ICCJ. Decizia nr. 1668/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 1668/2010
Dosar nr. 2711/87/2011
Şedinţa publică de la 23 martie 2012
Deliberând asupra recursului, din actele şi lucrările dosarului constată următoarele :
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamanta DIRECŢIA PENTRU AGRICULTURĂ TELEORMAN a chemat în judecată pe pârâţii F.D. şi S.M.C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului F.D. la plata sumei de 10.929 lei şi a pârâtei S.M. la plata sumei de 7.465 lei reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat, creat în exerciţiul funcţiei contractuale de conducere.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că pârâţii, în calitatea lor de angajaţi în cadrul instituţiei reclamante, în funcţia de director coordonator şi director coordonator adjunct financiar contabil, s-au făcut vinovaţi de producerea prejudiciului sus menţionat, fiind încălcate prevederile art. 13 alin. (3) din HG nr. 8/2009.
Acţiunea a fost întemeiată în drept, pe dispoziţiile art. 270 alin. (1) coroborat cu art. 274 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, dar şi pe prevederile art. 998-999 C. civ.
Tribunalul Teleorman, invocând excepţia necompetenţei materiale a reţinut că între pârâţi şi reclamantă nu au existat raporturi de muncă, între părţi fiind încheiat un contract de management. Pe de altă parte, tribunalul a reţinut că suma de 18.394 lei, solicitată de reclamantă cu titlu de prejudiciu produs ca urmare a neîndeplinirii atribuţiilor prevăzute de lege şi în contractul de management, este produsă în perioada în care pârâţii au deţinut funcţiile de director coordonator, respectiv director coordonator adjunct. În consecinţă, rezultă că aceste decizii au fost luate în baza funcţiilor de conducere pe care aceştia le ocupau.
În consecinţă, competenţa aparţine instanţei de drept comun, în baza regulilor privitoare la mandat, iar dreptul comun nu poate fi jurisdicţia muncii, răspunderea pârâţilor neputând fi angajată în baza art. 270 C. muncii.
Tribunalul Teleorman, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2173 din 26 mai 2011, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Alexandria.
Judecătoria Alexandria, prin sentinţa civilă nr. 4062 din 14 octombrie 2011 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Teleorman, secţia contencios administrativ, şi constatând ivit conflict negativ de competenţă a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel Bucureşti pentru soluţionarea acestuia.
Pentru a dispune astfel, judecătoria a reţinut că potrivit art. 10 din contractele de management sus menţionate, litigiile izvorâte din încheierea, executarea, modificarea, încetarea şi interpretarea clauzelor respectivului contract, se soluţionează conform prevederilor care reglementează contenciosul administrativ.
Având în vedere aceste considerente, judecătoria a apreciat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora litigiile de contencios administrativ, cu valoare de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de tribunalele administrative fiscale.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 42 din 2 noiembrie 2011 a stabilit competenţa de soluţionare, în fond, a cauzei, în favoarea Tribunalului Teleorman, complet specializat de contencios administrativ şi fiscal.
Analizând conflictul negativ de competenţă cu care a fost investită, curtea de apel a reţinut că instanţa specializată în soluţionarea conflictelor de muncă nu este competentă să soluţioneze cauza, având în vedere că, din punct de vedere al obiectului nu este un litigiu de muncă, întrucât între reclamantă şi pârâţi nu au existat raporturi de muncă, neputând fi angajată răspunderea juridică a acestora în temeiul art. 270 C. muncii.
Pe de altă parte, curtea de apel a apreciat că nu este nici un litigiu de natură civilă, astfel cum a apreciat prima instanţă, litigiul fiind unul de contencios administrativ.
