ICCJ. Decizia nr. 8353/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8353/2009
Dosar nr. 14148/3/2008
Şedinţa publică din 6 octombrie 2009
Asupra recursului civil de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 aprilie 2008 la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul D.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa acesta să fie obligat la plata daunelor materiale şi morale în cuantum de 1.000.000 Euro pentru prejudiciul ce i-a fost adus ca urmare a măsurii administrative luate împotriva sa în anul 1951.
În drept a invocat art. 20 şi art. 21 din Constituţia României, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 148/2008 şi art. 998 C. civ.
În motivare a arătat că în anul 1951 a fost strămutat din Sacalaz, Judeţul Timiş împreună cu familia şi i s-a stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Brateş - Judeţul Galaţi, iar averea i-a fost confiscată, cu motivarea că era un element destabilizator care se împotrivea instaurării regimului popular. Această măsură, aşa cum rezultă din acte, a durat până în anul 1955, fiind ridicată în realitate în anul 1964. Această situaţie nu i-a permis integrarea în societate, cu consecinţe în activitatea profesională, a determinat privarea de libertate, hrană, apă, igienă, fiindu-i afectată sănătatea fizică şi mentală.
Prin decizia nr. 731 din 17 mai 2007 i s-a recunoscut calitatea de persoană persecutată politic de statul român.
La data de 16 mai 2008 reclamantul şi-a precizat acţiunea, menţionând că solicită contravaloarea sumei de 1 milion Euro plătită la valoarea cursului leu - Euro la data plăţii efective şi că cererea este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 2, art. 3, art. 5, art. 8 C.E.D.O., art. 7 din O.U.G. nr. 214/1999.
Pârâtul a invocat la data de 2 septembrie 2008 excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi prescripţiei dreptului material la acţiune având în vedere că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 998 C. civ. şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor arătând că faţă de prevederile Decretului nr. 31/1954, calitatea de pârât revine Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.
Instanţa a rămas în pronunţare cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, iar prin sentinţa nr. 1356 din 9 septembrie 2008 a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că acţiunea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, deoarece inadmisibilitatea este definită ca o sancţiune procesuală care intervine în situaţia în care partea formulează o acţiune sau o cale de atac la care nu are acces (care nu este prevăzută de lege) sau la care nu poate recurge decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile or, în speţă, nici un text de lege nu interzice formularea unei asemenea acţiuni, iar respingerea acţiunii pentru acest motiv ar însemna încălcarea dreptului la acces la justiţie al reclamantului.
În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, aceasta a fost admisă, în raport de împrejurarea că înainte de decembrie 1989 a operat suspendarea prescripţiei dreptului la acţiune, dar, după această perioadă nimic nu l-a împiedicat să acţioneze în instanţă statul român în vederea stabilirii îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale.
Împotriva acestei sentinţe reclamantul a declarat apel susţinând în esenţă că prin Decizia nr. 731 din 17 mai 2007 a Ministerului Justiţiei i s-a stabilit calitatea de persoană persecutată politic şi de la acea dată se naşte dreptul de a solicita să i se repare prejudiciul cauzat.
Prin decizia nr. 76 A din 5 februarie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că din lucrările dosarului rezultă că apelantul a fost supus persecuţiilor politice precum şi unor măsuri administrative (i s-a stabilit domiciliul obligatoriu fiind strămutat de la data de 18 iunie 1951 - când era minor - până pe data de 27 iulie 1955).
S-a mai reţinut că acţiunea a fost calificată de instanţa de fond ca fiind o acţiune patrimonială, bazată pe răspunderea civilă delictuală, şi că în drept apelantul nu a solicitat aplicarea art. 998 şi art. 999 C. civ.
S-a reţinut, de asemenea, că în mod corect prima instanţă, pornind de la răspunderea civilă delictuală, a aplicat dispoziţiile art. 7 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi, admiţând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a respins ca prescrisă acţiunea.
În cele două legi speciale (Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999), nu se prevăd termene de prescripţie, analizându-se, conform principiului disponibilităţii, solicitarea reclamantului şi cererea cu care acesta a investit instanţa.
Sub acest aspect, învederează instanţa că trebuie, conform art. 129 şi urm. C. proc. civ., lămurit care este temeiul de fapt şi de drept al acţiunii, iar în raport de calificarea aceasta (având în vedere cererea precizatoare) trebuie analizată prescripţia în raport şi de legislaţia internă şi comunitară.
Cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune instanţa a reţinut că o condamnare a unui regim politic în parlament nu constituie un temei de întrerupere sau suspendare a dreptului la acţiune (cum corect a reţinut instanţa de fond) dar, reparaţiuni în dreptul românesc s-au mai făcut (în cauze penale referitoare la metalele preţioase sau în situaţia sentinţelor penale care nu erau revizuite) şi în cauză s-ar crea o inechitate între aceste situaţii şi cea a apelantului.
