ICCJ. Decizia nr. 1615/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1615/2010
Dosar nr. 38452/3/2007
Şedinţa publică de la 7 mai 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Obiectul cauzei şi hotărârile judecătoreşti pronunţate în fond şi în apel.
1.Prin acţiunea introductivă înregistrată pe rolul tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 6 noiembrie 2007, reclamanta SC C.D. SA a solicitat obligarea pârâtelor C.N.C.F.R. SA, C.N.C.F.R. SA Bucuresti – Sucursala Regională C.F.R. Bucuresti şi Ministerul Transporturilor la plata sumei de 2.644.464,67 RON reprezentând contravaloarea facturilor de energie electrică neachitate, la data de 31 august 2007 plus valoarea penalităţilor de întârziere aferente debitului.
În motivare reclamanta a arătat că, în baza contractelor încheiate între Electrica Oltenia (a cărei succesoare în drepturi este urmare divizări parţiale a acestei persoane juridice) în calitate de furnizor şi C.N.C.F.R. SA prin Sucursala Regională C.F.R. Bucureşti, în calitate de consumator, a furnizat energie electrică pârâtelor C.F.R., emiţând facturii în conformitate cu prevederile contractuale, debitul acumulat, urmare neachitării facturilor la scadenţă fiind cel solicitat prin acţiune la care a calculat penalităţi conform clauzei penale instituite prin art. 14 alin. (3) lit. l) din contract.
Potrivit reclamantei, pârâta Ministerul Transporturilor are obligaţia legală de a asigura fondurile necesare plăţii facturilor unităţilor pe care le are în subordonare sau coordonare, C.N.C.F.R. SA funcţionând sub autoritatea Ministerului Transporturilor potrivit dispoziţiilor art. 49 din O.U.G. nr. 12/1998, ceea ce impune concluzia calităţii sale de fidejusor şi pe cale de consecinţă obligarea sa în solidar la plata debitului şi penalităţilor datorate de C.F.R..
2. Prin sentinţa comercială nr. 12093 din 11 noiembrie 2008 Tribunalul Bucureşti ca primă instanţă, a admis în parte acţiunea precizată, formulată de reclamantă, a obligat pârâtele C.N.C.F.R. SA şi C.N.C.F.R. SA – Sucursala Regională C.F.R. Bucureşti la plata sumei de 2.268.700,30 RON debit pentru perioada 30 noiembrie 2006 – 1 martie 2007 şi 936.143,40 RON penalităţi calculate până la data de 30 aprilie 2008 şi a respins acţiunea îndreptată împotriva pârâtei Ministerul Transporturilor pentru lipsa calităţii sale procesuale pasive în cauză.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere obligaţiile asumate de pârâtele C.F.R. privind contractele de furnizare a energiei electrice încheiate cu antecesoarea reclamantei, cuantumul total al facturilor neachitate la scadenţe şi penalizările aferente fiind determinat prin raportul de expertiză contabilă dispus în cauză şi omologat de instanţă.
Cu privire la excepţia lipsei calităţi procesuale pasive a Ministerului Transporturilor, invocată de această parte, tribunalul a apreciat că Ministerul Transporturilor nu este parte în contractele de furnizare a energiei electrice ce fac obiectul litigiului, fiind terţ faţă de raportul juridic dedus judecăţii.
3. Prin decizia comercială nr. 302 din data de 16 februarie 2003 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei fondului, apel care a vizat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Transporturilor admisă de prima instanţă.
Examinând criticile formulate de reclamantă sub acest unic aspect instanţa de control judiciar constată că, dezlegarea dată de tribunal excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Transporturilor este corectă în condiţiile în care ministerul nu a fost parte în contractele de furnizare a energiei electrice încheiate de reclamantă cu pârâtele C.N.C.F.R. SA, iar din cuprinsul prevederilor art. 200 alin. (3) şi (4) din Regulamentul de furnizare a energiei electrice către consumatori nu rezultă obligaţia de plată a facturilor în sarcina acestei entităţi juridice în calitate de fidejusor pentru datoriile C.N.C.F.R. SA aflată sub autoritatea sa.
II. Recursul
4. La data de 23 iulie 2009, reclamanta SC C.D. SA a declarat recurs, în termen legal, împotriva deciziei nr. 302 pronunţată de instanţa de apel, solicitând modificarea deciziei recurate, admiterea apelului promovat în cauză în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Transporturilor cu consecinţa obligării şi acestei părţi la plata sumelor acordate reprezentând contravaloarea facturi neachitate şi penalităţi de întârziere aferente.
În argumentarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut că Ministerul Transporturilor, sub autoritatea căruia funcţionează C.N.C.F.R. SA are obligaţia legală, ope legis, de a asigura fondurile necesare plăţii facturilor unităţilor pe care le are în subordine sau le coordonează, inclusiv în raport de unităţile aflate sub autoritatea sa, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 200 alin. (4) din Regulamentul de furnizare a energiei electrice la consumatori, context legal care îi conferă Ministerului Transporturilor calitatea de fidejusor şi pe cale de consecinţă calitatea procesuală pasivă în cauza de faţă.
5. Intimatul Ministerul Transporturilor şi Infrastructuri (conform denumiri actuale) a depus întâmpinare la cerea de recurs cu respectarea dispoziţiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., la data de 14 ianuarie 2010 prin care a solicitat respingerea recursului.
