ICCJ. Decizia nr. 227/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 227/2010
Dosar nr.39803/3/2008
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 39803/3/2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta P.I.C. a chemat în judecată pârâta C.N.I.N. SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumelor de 84.101,57 lei şi 5.530,99 Euro cu titlu de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită.
Cauza a fost soluţionată prin sentinţa comercială nr. 12052 din 28 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 39803/3/2008, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtei C.N.I.N. SA să plătească reclamantei despăgubiri în cuantum de 80.243,57 lei şi 5.304,40 Euro şi cheltuieli de judecată constând în sumele de 2.638 Euro şi 5.506,77 lei.
Împotriva hotărârii mai sus menţionate a declarat apel C.N.I.N. SA arătând că: 1. competenţa de soluţionare a acestei cauze aparţine secţiei de contencios administrativ a tribunalului, iar nu secţiei comerciale; 2. reclamanta - intimată nu are capacitate procesuală de folosinţă; 3. în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie reglementate de art. 998- 999 C. civ.
Prin Decizia nr. 271 din 28 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta C.N.I.N. SA împotriva sentinţei comerciale nr. 12052 din 28 octombrie 2009 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi a respins şi cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut:
1. Referitor la critica vizând soluţia de respingere a excepţiei necompetenţei primei instanţe în soluţionarea cererii introductive, că soluţia tribunalului este justă şi legală în considerarea faptului că pretenţiile ce fac obiectul litigiului sunt solicitate în baza unei sentinţe comerciale, pronunţate de o instanţă comercială (tribunalul), într-un dosar comercial, astfel încât, în mod evident natura litigiului este una comercială şi nu de contencios administrativ, iar competenţa materială şi funcţională de soluţionare a cauzei s-a stabilit corect şi revine - Secţiei Comerciale a Tribunalului Bucureşti.
2. In ceea ce priveşte critica asupra soluţiei date excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei, Curtea a motivat că această problemă a fost tranşată prin Decizia comercială nr. 187 din 8 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în soluţionarea apelului împotriva sentinţei comerciale nr. 6612 din 27 mai 2008, reţinându-se că, potrivit dispoziţiilor Legii Asocierii din 1890, toate asocierile, indiferent de existenţa sau nu a personalităţii juridice, deţin capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.
3. Asupra criticii referitoare la aspectele legate de fondul litigiului, Curtea a reţinut că este neîntemeiată în considerarea următoarelor:
Prin neexecutarea voluntară a obligaţiei de plată stabilite prin titlu executoriu, pârâta a săvârşit o faptă ilicită prin omisiune, încălcând obligaţiile stabilite prin dispoziţiile art. 371 alin. (1) C. proc. civ., respectiv, fapta ilicită constă în executarea cu întârziere a obligaţiei de plată stabilită prin titlu executoriu - sentinţa comercială nr. 6612 din 27 mai 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Astfel, prejudiciul cauzat reclamantei constă în lipsa de folosinţă a sumelor de bani cuvenite în baza titlului executoriu, între intervalul 12 august 2008, dată la care pârâta a consemnat suma la dispoziţia executorului şi 30 septembrie 2008, data la care a fost efectiv transferată suma în contul reclamantei, întârzierea la plată fiind generată de pârâtă prin promovarea unei contestaţii la executare în cadrul căreia a solicitat suspendarea provizorie a executării silite.
In considerarea tuturor acestor argumente, Curtea a respins apelul ca nefondat, apreciind că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materie la situaţia de fapt.
In temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată, motivat de faptul că, din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că, suma în cuantum de 2048 Euro, reprezentând onorariu de avocat, pretinsă cu acest titlu, a fost suportată de parte în această fază procesuală.
Împotriva deciziei nr. 271 din 28 aprilie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, au declarat recurs atât reclamanta P.I.C., cât şi pârâta C.N.I.N. SA.
I. Reclamanta P.I.C. a criticat Decizia instanţei de apel pentru nelegalitate, invocând motivele prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., după cum urmează:
1. În argumentarea motivului stipulat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 105 alin. (2) raportat la art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., constând în respingerea cererii sale accesorii de obligare a apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, în eventualitatea în care acesta ar fi căzut în pretenţii, cu motivarea că înscrisurile contabile depuse în susţinerea acestei pretenţii, nu au făcut dovada efectuării cheltuielilor în faza procesuală a apelului, respectiv, pentru că nu a fost depus contractul de asistenţă juridică în baza căruia s-a plătit onorariul de avocat pentru susţinerea intereselor reclamantei în calea de atac promovată de pârâtă. Reclamanta a susţinut că, respingerea acestui capăt de cerere s-a făcut fără a fi fost pus în discuţia părţilor şi fără ca instanţa de apel, în virtutea rolului activ conferit de dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. să fi dispus administrarea probei de natură să înlăture suspiciunea cu privire la efectuarea cheltuielilor de judecată în faza procesuală a apelului.
