ICCJ. Decizia nr. 2846/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2846/2009
Dosar nr. 6014/62/2008
Şedinţa publică de la 11 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov, reclamanta A.E.T.S.S.R. Vama Buzăului a chemat în judecată pârâta SC A. SRL solicitând instanţei rezilierea contractului având ca obiect servicii de proiectare plan urbanistic zonal Dălghiu - Vama Buzăului şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 32.580,90 RON achitată de reclamantă, indexată cu rata inflaţiei la data restituirii, cu cheltuieli de judecată.
Acţiunea reclamantei a avut ca temei de drept dispoziţiile art. 1020 şi 1021 C. civ.
Prin sentinţa nr. 7811 din 1 septembrie 2008 Judecătoria Braşov a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Braşov, secţia comercială, având în vedere natura comercială a litigiului şi obiectul celui de-al doilea capăt de cerere, evaluabil în bani, a cărui valoare atrage competenţa de soluţionare în fond a cauzei în favoarea tribunalului.
Sentinţa a dobândit caracter irevocabil, prin nerecurare.
Tribunalul Braşov, secţia comercială şi contencios administrativ, prin sentinţa nr. 2366/C din 11 decembrie 2008, a respins excepţia de neexecutare a contractului invocată de pârâtă, a respins pe fond acţiunea reclamantei şi cererea pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată.
Stabilind raporturile juridice dintre părţi, în baza probelor administrate, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Între părţile litigante s-a încheiat contractul nr. x/2005 prin care pârâta, în calitate de prestator, s-a obligat să realizeze pentru reclamantă, în calitate de beneficiar, lucrările de proiectare pentru o zonă de agrement. Preţul convenit a fost achitat în patru tranşe corespunzătoare de predare stabilite prin contract, respectiv la termenele din 20 aprilie 2005, 25 aprilie 2005, 20 mai 2005 şi 30 iunie 2005.
Din probele administrate, a rezultat că reclamanta a achitat la data de 29 martie 2005 şi 1 aprilie 2005 suma de 32.580,90 RON reprezentând prima tranşă stabilită prin contract, iar pârâta a realizat o parte a proiectului.
Asupra excepţiei de neexecutare a contractului invocată de pârâtă, prima instanţă a apreciat-o ca neîntemeiată, având în vedere că pentru realizarea primei faze a contractului nu se poate pretinde plata în avans pentru tranşele doi, trei şi patru, acestea nefiind scadente.
Examinând motivele rezilierii contractului, instanţa fondului a reţinut că cerinţele impuse de dispoziţiile art. 1020 - 1021 C. civ., ce reglementează materia rezilierii, nu sunt îndeplinite în sensul că, neexecutarea nu poate fi imputată pârâtei atâta timp cât, reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin clauza nr. 11 prevăzută în contract, cu referire la punerea la dispoziţia pârâtei a documentelor necesare executării următoarei faze de execuţie.
Instanţa a avut în vedere, totodată, şi poziţia procesuală a pârâtei care, şi-a exprimat acordul de a continua executarea contractului.
În fine, instanţa subliniază că relativ la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă prin concluziile scrise, aceasta nu poate face obiectul unei analize, nefiind dezbătută în condiţii de contradictorialitate.
Împotriva sentinţei de fond, reclamanta a declarat apel.
Prin Decizia nr. 34/A din 15 aprilie 2009, Curtea de Apel Braşov, secţia comercială, a respins apelul, ca nefondat, reclamanta fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8.400 lei.
Instanţa de apel, examinând criticile ce vizau greşita apreciere a probelor, a reţinut, în esenţă, că situaţia de fapt stabilită de prima instanţă este conformă cu probele administrate şi are ca fundament raporturile contractuale stabilite de părţi.
Instanţa a apreciat ca nerelevantă susţinerea reclamantei potrivit căreia pârâta avea o obligaţie legală de informare prevăzută de art. 3 din O.G. nr. 21/1992, în raport cu motivul de reziliere invocat în acţiunea introductivă de instanţă.
În baza caracterului devolutiv, instanţa de apel a reexaminat obligaţiile asumate de părţi prin contract şi a reţinut că pârâta şi-a îndeplinit parţial obligaţia asumată pentru prima fază de executare a contractului, dar culpa pentru neexecutare integrală a obligaţiei revine reclamantei care nu şi-a respectat obligaţia corelativă de a furniza pârâtei documentele necesare îndeplinirii obligaţiei.
Asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului pentru restituirea primei tranşe, excepţie invocată de pârâtă în faza apelului, instanţa a respins-o, având în vedere momentul naşterii dreptului la acţiune al reclamantei, aflat sub condiţia rezilierii contractului.
La stabilirea cheltuielilor de judecată instanţa de apel a făcut aplicarea art. 274 C. proc. civ., cuantumul acestora fiind fixat în baza chitanţelor aflate la dosar.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, reclamanta a declarat recurs.
În dezvoltarea criticilor, recurenta a susţinut următoarele:
1. Instanţa de apel a apreciat greşit asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, în raport cu volumul de muncă depus de apărătorul pârâtei şi valoarea litigiului, stabilind în sarcina sa plata unei sume exorbitante, motiv pentru care se impune aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., în sensul reducerii acestuia.
2. Greşita interpretare a clauzelor contractuale şi a probelor administrate în cauză.
În dezvoltarea acestei critici, recurenta a susţinut că, în mod greşit instanţa a reţinut că pârâta şi-a executat o parte a obligaţiei ce-i revenea în legătură cu prima fază stabilită prin contract.
Instanţa nu a avut în vedere clauza nr. 3.1 din contract, ce stabilea în mod expres obligaţia pârâtei de a executa contractul, conform unui grafic de execuţie, la termenele clare stabilite în contract.
Înscrisurile avute în vedere de instanţă, cu referire la „rezumatul” primei faze, nu i-au fost comunicate niciodată recurentei aşa încât, instanţa nu putea să le aprecieze ca fiind echivalentul îndeplinirii, chiar şi parţial, a obligaţiei asumate prin contract.
Recurenta susţine că, de altfel, şi prin răspunsurile la interogator pârâta recunoaşte că a primit preţul primei tranşe, dar şi faptul că nu a predat niciun document şi nu şi-a executat obligaţia pentru prima fază a proiectului, în acest mod recunoscându-şi propria culpă.
Deşi aspectele arătate au fost invocate în apel, instanţa nu a ţinut cont de ele.
S-a susţinut, în continuare, că instanţa de apel nu avea cum să reţină o executare parţială a obligaţiei în condiţiile în care, modul de a acţiona al pârâtei este neconform cu clauzele contractuale şi, în consecinţă, obligaţia trebuia considerată ca fiind neexecutată.
Tot astfel, recurenta apreciază că instanţa nu a avut în vedere culpa pârâtei ce rezulta din faptul că aceasta nu i-a solicitat reclamantei niciun document ce l-ar fi considerat necesar pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei.
Or, cât timp pârâta nu a prezentat şi nu a predat nici măcar prima fază a proiectului, instanţa nu putea avea în vedere acordul pârâtei pentru continuarea contractului, pentru că aceasta nu mai era posibil.
Invocând dispoziţiile art. 970 C. civ., recurenta a susţinut că, prin plata avansului aferent primei rate a contractului şi-a îndeplinit obligaţia contractuală ce-i revenea, iar în ceea ce priveşte dispoziţia clin clauză ce viza înscrisurile ce trebuiau puse la dispoziţia pârâtei, aceasta este una generală şi nu una concretă.
Dimpotrivă, în opinia recurentei, pârâta era cea care avea obligaţia legală de informare, conform art. 3 din O.G. nr. 21/1992, instanţa de apel refuzând să ia în considerare şi incidenţa acestei dispoziţii legale.
În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, rezilierea contractului şi obligaţia pârâtei la restituirea sumei achitate, cu cheltuieli de judecată.
Examinând recursul din perspectiva motivelor invocate şi a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
1. Critica ce vizează obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în apel vizează temeinicia soluţiei adoptate din această perspectivă, aprecierea instanţei de apel cu privire la cuantumul sumei având la bază dovezile (chitanţele) ce atestau plata acestor cheltuieli.
Mai mult, chestiunea reclamată în faţa instanţei de recurs, nu a fost pusă în discuţia părţilor în faza apelului, instanţa nefiind investită cu o cerere de micşorare a onorariului avocaţial.