Direcţia pentru Agricultură Teleorman este o instituţie publică cu personalitate juridică, ce funcţionează la nivel judeţean, ca serviciu descentralizat al Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale. De asemenea, Curtea a arătat că cei doi pârâţi sunt funcţionari publici cu atribuţii de conducere, iar prin urmare între pârâţi şi reclamantă există raporturi juridice de serviciu, nicidecum raporturi juridice de muncă şi nici de drept comun, având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În continuare, Curtea a arătat că în materie de contencios administrativ, plenitudinea de competenţă aparţine tribunalului, sens în care a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea tribunalului.
Totodată, Curtea a avut în vedere şi alegerea instanţei competente de către părţi, prin contractele de management.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta DIRECŢIA PENTRU AGRICULTURĂ TELEORMAN, în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurată în sensul stabilirii competenţei materiale în favoarea Tribunalului Teleorman, complet specializat pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Prin criticile invocate, recurenta a susţinut că funcţiile deţinute de către pârâţi nu sunt funcţii publice, în raport de dispoziţiile art. III alin. (1) din OUG nr. 37/2009, prin care se prevede că acestea au fost desfiinţate.
În conformitate cu art. III alin. (6) şi (7) din acelaşi act normativ aceste funcţii se exercită în baza unui contract de management, care este asimilat contractului individual de muncă.
De asemenea, în sprijinul acestei soluţii sunt şi dispoziţiile deciziei nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a Curţii Constituţionale, referitoare la OG nr. 37/2009, prin care a fost constatată întemeiată excepţia de neconstituţionalitate.
În consecinţă, recurenta a arătat că, instanţa de apel a stabilit o greşită încadrare a statutului juridic al funcţiilor de director coordonator, respectiv director coordonator adjunct, şi a pronunţat sentinţa cu încălcarea greşită a legii.
Recursul este nefondat.
Analizând criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că problema de drept dedusă judecăţii se referă la stabilirea naturii juridice a raporturilor dintre reclamantă şi pârâţi, prin contractele de management încheiate.
Astfel, pretenţiile formulate de reclamanta DIRECŢIA PENTRU AGRIULTURĂ TELEORMAN se întemeiază pe neîndeplinirea obligaţiilor pe care le aveau pârâţii în baza funcţiilor ocupate în perioada de referinţă şi anume funcţia de director coordonator şi director coordonator adjunct.
Reclamanta este o instituţie publică cu personalitate juridică în raport de dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 90/1991 şi al art. 2 şi art. 4 alin. (1) din OUG nr. 70/2001, iar cei doi pârâţi sunt funcţionari publici cu atribuţii de conducere, în temeiul art. 92 din Legea nr. 188/1999.
În altă ordine de idei, pretenţiile reclamantei derivă din încheierea contractelor de management nr. 196 şi 197, ambele încheiate la data de 28 mai 2009, între Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi pârâţi.
În această situaţie, între părţi există raport juridic de serviciu, astfel cum este el definit : ,, raportul juridic de muncă născut în urma realizării acordului de voinţă între autoritatea sau instituţia publică şi funcţionarul public .
Raporturile juridice de serviciu stabilite în cauză sunt de natură juridică contractuală, iar prin contractele de management invocate, părţile au convenit şi asupra instanţei competente în cazul ivirii unor situaţii litigioase între ele.
Prin urmare, având în vedere dispoziţiile art. 10 din contract, coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 158 alin. (3) şi art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în mod corect a fost stabilită competenţa instanţei de contencios administrativ privind soluţionarea cauzei.
În ceea ce priveşte criticile recurentei referitoare la Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunţată de Curtea Constituţională, prin care a fost constatată neconstituţională OUG nr. 37/2009, privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii administraţiei publice, Înalta Curte constată că instanţa care a pronunţat regulatorul de competenţă nu a avut în vedere dispoziţiile actului normativ declarat neconstituţional. Considerentele instanţei au privit natura contractuală a raporturilor de serviciu, fiind lipsite de relevanţă dispoziţiile deciziei invocată de recurentă.
În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta DIRECŢIA PENTRU AGRICULTURĂ TELEORMAN împotriva deciziei civile nr. 42 din 2 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2870/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 152/2016. Comercial → |
|---|
