ICCJ. Decizia nr. 1092/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1092/2010
Dosar nr. 8384/3/2007
Şedinţa publică din 15 martie 2011
Asupra perimării recursului de faţă :
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin sentinţa comercială nr. 3266 din 06 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a comercială, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii N.A.E. şi F.G. în contradictoriu cu pârâtele SC S.L.I.F.N. SRL şi M.T.S.L. G.M.B.H., prin lichidator judiciar avocat dr. G.B., prin care s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractelor de cesiune certificate sub nr. 276 din 15 noiembrie 2006 şi nr. 277 din 15 noiembrie 2006, de avocat A.M. În consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută a celor două contracte şi s-a dispus obligarea pârâtelor la plata sumei de 24,3 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că cele două contracte de cesiune priveau drepturi reale asupra unor terenuri, iar potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Titlul X din Legea nr. 247/2005, actele juridice prin care se constituie astfel de drepturi trebuie încheiate în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute. Cum cele două contracte de cesiune au fost atestate şi certificate de avocat, rezultă că acestea nu îmbracă forma autentică prevăzută expres de lege. Tribunalul a apreciat că nu pot fi reţinute apărările pârâtelor în sensul că pârâtele au dat prin reprezentanţii lor câte o declaraţie autentică prin care au recunoscut încheierea contractelor de cesiune a contractelor de leasing, deoarece forma autentică a declaraţiilor reprezentanţilor pârâtelor nu înlocuieşte forma autentică a contactelor iniţiale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtele, ce a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială.
În motivarea apelului se arată că sentinţa apelată este nelegală şi netemeinică, deoarece cele două contracte de cesiune au fost încheiate în baza procurii speciale nr. 2827 din 19 octombrie 2005 acordate domnului S.J. de către M.T.S.L., prin administratorul său judiciar ( numit după deschiderea procedurii insolvenţei de către Tribunalul KONIGSTEIN/Ts). Contractele de cesiune au fost certificate de un avocat, iar după ce acesta au fost puse a îndoială, pârâtele s-au prezentat la Notarul Public şi a formulat câte o declaraţie autentificată sub nr. 55, nr. 56 şi nr. 57 din 19 martie 2007 prin care recunoşteau şi legalizau contractele de cesiune a contractelor de leasing extern încheiate cu reclamanţii, dând astfel putere juridică acestor contracte.
Apelantele au mai susţinut că potrivit art. 1176 C. civ. actele sub semnătură privată recunoscute au acelaşi efect ca actul autentic pentru celui care l-au subscris, iar cauza acestora a fost una licită, certă, valabilă, conform art. 948 şi art. 967 C. civ.
Cesiunea de creanţă este un contract consensual, cu titlu oneros şi pentru validitatea sa nu este necesară îndeplinirea vreunei condiţii de formă, ci doar condiţiile generale de validitate ale contractelor.
De asemenea, susţin apelantele, obiectul contractelor de cesiune nu îl reprezintă dreptul de proprietate asupra unui imobil, ci transmiterea de la cedent către cesionar a contractelor de leasing încheiate cu reclamanţii, care au ca obiect finanţarea unor contracte în valoare totală de 87.000, 84 EURO, respective 53.781, 50 EURO pentru o perioadă de 20 de ani, ceea ce înseamnă că nu este nevoie de condiţia încheierii actelor în formă autentică ad validitatem.