În orice caz, Înalta Curte reţine că, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenţii va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
În speţă, potrivit înscrisului aflat la fila 20 din dosarul curţii de apel, pârâta a achitat cu titlu de onorariu avocat suma de 5.000 lei şi respectiv 3.400 lei, totalul fiind de 8.400 lei.
În raport cu soluţia pronunţată, legea procesual civilă stabileşte dreptul părţii care a câştigat litigiul dreptul la restituirea cheltuielilor ocazionate de acesta.
Aprecierile personale ale recurentei cu privire la calitatea serviciului avocaţial prestat sau volumul de muncă al acestuia sunt nefondate, având în vedere că, în cauză, pârâta a fost asistată la fond şi în apel de către avocat care a formulat întâmpinări, concluzii scrise şi a susţinut apărările formulate de pârâtă, motiv pentru care nu se impune o reducere a onorariului avocaţial.
2. Criticile formulate pe fondul cauzei se constată că nu sunt susceptibile de a modifica hotărârea atacată.
Recursul, în prezent, este conceput ca o cale extraordinară de atac aşa încât, instanţa ce exercită controlul judiciar în calea de atac a reformării este ţinută a analiza numai motivele de nelegalitate cuprinse în dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
În aceste condiţii, Înalta Curte va înlătura susţinerile recurentei ce vizează netemeinicia soluţiei criticate, cu referire la analiza sau interpretarea probelor administrate în cauză.
În speţă, aspectele de nelegalitate semnalate de recurentă prin criticile aduse au fost deja supuse controlului judiciar în calea de atac a apelului.
De aceea, Înalta Curte reţine că instanţele în mod corect au apreciat cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 1020 - 1021 C. civ. în raport cu situaţia de fapt stabilită.
Tot astfel, în mod corect au fost interpretate clauzele contractului intervenit între părţi din perspectiva obligaţiilor asumate de către acestea, obligaţii reciproce şi interdependente.
Dacă reclamanta pretinde că şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contract, în modul şi la termenele arătate, tot astfel, potrivit clauzelor contractuale nr. 3.1, 11.1, 11.2, 11.3, aceasta avea de dus la îndeplinire o altă obligaţie, funcţie de care atârna îndeplinirea obligaţiei asumată de pârâtă pentru finalizarea primei faze de execuţie a proiectului.
Obligaţia de furnizare a documentaţiei şi notificarea prevăzută în cuprinsul clauzei nr. 11 nu are caracter general. Dimpotrivă, dispoziţia are natura juridică a unei condiţii pentru îndeplinirea obligaţiei pârâtei.
Înalta Curte reaminteşte principiul de drept potrivit căruia convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile contractante, iar clauzele convenţiei se interpretează unele prin altele aşa încât, acestea să producă efectul avut în vedere la încheierea contractului.
În mod corect instanţele au stabilit că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele rezilierii convenţiei şi la fel de corect, instanţa a avut în vedere şi poziţia părţilor ce reliefa intenţia acestora de a continua executarea contractului.
Î n fine, relativ la incidenţa dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 21/1992, instanţa apreciază că în mod corect instanţa de apel a apreciat că acestea nu sunt relevante în cauză şi nici nu se poate constata incidenţa acestui text de lege în condiţiile în care, temeiul de drept al acţiunii l-a constituit dispoziţiile art. 1020 - 1021 din C. civ. şi contractul încheiat între părţi.
Or, aşa cum s-a expus, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţi şi de aceea, limitele obligaţiilor stabilite prin convenţie nu pot fi extinse la alte texte de lege decât numai în condiţiile în care părţile au menţionat expres acest lucru.
Mai mult, recurenta nu a reclamat convenţia din perspectiva încălcării obligaţiei instituită de dispoziţiile art. 3 din O.G. nr. 21/1992, instanţele nefiind învestite cu un atare petit. Or, judecătorul, potrivit art. 129 C. proc. civ., este ţinut a se pronunţa numai asupra cererii cu care este învestit.
În concluzie, Înalta Curte, constată că motivele invocate nu pot conduce la modificarea hotărârii atacate drept pentru care, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A.E.T.S.S.R. Vama Buzăului Buzău împotriva Deciziei nr. 34/AP din 15 aprilie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2838/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3084/2009. Comercial → |
|---|
