ICCJ. Decizia nr. 1356/2010. Comercial

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 1356/2010

Dosar nr. 5135/110/2008

Şedinţa publică din 30 martie 2011

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :

Prin sentinţa nr. 420 din 23 aprilie 2010, Tribunalul Bacău a admis acţiunea precizată a reclamantei T.R.A., în contradictoriu cu pârâta SC E.O.D. Moldova SA Bacău, care a fost obligată la încheierea unei convenţii cu reclamanta prin care să se oblige la plata sumei de 500 Euro lunar cu titlu de chirie. Totodată, pârâta a fost obligată să achite reclamantei suma de 500 Euro lunar, cu începere de la 14 noiembrie 2007 până la încheierea convenţiei.

În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că reclamanta T.R.A. este proprietara terenului pe care pârâta are montat un stâlp de înaltă tensiune şi că, faţă de această situaţie, s-a pus în discuţie aplicarea prevederilor Legii nr. 13/2007.

S-a reţinut că pârâta a speculat dispoziţiile art. 16 alin. (5) din lege, susţinând că acele convenţii de care face vorbire legea se încheie numai pentru instalaţiile ce vor fi fost construite după apariţia legii, fără a observa că art. 6 din acelaşi act normativ stipulează că proprietarii afectaţi de dreptul de uz şi servitute a distribuitorului de energie pot solicita încheierea unei convenţii, fiind înlăturată apărarea pârâtei conform cu care, instanţa nu poate interveni în voinţa părţilor pentru că ar reprezenta o încălcare a atribuţiilor judecătoreşti.

Instanţa a mai avut în vedere prin art. 1 Protocol 1 din CEDO, precum şi dispoziţiile art. 10 din lege potrivit cu care, dreptul de uz şi de servitute asupra terenurilor proprietate privată, restrângerea sau încetarea unor activităţi prevăzute la alin. (2) se stabileşte şi se exercită cu respectarea principiului echităţii, a dreptului de proprietate şi a minimei afectări a acestuia.

În ce priveşte cuantumul chiriei s-a considerat că este rezonabil faţă de încălcarea unui drept fundamental, de suprafaţa terenului şi de beneficiile pârâtului.

Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei a fost admis de Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 83 din 7 octombrie 2010 şi a schimbat sentinţa în tot , în sensul că a respins acţiunea precizată a reclamantei.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că terenul reclamantei este ocupat de un stâlp de susţinere a liniei electrice aeriene, având ca dată de punere în funcţiune 31 ianuarie 1964, situaţie faţă de care nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (4), (5) din Legea nr. 13/2007, acestea vizând capacităţile energetice care se realizează după intrarea în vigoare a legii, situaţie inexistentă în prezenta cauză.

În ce priveşte limitarea dreptului de proprietate ce justifică stabilirea unei chirii s-a apreciat că aceasta se înscrie în categoria celor avute în vedere de dispoziţiile art. 53 din Constituţia României, fiind justificată de condiţiile în care se desfăşoară activitatea în sectorul energiei electrice şi necesară în cadrul societăţii democratice.

S-a mai reţinut că despăgubirile pentru daunele cauzate prin cercetarea dezmembrămintelor dreptului de proprietate reprezentate de dreptul de uz şi de servitute nu au echivalentul unor chirii, legea reglementând o procedură ce se referă la modul de stabilire şi de plată a acestora.

Mai mult, instanţa a constatat că nu sunt îndeplinite nici condiţiile privind existenţa dreptului de despăgubire a reclamantei.

Împotriva deciziei, reclamanta a declarat recurs prin care a invocat nelegalitatea acesteia din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând următoarele critici:

- Instanţa de apel a analizat litigiul fără a constata că se impunea a reţine că s-a solicitat să constate că servitutea legală de utilitate publică prevăzută de Legea nr. 13/2007 sau nr. 318/2003 a încetat odată cu schimbarea regimului juridic al terenului, respectiv cu data dobândirii dreptului de proprietate asupra acestuia.

- Prin Decizia pronunţată se ajunge în situaţia de a nu i se mai recunoaşte prerogativele dreptului de proprietate, astfel că trebuia să se constate încetarea caracterului gratuit al servituţii şi că el este deţinut abuziv.