Este adevărat că s-au emis acte normative succesive în cauzele respective (metale preţioase) dar analizând şi legislaţia comunitară şi coroborând-o cu legislaţia românească, după lămurirea caracterului juridic al acţiunii, se poate soluţiona cauza (pe fond sau pe excepţie, coroborat cu legislaţia internaţională şi nu pe baza normei generale a Decretului nr. 167/1958).
În fine, instanţa a mai reţinut că, deoarece cauza a fost soluţionată pe excepţie, sunt aplicabile dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., în sensul admiterii apelului, desfiinţării sentinţei apelate şi trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe, care va stabili caracterul juridic al acţiunii şi eventual dacă există un termen special de prescripţie în funcţie de legislaţia comunitară şi românească.
Împotriva acestei decizii Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. hotărârea este criticată arătându-se că argumentele reţinute de instanţă nu sunt o motivare. Simpla susţinere a faptului că în practică au mai fost admise acţiuni prin care s-au acordat măsuri reparatorii pe considerente umanitare sau prin analogie cu alte acte normative nu este o motivare.
Instanţa nu a învederat care este temeiul de drept în baza căruia a admis acţiunea şi, deşi în considerente a reţinut că reclamantul nu şi-a întemeiat în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ., a apreciat că în mod corect prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, considerentele fiind contradictorii.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul arată că este greşită interpretarea dată de instanţa de apel potrivit căreia în cauză ar fi aplicabile prevederile art. 297 C. proc. civ. potrivit căruia „în cazul în care se constată că în mod greşit prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului/.../instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe", atâta timp cât soluţia dată de prima instanţă este temeinică şi legală.
În cadrul acestui motiv de recurs se arată că atât daunele morale cât şi materiale solicitate de reclamant au fost acordate de stat prin însuşi actul de voinţă materializat în textul O.U.G. nr. 214/1999, ce constituie cadrul legal în baza căruia se acordă calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România.
Persoanelor cărora Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă le-a recunoscut prin decizie această calitate pot beneficia de anumite drepturi, conform art. 7 din O.U.G. nr. 214/1999, printre care şi restituirea în natură sau, dacă aceasta nu este posibilă, prin echivalent a bunurilor confiscate.
Dacă voinţa legiuitorului ar fi fost ca drepturile ce se pot acorda persoanelor ce au dobândit calitatea de luptător în lupta anticomunistă să fie solicitate şi pe calea dreptului comun, atunci în art. 7 lit. e) din O.U.G nr. 214/1999 s-ar fi prevăzut posibilitatea ca acestea să beneficieze şi de orice alte drepturi prevăzute în lege, în loc de „orice alte drepturi prevăzute în legi speciale.„
A acorda unei persoane daune morale în baza dreptului comun, în condiţiile în care acestea se stabilesc numai prin lege specială de reparaţie, reprezintă o adăugare la lege şi o încălcare a principiului de drept „specialia generalibus derogant„.
Se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi menţinerea sentinţei de fond ca temeinică şi legală sub aspectul respingerii acţiunii ca prescrisă.
La dosar nu s-a depus întâmpinare.
Recursul este fondat şi va fi admis pentru următoarele considerente. Conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se poate formula recurs „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Motivarea hotărârii judecătoreşti este un element indispensabil al acestui act procedural.
Analizând decizia recurată se observă că ea oferă o motivare insuficientă şi, în acelaşi timp, contradictorie.
După ce arată că în mod corect prima instanţă, pornind de la răspunderea civilă delictuală, a soluţionat corect excepţia prescripţiei la acţiune şi, în baza admiterii acesteia, a respins acţiunea, desfiinţează totuşi sentinţa şi dispune rejudecarea cauzei de către tribunal.
Referindu-se la temeiul juridic al acţiunii, care a fost reţinut de prima instanţă ca fiind art. 998-999 C. civ., curtea de apel arată că se impune clarificarea acestuia, fără a argumenta ce este neclar în statuarea primei instanţe.
Dacă tribunalul ar fi calificat greşit acţiunea, era de datoria curţii de apel ca. argumentându-şi riguros soluţia, să arate care este calificarea corectă şi care este influenţa acestei noi calificări asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
Referirile generice la actele normative succesive referitoare la „metalele preţioase" precum şi la legislaţia comunitară care trebuie coroborată cu cea românească, fără indicarea unui text de lege care ar fi fost încălcat de prima instanţă nu numai că nu fundamentează soluţia admiterii apelului, dar nici nu furnizează tribunalului indicaţiile necesare unei rejudecări temeinice şi legale a cauzei.
Pentru aceste considerente, care fac inutilă analiza celorlalte critici - parte din ele fiind imposibil de analizat pentru că vizează fondul cauzei, care nu a fost analizat în apel, Înalta Curte va admite recursul şi, conform art. 304 pct. 7 şi art. 312 C. proc. civ. va casa decizia, şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 76 A din 5 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează decizia şi trimite cauza la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 16 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8568/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5919/2009. Civil → |
|---|
