ICCJ. Decizia nr. 1237/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1237/2010
Dosar nr.4813/30/2006
Şedinţa publică din 23 martie 2011
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta SC S.G.S. SRL Timişoara, a chemat în judecată pe pârâta SC S.G. SRL, solicitând să se constate rezilierea contractelor de prestări servicii de pază pentru nerespectarea obligaţiilor de plată a daunelor interese de către pârâtă, obligarea acesteia la plata dobânzilor pentru daunele solicitate, instituirea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea reconvenţională, pârâta a solicitat să se constate încetarea contractelor de prestări servicii de pază încheiate sub nr. 6, 8, 9, 11 şi 12 din 2005 prin denunţare unilaterală, încetarea contractului nr. 7/2005 prin acordul părţilor, obligarea reclamantei la 3.041.087,20 lei reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor, compensarea acestuia cu valoarea echipamentelor tehnice instalate şi obligarea la cheltuieli de judecată.
Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 296/PI din 24 martie 2009, a respins acţiunea şi cererea reconvenţională ca neîntemeiate.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că între părţi au fost încheiate 7 contracte de prestări servicii de pază a unor obiective la datele de 10 ianuarie, 24 ianuarie şi 8 februarie 2005. Reclamanta a notificat la 13 octombrie şi 16 octombrie 2006 rezilierea contractelor pentru neexecutarea de către pârâtă a obligaţiilor privind prezentarea listei persoanelor cu drept de control al sistemului de pază, informarea privind iluminatul de siguranţă şi sistemul telefonic, neîndeplinirea obligaţiei de a pune la dispoziţie datoriile corespunzătoare, lipsa luării la cunoştinţă a proceselor verbale zilnice sau a modificărilor ce afectau sistemul de pază.
La rândul său pârâta a acuzat reaua credinţă a reclamantei vinovată de executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale, care i-au creat prejudicii şi a solicitat să se constate că prin voinţa lor părţile au înţeles să rezilieze şi unilateral contractele încheiate.
Instanţa de fond a mai reţinut că părţile au solicitat să se constate eficienţa unui pact comisoriu de gradul II în sensul încetării contractelor lor, învestirea instanţei fiind greşită, iar analiza îndeplinirii obligaţiilor fiind împiedicată.
Capetele de cerere privind despăgubirile, au fost considerate de instanţă, subsidiare.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă 208 din 15 decembrie 2009, a respins ca nefondate apelurile, considerând că, prin notificarea din 13 octombrie şi 16 octombrie 2006, reclamanta a înţeles să rezilieze contractele urinare a faptului că pârâta nu şi-a executat obligaţiile contractuale, iar la rândul său pârâta, pentru culpa contractuală a reclamantei, a apreciat încetarea unilaterală a contractelor.
A reţinut curtea de apel că reclamanta nu poate beneficia de prevederile cap. XII din contracte întrucât nu a dovedit că este lezată, că pârâta este cea care a suferit prejudicii. Restrângând cererea reconvenţională la primele două capete de cerere privind încetarea contractelor prin denunţare unilaterală şi încetarea contractului 7/2005 prin acordul părţilor, nici apelul acestei părţi nu este fondat întrucât niciuna dintre contractante nu a dorit continuarea raporturilor încheiate, dar nu poate opera constatarea rezilierii cerută de partea în culpă după cum nu se poate controla denunţarea unilaterală.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, părţile au declarat recurs.
Recurenta reclamantă şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţinând că instanţa de apel nu a făcut o analiză a probatoriilor din dosar şi nu a analizat condiţiile atragerii răspunderii intimatei pârâte rezultate din notificările efectuate prin care s-a invocat încălcarea cap. VI lit. b), cap. XVI din contracte, încălcând prevederile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.
Mai susţine recurenta reclamantă că prin notificarea 66 din 13 octombrie 2006 a învederat nerespectarea culpabilă a prevederilor contractuale de către pârâtă pentru obiectivele: ferma Pădureni, FNC Pădureni, daunele provocate fiind 1.214.668,44 lei cât şi despăgubirea de 2.198.617,56 lei pentru paza fermelor Birola, Gataia şi Voiteni, iar prin notificarea 67 din 13 octombrie 2006 a învederat aceeaşi culpă a pârâtei şi daunele în cuantum de 610727 lei pentru paza fermei Perianu, dar şi despăgubirile de 196.790 lei pentru paza Autobazei Utvin şi de 505.546,56 lei pentru paza fermei Porto.
In acelaşi sens recurenta reclamantă susţine că prin notificările 65 din 13 octombrie 2006 şi 68 din 16 octombrie 2006 a solicitat despăgubiri pentru contractele 12, 13 şi 18 în sumă de 784.205,24 lei, 651.493,66 lei şi respectiv 7754,04 lei.
Mai susţine recurenta că instanţa de apel nu a analizat dovezile administrate şi a refuzat administrarea probelor testimoniale şi cu expertiză.
Recurenta pârâtă şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut că instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor cererilor formulate, constatând încetate prin acordul părţilor toate cele 6 contracte, deşi în cererea reconvenţională s-a solicitat să se constate încetarea contractelor prin denunţare unilaterală de către SC S.G. SRL.