Ţinând cont de starea de insolvenţă a M.T.S.L. G.M.B.H., trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 85/2006 ( care prevăd că dacă la data deschiderii procedurii, un act juridic nu devenise opozabil terţilor, înscrierile, transcrierile, intabulările şi orice alte formalităţi specifice necesare acestui scop, efectuate după data deschiderii procedurii, sunt fără efect faţă de masa creditorilor, cu excepţia cazului în care cererea sau sesizarea, legal formulată, a fost primită de instanţă, autoritatea ori instituţia competentă cel mai târziu în ziua premergătoare hotărârii de deschidere a procedurii. Or, introducerea acţiunii de faţă, susţin apelantele, a fost făcută după intrarea în procedura insolvenţei. De asemenea, se mai evocă şi art. 53 din Legea nr. 85/2006 potrivit căruia bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau de lichidator, în exerciţiul atribuţiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum ipoteci, garanţii reale mobiliare sau drepturi de retenţie, de orice fel, ori măsuri asigurătorii. Potrivit art. 86 alin. (1) din aceeaşi lege, administratorul judiciar/lichidatorul poate să menţină sau să denunţe orice contract. Se mai menţionează de către apelante şi dispoziţiile art.116 alin. (2) din aceeaşi lege, care prevăd posibilitatea pentru lichidator ca în cazul vânzării bunurilor din averea debitorului, de a stabili metoda de vânzare a acestora, în bloc sau individual. Art. 120 alin. (2) din aceeaşi lege, care prevede că procesul-verbal de adjudecare semnat de lichidatorul judiciar constituie titlul de proprietate, mai este enunţat de apelante.
În fine, art. 518 alin. (1) C. proc. civ. prevede că prin actul de adjudecare se transmite proprietatea asupra imobilului, acesta urmând a fi intabulat potrivit regulilor de carte funciară, după care adjudecatarul dobândeşte dreptul de a dispune de bun.
SC S.L.I.F.N. a cumpărat în urma unei licitaţii, unul sau mai multe bunuri, contracte de leasing care au ca obiect şi transmiterea proprietăţii asupra unei construcţii, dar şi un drept de superficie asupra unui teren, vânzarea s-a efectuat în cadrul unei proceduri judiciare şi s-a materializat printr-un act de adjudecare, care purtând girul unei instanţe judecătoreşti, are natura unui act autentic. Cu toate că nu era necesară şi forma autentică, susţin apelantele, pentru a conferi o putere mai mare actului de cesiune, au solicitat autentificarea sa de către un avocat.
Analizând sentinţa apelată, prin prisma criticilor invocate de apelante prin motivele de apel, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea a apreciat că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin cele două contracte de cesiune, certificate de avocat sub nr. 276 din 15 noiembrie 2006 (filele 19-24 din dosarul Tribunalului) şi nr. 277 din 15 noiembrie 2006 (filele 10-15 din acelaşi dosar), părţile au convenit asupra mai multor drepturi şi obligaţii, între care, cele mai importante au constat în dreptul de proprietate asupra construcţiilor ce fac obiectul contractului de leasing extern nr. A 149 din 22 octombrie 2004 şi respectiv al contractului de leasing extern nr. A 170 din 22 noiembrie 2004, în care aveau calitatea de utilizatori, tocmai reclamanţii din cauza de faţă. De asemenea, potrivit aceloraşi contracte de cesiune se transmiteau şi drepturile şi obligaţiile din cele două contracte de leasing extern, între care şi dreptul de superficie asupra terenului pe care urmau a fi edificate construcţiile finanţate prin contractele de leasing.
Aşadar, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, prin contractele intitulate „de cesiune", se transmiteau veritabile drepturi reale asupra unor terenuri, respectiv dreptul de proprietate şi dreptul de superficie. Ca atare, în ce priveşte forma acestor acte, prevăzută de lege ad validitatem, aceasta era forma autentică, aşa cum prevăd expres şi fără echivoc dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2) din Titlul X din Legea nr. 247/2005.
Deoarece în general, forma actului juridic civil este guvernată de principiul consensualismului, potrivit căruia simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil, atunci când legiuitorul stabileşte ca şi condiţie de validitate, esenţială şi specială, o anumită formă pe care acesta trebuie să o îmbrace, în lipsa acesteia, actul este lovit de nulitate absolută.