2. Al doilea motiv de critică, susţinut de P.I.C., conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. şi a art. 34 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că respingerea cererii sale de obligare a C.N.I.N. SA, la plata cheltuielilor de judecată suportate în apel, doar pentru argumentul că nu au fost dovedite prin nedepunerea contractului de asistenţă juridică, constituie încălcare a textelor legale amintite.
II. Recurenta - pârâtă C.N.I.N. SA a criticat Decizia nr. 271 din 28 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pentru motivele prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
1. Din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a susţinut că Decizia atacată cuprinde o contradicţie între motivarea cuprinsă în considerente şi dispozitivul hotărârii. Respectiv, pârâtă a invocat faptul că, instanţa de apel, deşi a reţinut în considerente că se impunea obligarea sa în cauză, doar la plata dobânzii legale, prin respingerea în tot a apelului declarat de C.N.I.N. SA şi menţinerea hotărârii instanţei de fond, a obligat-o şi la plata diferenţelor de curs valutar, ceea ce contrazice înseşi argumentele prin care îşi justifică soluţia.
2. Referitor la dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pârâta a reiterat excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei comerciale a tribunalului, ca primă instanţă în soluţionarea litigiului, invocată în apel, susţinând că a fost schimbată natura juridică a actului dedus judecăţii, apreciindu-se în mod eronat că ar avea caracter comercial. A arătat că soluţionarea litigiului revenea instanţei de contencios administrativ, în raport de obiectul acţiunii - cerere în despăgubiri, întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. - şi de incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 82 alin. (2) din O.U.G nr. 60/2001 privind achiziţiile publice, care prevăd că: "acţiunea în justiţie prin care se solicită despăgubiri se introduce la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărui arie teritorială de competenţă se află sediul autorităţii contractante.", norme legale, ulterior abrogate prin OUG nr. 34/2006 - privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, care prevede la art. 287 alin. (1): „ pentru procedurile prevăzute la art. 286 se aplică dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare. "De asemenea, recurenta-pârâtă a precizat, că, în măsura în care s-ar trece peste normele legale anterior menţionate, competenţa materială în soluţionarea cauzei, ar reveni judecătoriei, în considerarea naturii civile a litigiului şi a incidenţei în speţă a dispoziţiilor art. 373 alin. (3) C. proc. civ., prin raportare la principiul "accesorium sequitur principale", în condiţiile în care este vorba de o acţiune în despăgubiri derivate dintr-o contestaţie la executare.
3. Criticile pe care C.N.I.N. SA le-a invocat din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi pentru care a susţinut că Decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii vizează următoarele aspecte:
Soluţionarea excepţiei necompetenţei funcţionale a secţiei comerciale a tribunalului, ca primă instanţă în soluţionarea litigiului s-a făcut cu încălcarea art. 82 alin. (2) din O.U.G nr.60/2001 privind achiziţiile publice, art. 287 din OUG nr. 34/2006 - privind atribuirea contractelor de achiziţie publică şi art. 373 alin. (3) C. proc. civ. Soluţia privind excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei P.I.C. a fost pronunţată fără examinarea argumentelor nou invocate, doar în baza Deciziei comerciale nr. 187 din 8 aprilie 2009 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială. Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, în cauză nefiind îndeplinite nici una dintre condiţiile prevăzute de textele legale menţionate, nici referitor la fapta ilicită, nici referitor la prejudiciul cauzat şi pe cale de consecinţă, nici referitor la legătura de cauzalitate dintre cele două; Instanţa de apel, prin respingerea administrării probei cu expertiză contabilă, solicitate de pârâtă, a încălcat art. 295 alin. (2) raportat la art. 292 C. proc. civ.
Analizând recursul formulat de reclamanta P.I.C. prin prisma motivelor invocate, raportat la temeiurile de drept menţionate, Înalta Curte, constată că este fondat şi îl va admite în considerarea următoarelor:
1. În privinţa primului motiv, se reţine că, potrivit principiului contradictorialităţii care guvernează procesul civil, instanţa de apel avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le-ar fi apreciat ca utile soluţionării cererii de obligare a părţii ce va cădea în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată. Aceeaşi obligaţie revenea instanţei de control şi în temeiul dispoziţiilor art. 129 alin. (4) coroborat cu art. 167 C. proc. civ., iar încălcarea acestor norme justifică incidenţa în speţă a prevederilor art. 105 alin. (2) din acelaşi cod, imposibilitatea părţii de a-şi susţine pretenţiile fiind de natură să îi producă o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anulare. De asemenea, este real că potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa este datoare să manifeste rol activ în soluţionarea cauzei şi, în condiţiile în care pretenţiile părţii nu erau suficient dovedite, pentru a-i permite formarea unei convingeri, trebuia să dispună completarea probatoriului.