Contractele prevăzând un pact comisoriu de gradul I, numai instanţa putea pronunţa rezilierea, aşa încât reţinând că una dintre părţi a solicitat rezilierea iar cealaltă să se constate denunţarea unilaterală, instanţa nu a soluţionat pricina, clauza contractuală stipulând „dreptul părţii lezate de a cere rezilierea" (Cap. XII).
Recurenta pârâtă mai susţine că, deşi instanţa de apel a reţinut culpa reclamantei în încetarea raporturilor contractuale, a menţinut soluţia instanţei de fond, care a respins atât cererea principală cât şi pe cea reconvenţională, cu motivarea contradictorie privind obiectul cererilor.
Critica de nelegalitate a deciziei atacate, formulată de recurenta pârâtă are în vedere şi prevederile art. 36 din Legea 85/2006 potrivit cărora instanţa trebuia să suspende judecata capetelor de cerere privind pretenţiile, precum şi pe cele ale art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. privind rolul instanţelor în aflarea adevărului.
Pe fondul litigiului, recurenta pârâtă susţine reclamanta nu şi-a respectat obligaţiile contractuale, iar instanţa nu a ţinut cont de prevederile cap. XII referitoare la modalitatea de încetare a contractelor, interpretând contractele altfel decât părţile au convenit.
Recursul reclamantei este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor expune.
Prin cererea de repunere în termenul de recurs, reclamanta a invocat nelegala comunicare a hotărârii atacate titularului dreptului de a exercita această cale de atac, respectiv administratorului judiciar al reclamantei aflat în procedura insolvenţei.
Relevant este faptul că deşi la fila 39 a dosarului de apel, a fost depusă sentinţa civilă 1032 din 25 iunie 2009 prin care s-a deschis procedura generală de insolvenţă împotriva reclamantei şi s-a numit administrator judiciar Cabinet individual de Insolvenţă P.A., înlocuit pe parcursul procedurii cu SC R. Timiş SRL, căruia nu i-a fost comunicată Decizia atacată astfel încât, fată de dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. se justifică repunerea în termenul de declarare a recursului a reclamantei.
Sub aspectele de netemeinicie a deciziei curţii de apel atacate instanţa de recurs nu mai este în măsură a analiza situaţiile de fapt şi probatoriile administrate, dispoziţiile art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ. fiind abrogate prin Legea 215/2005 şi respectiv OUG nr. 138/2000.
Critica asupra lipsei rolului activ al judecătorului [129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.] este nefondată şi supusă regulii generale a disponibilităţii acţiunii civile şi căilor de atac. Apare astfel excesiv motivul faţă de modul în care instanţa de fond s-a preocupat de administrarea dovezilor care să înlăture împrejurările de fapt sau de drept confuze.
Instanţele de fond în mod constant au apreciat culpa reclamantei în derularea raporturilor contractuale prin aceea că a părăsit paza obiectivelor în condiţiile în care contractele părţilor nu prevedeau o reziliere de drept a acestora, ci numai "dreptul părţii lezate de a cere rezilierea contractului de prestări servicii şi de a pretinde plata daunelor interese" (Cap. XII).
Recursul pârâtei este fondat şi va fi admis pentru următoarele considerente:
Instanţele de fond sesizate cu cererea reconvenţională a pârâtei, prin care s-a solicitat să se constate încetarea contractelor prin denunţarea unilaterală a acestora, nu a căpătat o rezolvare, soluţiile pronunţate generând confuzie.
Deşi au stabilit că reclamanta a părăsit obiectivele de pază, fără a exista o hotărâre judecătorească de reziliere a contractelor, necesară în condiţiile existenţei unui pact comisoriu de grad I, nu s-au pronunţat asupra cererii privind denunţarea unilaterală a celor 6 contracte.
Părţile au prevăzut posibilitatea denunţării unilaterale a contractelor în condiţiile stabilite în cap XII alin. (2) prin acordul părţilor, iar instanţa printr-o motivare contradictorie a respins cererea.
Reţinând că sunt îndeplinite condiţiile pentru a solicita rezilierea contractelor, instanţa de apel a motivat contradictoriu respingerea cererii reconvenţionale, lăsând părţile în situaţia anterioară judecăţii.
Greşit recurenta pârâtă a invocat greşita interpretare şi aplicare a art. 36 din Legea 85/2006, cât timp în faţa instanţei de apel a declarat expres restrângerea cererii reconvenţionale la capetele 1 şi 2 de cerere întrucât s-a înscris în tabelul creditorilor cu creanţa rezultată din raporturile contractuale derulate cu reclamanta.
Celelalte critici privind lipsa rolului activ al instanţei şi încălcarea prevederilor art. 969-920 C. civ. vor fi avute în vedere în rejudecarea cauzei, în raport de considerentele expuse mai sus.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 şi art. 313 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul reclamantei declarat împotriva deciziei 208 din 15 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara şi va admite recursul declarat de pârâtă împotriva aceleiaşi decizii pe care o va casa cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarate de reclamanta SC S.G.S. SRL Timişoara prin administrator judiciar Casa de Insolvenţă T., filiala Timiş SPRL Timişoara împotriva deciziei civile nr. 208 din 15 decembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială.
Admite recursul declarat de pârâta SC S.G. SRL Timişoara împotriva aceleiaşi decizii, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1356/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1250/2010. Comercial → |
|---|