Raţiunile pentru care, în anumite situaţii, legiuitorul stabileşte forma necesară pentru însăşi valabilitatea actului, constau în : atenţionarea asupra importanţei deosebite pe care o au anumite acte juridice pentru patrimoniul celui care le face sau al celor care le fac (cum este în cazul donaţiei, al ipotecii etc); asigurarea libertăţii şi certitudinii consimţământului (cum este în cazul testamentului); exercitarea unui control al societăţii, prin organele statului, cu privire la actele juridice care prezintă o importanţă deosebită ce depăşeşte cadrul strict al intereselor părţilor (de exemplu, în cazul înstrăinării terenurilor şi al altor drepturi reale asupra acestora).
Din aceste raţiuni rezultă şi caracterele formei prevăzută de lege ad validitatem (ad solemnitatem), în speţă fiind vorba de forma autentică a actului, respectiv: a) aceasta reprezintă un element constitutiv (esenţial ) al actului juridic, în lipsa căruia acesta este lovit de nulitate absolută b) este exclusivă, în sensul că, din moment ce legea a stabilit forma autentică pentru acest tip de acte juridice, aceasta nu poate fi înlocuită cu un act juridic, de pildă, certificat şi atestat de avocat, conform art. 3 lit. c) din Legea nr. 51/1995 ( deoarece atestarea de către avocat a identităţii părţilor, a conţinutului actului şi a datei acestuia nu echivalează cu forma autentică, deoarece potrivit legii, activitatea notarilor publici nu este asimilată cu aceea a avocaţilor). Iată deci că, în mod corect a apreciat Tribunalul, pe de o parte că certificarea dată de avocat nu este acelaşi lucru cu autentificarea actului, iar pe de altă parte, că declaraţiile date de părţi ulterior, în formă autentică, prin care acestea recunosc încheierea contractelor de cesiune, nu constituie operaţiune de autentificare a contractelor de cesiune.
De aceea, Curtea a apreciat că sentinţa apelată este legală şi temeinică.
Pentru toate aceste considerente, având în vedere dispoziţiile art. 296 raportat la art. 948 C. civ., art. 966 C. civ., art. 2 alin. (1) şi (2) din Titlul X din Legea nr. 247/2005 (privind circulaţia juridică a terenurilor), Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia comercială nr. 365 din 29 septembrie 2008 a respins apelul ca nefondat.
Decizia sus menţionată a fost recurată de către pârâtele M.T.S.L. G.M.B.H. S. prin ADMINISTRATOR JUDICIAR AV. DR. G.B. şi SC S.L.I.F.N. SA BUCUREŞTI, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei şi a sentinţei pronunţată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Asupra perimării recursului, Înalta Curte a reţinut :
Potrivit art. 248 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., perimarea operează asupra unei cereri de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau revocare, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii, timp de şase luni, în materie comercială.
Aşa fiind, pentru a opera această sancţiuni procedurală, trebuie analizată îndeplinirea cerinţelor art. 248 C. proc. civ. şi în acest sens, se constată că Înalta Curte a fost investită cu soluţionarea recursului, iar după suspendarea judecăţii pricinii, aceasta a rămas în nelucrare timp de şase luni. Totodată, se constată că înainte de îndeplinirea acestui termen, nu s-a cerut de către părţile în proces, reluarea judecăţii şi nici nu au fost invocate motive de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare.
În speţă, la termenul de judecată din data de 29 iunie 2010, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., constatând că niciuna din părţi nu s-a prezentat în instanţă şi nici nu a cerut judecarea cauzei în lipsă, a dispus suspendarea judecăţii recursului, care a rămas în nelucrare, până la data de 13 ianuarie 2011, când s-a stabilit termen de judecată, potrivit art. 252 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte a constatat perimarea recursului, potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi (3) raportat la art. 252 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimat recursul declarat de pârâtele M.T.S.L. G.M.B.H. SATTELDORF prin ADMINISTRATOR JUDICIAR AV. DR. G.B. şi SC S.L.I.F.N. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 365 din 29 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1037/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1095/2010. Comercial → |
|---|