- Inechitatea Legii nr. 318/2003, care prevede gratuitatea servituţii legale instituită cu privire la capacităţile energetice, indiferent de regimul juridic al terenului pe care se exercită a fost înlăturată parţial prin adoptarea Legii nr. 13/2007, care în art. 16 alin. (4) face distincţie între domeniul public şi privat pe care se exercită, prevăzând exercitarea cu titlu gratuit a dreptului de uz şi a servituţilor numai în privinţa proprietăţii statului şi a unităţii administrativ teritoriale afectate de capacităţi energetice.

Se consideră că art. 16 alin. (5) din lege capătă un nou conţinut de natură să confirme îndreptăţirea titularilor dreptului de proprietate de a primi o indemnizaţie corespunzătoare , însă recunoaşte acest drept numai proprietarilor pe ale căror terenuri se vor realiza capacităţi energetice după data intrării în vigoare a legii ceea ce denotă caracterul discriminatoriu al normelor, în funcţie de momentul în care proprietatea a fost grevată de o lucrare sau de un serviciu public, nerecunoscând dreptul consfinţit prin art. 44 din constituţie şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO .

Deşi instanţa a argumentat că limitarea dreptului de proprietate se înscrie în categoria celor avute în vedere de dispoziţiile art. 53 din Constituţie, nu arată cu ce au fost puse în pericol securitatea naţională, ordinea, societatea , morala publică şi libertăţile cetăţenilor, ori instrucţia penală astfel, încât să fie necesară restrângerea exerciţiului dreptului de proprietate.

Intimata nu a depus întâmpinare.

Analizând Decizia atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. (2)-(5) din Legea nr. 13/2007, incidente în cauză, terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie existente la intrarea în vigoare a prezentei legi sunt şi rămân în proprietatea publică a statului, cu excepţia terenurilor pentru care operatorul de distribuţie – titular de licenţă – a dobândit dreptul de proprietate, în condiţiile legii.

În cauză, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, reclamanta a dobândit în anul 1995, în proprietate, terenul pe care se află amplasat stâlpul de susţinere a liniei electrice aeriene, ce a fost pus în funcţiune la 31 ianuarie 1964, situaţie faţă de care dispoziţiile art. 41 alin. (1) din lege sunt pe deplin aplicabile.

În atare situaţie, nu poate fi primită susţinerea reclamantei potrivit căreia , în speţă ar avea incidenţă prevederile art. 16 alin. (5) din aceeaşi lege, dat fiind că acestea reglementează exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile energetice, realizate după intrarea în vigoare a Legii nr. 13/2007, respectiv 26 ianuarie 2007.

Nici criticile referitoare inechitatea prevederilor art. 16 alin. (4) raportat la prevederile art. 44 şi art. 53 din Constituţia României şi la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu pot fi primite, în contextul în care Curtea Constituţională a fost consecventă în a susţine (din deciziile pronunţate asupra constituţionalităţii art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007) că, încadrarea prin lege organică a terenurilor pe care se situează reţelele energetice de distribuţie în categoria terenurilor cu destinaţii speciale, precum şi reglementarea unui regim juridic special al acestora, propriu domeniului public al statului, se justifică prin caracterul de bun public de interes naţional al fondului energetic şi corespunde pe deplin regimului constituţional de protecţie a proprietăţii.

De asemenea, prin deciziile pronunţate în această materie s-a statuat că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, iar prevederile art. 44 alin. (1) din Constituţie, precum şi ale art. 136 alin. (5) au în vedere tocmai circumstanţieri ale exerciţiului prerogativelor dreptului de proprietate, justificate de necesitatea ocrotirii interesului public, legiuitorul ordinar fiind competent să reglementeze cadrul juridic pentru exercitarea atribuţiilor dreptului de proprietate, în accepţiunea principală conferită de constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau particulare legitime, instituind astfel unele limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat.

Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul formulat de reclamanta T.R.A., împotriva deciziei Curţii de Apel Bacău nr. 83 din 7 octombrie 2010, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2011.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1356/2010. Comercial