris sub semnătură privată, legalizarea căruia neavând aptitudinea de a-i schimba această calificare. După cum s-a spus şi în doctrină, legalizarea semnăturii nu-i poate schimba actului caracterul de înscris sub semnătură privată şi nici nu-l asimilează cu actul autentic.
Cu privire la excepţia nulităţii contractului de închiriere pe considerentul neîncheierii contractului de utilităţi se va reţine că instanţa a realizat o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 9 alin. (5) din contractul părţilor şi a dat eficienţă art. 969 C. civ.
Astfel, încheierea contractului de locaţiune nu atrage după sine obligativitatea încheierii şi a unui contract de utilităţi. Abia după exercitarea acestei opţiuni aflată la latitudinea locatarului, aceste prevederi contractuale erau operante, ceea ce în speţă nu a fost cazul, întrucât un asemenea contract nu a fost încheiat.
În legătură cu criticile vizând excepţia de neexecutare a contractului, ca apărare a pârâtei în raport de pretenţiile izvorând din acţiunea principală, se va reţine că recurenta se raportează la probele administrate în faţa instanţelor şi la modul de interpretare a acestora, ceea ce excede analizei recursului de faţă.
Separat de aceasta se observă că motivele reţinute în apel în soluţionarea problemei modalităţii de comunicare a facturilor reprezentând contravaloarea chiriei sunt pertinente, în acest sens, eliberarea de plată a debitorului având ca sursă contractul de închiriere, independent de emiterea şi recepţionarea facturilor.
Totodată, rezilierea de plin drept a contractului nu poate opera la cererea pârâtei, din cauza neachitării de către aceasta a contravalorii chiriei pe luna august 2004, în mod legal reţinându-se că propria culpă nu poate fi invocată, nici în acest caz.
Recurenta - pârâtă a criticat şi modalitatea de soluţionare a capetelor de cerere accesorie, susţinând că, atâta timp cât nu datorează chiria, ca debit principal, accesoriile urmează aceeaşi soartă.
Instanţa de apel a rezolvat în mod legal excepţia de neexecutare a contractului invocată ca apărare de pârâtă pentru neplata chiriei, pe ideea că bunul nu i-a fost nicicând predat în stare de folosinţă. S-au reţinut dispoziţiile art. 15 lit. a) din contractul nr. x/2004, faptul că bunul a fost predat pe bază de proces - verbal semnat de pârâtă, parte care până la momentul promovării acţiunii nu a susţinut că obligaţia de predare a obiectului contractului nu a fost executată de locator.
Cu privire la modul de aplicare a art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, recurenta în mod eronat, prin adăugare la lege, susţine că penalităţile de întârziere se cumulează cu daunele - interese şi astfel, împreună nu pot depăşi debitul principal, decât dacă există o dispoziţie contrară expresă.
În speţă, penalităţile de întârziere curg pentru neexecutarea obligaţiei de plată a chiriei, iar daunele - interese reprezintă despăgubiri pentru folosinţa bunului închiriat după expirarea contractului.
În fapt, textul de lege prevede următoarele: „Totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare, nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul”.
În legătură cu aceasta se va analiza şi recursul promovat de reclamantă şi cu privire la care se vor reţine următoarele:
Textul de lege este suficient de clar şi a fost în mod legal aplicat de instanţa care a judecat apelul şi care a limitat cuantumul penalităţilor de întârziere la contravaloarea debitului principal.
Astfel, clauza care instituie excepţia la care s-a făcut referire trebuie expres prevăzută de părţi şi ea trebuie să rezulte fără niciun echivoc din cuprinsul contractului.
În baza acestor considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se vor respinge ca nefondate ambele recursuri, urmând ca decizia pronunţată în apel să fie menţinută.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta CN C.F.C.F.R. SA prin Sucursala Regională C.F. Timişoara, împotriva Deciziei Curţii de Apel Timişoara nr. 237 din 18 noiembrie 2008, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de pârâta SC S.I. SRL Timişoara, împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2605/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2838/2009. Comercial → |
|---|