În esenţă, intimatul a susţinut că dispoziţiile Regulamentului pe care recurenta îşi întemeiază argumentele nu pot fi aplicate prin analogie C.N.C.F.R., societate comercială pe acţiuni care se află sub autoritatea ministerului şi nu în subordinea sau coordonarea acestuia, distincţia dintre cele trei categorii de unităţi fiind prevăzută expres în H.G. nr. 76/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Transporturilor şi Infrastructuri.
6. Asupra recursului.
Recursul declarat în cauză de recurenta reclamantă S.C. C.D. SA se vădeşte nefondat pentru considerentele ce urmează:
Problema de drept de a cărei dezlegare depinde soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Transporturilor şi Infrastructuri în cauză, statuată prin sentinţa şi decizia pronunţate, constă în a stabili dacă dispoziţiile art. 200 alin. (4) din Regulamentul de furnizare a energiei electrice aprobat prin H.G. nr. 1007/2004 instituie în sarcina ministerului, ca autoritate de stat în domeniul transporturilor feroviare, o obligaţie de garanţie pentru plata facturilor de energie electrică datorate de către unităţile aflate sub autoritatea sa, furnizorului de energie, respectiv recurentei reclamante.
Prin chestiunea ce se impune a fi subliniată este natura contractuală a fidejusiunii astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 1674-1678 C. civ. care constituie sediul materiei.
În alte cuvinte, independent de obligaţia impusă de lege sau de instanţa judecătorească, fidejusiunea presupune existenţa unui contract consensual şi unilateral prin care fidejusorul se obligă personal faţă de creditor să îndeplinească prestaţia la care e ţinut debitorul principal în cazul în care acesta nu şi-o respectă.
Sub un al doilea aspect, consimţământul fidejusorului trebuie să fie exprimat manifest, aşa cum se prevede în art. 1656 C. civ. potrivit cu care „fidejusiunea trebuie să fie expresă, şi nu se poate întinde peste marginile în care s-a contractat”, dispoziţii care sunt de strictă interpretare şi nu se pot extinde prin analogie.
Transpunând caracterele juridice care definesc fidejusiunea ca, un contract consensual, unilateral, cu titlu gratuit şi accesoriu în raport cu obligaţia în vederea căreia se încheie, la circumstanţele cauzei, concluzia care se impune este aceea a inexistenţei unui angajament expres asumat de Ministerul Transporturilor şi Infrastructuri în sensul executării obligaţiei de plată a facturilor pentru unităţile care se află în subordinea , coordonarea sau sub autoritatea sa.
În alte cuvinte obligaţia instituită de art. 200 alin. (4) din Regulamentul de furnizare a energiei electrice în sarcina organelor administraţiei centrale, de a sigura fondurile necesare plăţii facturilor pentru unităţile care se încadrează în prevederile alin (3) nu se converteşte într-o fidejusiune legală, deoarece independent de obligaţia impusă de lege acestei entităţi juridice şi fidejusiunea legală presupune existenţa unui contract consensual prin care entitatea juridică se obligă să garanteze faţă de creditor, executarea obligaţiei debitorului principal.
Esenţial în această concluzie nu este faptul că Ministerul Transporturilor şi Infrastructuri nu a fost parte în contractele de furnizare a energiei electrice încheiate de furnizor cu C.N.C.F.R. SA, deoarece legea nu impune pentru existenţa fidejusiunii îndeplinirea unor forme solemne, forma scrisă fiind necesară ad probationem , condiţia impusă de dispoziţiile legale mai sus examinate vizând caracterul expres al fidejusiunii, obligativitatea de a fi exprimată în mod manifest în termeni clari şi precişi.
În opinia Curţii, raporturile de coordonarea sau autoritate dintre Ministerul Transporturilor şi Infrastructuri şi C.N.C.F.R. SA nu condiţionează în mod fundamental existenţa fidejusiuni, deoarece orice obligaţie poate fi în principiu garantată prin fidejusiune, distinct de faptul că cele două categorii de raporturi se întrepătrund, în condiţiile în care, Ministerul Transporturilor şi Infrastructuri exercită drepturile şi obligaţiile statului român ca unic acţionar al C.F.R., iar în calitate de autoritate publică în domeniul transporturilor feroviare, coordonează activitatea companiei naţionale, esenţială fiind manifestarea expresă a angajamentului faţă de creditor de a garanta executarea obligaţiei debitorului principal.
Sub acest aspect, actul nou, depus în recurs de recurenta-reclamantă, intitulat „Acord” încheiat la 31 iulie 2008 între furnizorii de energie electrică şi C.N.C.F.R. SA, C.F.R.- călători, Ministerul Transporturilor şi Infrastructuri în legătură cu plata datoriei către furnizori de pârâtele C.F.R. şi C.F.R.- călători SA, în cuprinsul căruia se menţionează expres că Ministerul Transporturilor şi Infrastructuri coordonează activitatea C.F.R., nu este de natură să impună o altă concluzie pentru raporturile ce fac obiectul prezentului litigiu, anterioare încheieri acordului, deoarece numai raporturile de coordonare dintre C.F.R. şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructuri nu impun de plano existenţa obligaţiei de garanţie.
Faptul că, pentru datoriile C.F.R. şi C.F.R.- călători ce constituie obiectul acordului, Ministerul Transporturilor şi Infrastructuri şi-a asumat expres, în art. 4, obligaţia de a asigura de la bugetul de stat fondurile necesare plăţii de către C.F.R. a datoriei, în strictă concordanţă cu prevederile acordului, confirmă necesitatea existenţei unui angajament personal al fidejusorului, argument care, pentru datoria ce face obiectul litigiului de faţă nu a fost dovedit.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate Înalta Curte, va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C.D. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 302 din 16 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2022/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3592/2010. Comercial → |
|---|