2. Este întemeiat şi cel de-al 2-lea motiv dezvoltat de reclamantă în memoriul de recurs şi încadrat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Decizia atacată este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că, cererea de obligare a părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în faza procesuală a apelului a fost respinsă ca nedovedită, deşi la dosarul cauzei erau depuse documente contabile (aflate la filele 43,44 dosar apel) de plată a onorariului de avocat, pe care era menţionat numărul contractului de asistenţă juridică, acelaşi număr fiind înscris şi pe împuternicirea avocaţială (aflată la fila 18 dosar apel), astfel încât, cheltuielile erau justificate în mod neechivoc.
Susţinerea recurentei reclamante referitoare la încălcarea prevederilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, potrivit cărora: „Contactul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului.", vor fi înlăturate ca fiind lipsite de relevanţă şi chiar de pertinenţă în cauză, partea aflându-se în eroare cu privire la conţinutul textului legal invocat, făcând confuzie între noţiunile de „contract" şi „contact", în speţă neregăsindu-se situaţia reglementată de norma legală.
In temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obligă recurenta-pârâtă C.N.I.N. SA Bucureşti, către recurenta-reclamantă P.I.C. Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3708 Euro, efectuate în faza procesuală a recursului.
Recursul declarat de pârâtă, C.N.I.N. SA, este nefondat în raport de motivele dezvoltate şi de textele legale invocate, înalta Curte urmând să-1 respingă motivat de următoarele argumente:
1. Pretinsa existenţă a contradicţiei între considerentele deciziei atacate şi dispozitivul acesteia, referitor la obligaţia de plată doar a dobânzii legale, nu se regăseşte în cuprinsul hotărârii atacate, astfel încât, critica susţinută de pârâtă nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în care se reţine că recursul este admisibil "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii", nici una dintre ipotezele menţionate nefiind incidente în cauză.
2. Critica circumscrisă de pârâtă motivului prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căreia instanţa a schimbat natura juridică a actului dedus judecăţii, constituie o reiterare lipsită de pertinenţă a excepţiei necompetenţei funcţionale a secţiei comerciale a tribunalului, ca primă instanţă în soluţionarea litigiului. Soluţia pronunţată de instanţele inferioare asupra excepţiei este una legală şi corectă, în raport, atât de calitatea de comercianţi a părţilor, definită în art. 7 C. com.:" Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale", cât şi de obiectul cererii - acţiune în despăgubiri decurgând din prejudiciul cauzat prin executarea unei hotărâri pronunţate de o instanţă comercială, în cauză fiind incidente prevederile art. 4 C. com., care instituie prezumţia de comercialitate pentru actele şi faptele săvârşite de comerciant, prezumţie nerăsturnată de pârâtă şi dispoziţiile art. 56 C. com., care reglementează competenţa în materie comercială, potrivit cărora: „Dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, încât priveşte acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel."
Susţinerile pârâtei, potrivit cărora competenţa funcţională ar aparţine instanţei de contencios administrativ, în temeiul dispoziţiilor art. 82 alin. (2) din OUG nr. 60/2001 privind achiziţiile publice şi art. 287 alin. (1) din OUG nr. 34/2006 - privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, vor fi înlăturate, nefiind aplicabile speţei deoarece instituie o procedură specială, ce reglementează exclusiv cererile de despăgubiri privind achiziţiile publice, iar cererea reclamantei este întemeiată pe dispoziţiile art. 404 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 998-999 C. civ. Va fi respinsă şi susţinerea potrivit căreia competenţa materială ar reveni judecătoriei, în temeiul art. 373 alin. (3) C. proc. civ. şi principiului "accesorium sequitur principale", acestea nefiind incidente în speţă; norma legală este una specială, de strictă interpretare, care dispune cu privire la competenţa de soluţionare a litigiilor limitativ avute în vedere de legiuitor, respectiv, exclusiv pentru contestaţiile la executare, iar extinderea aplicabilităţii acesteia ar constitui încălcarea a principiilor exceptio est strictissime interpretationis şi ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus. Competenţa de soluţionare a cauzei a fost corect stabilită de instanţele inferioare, care, în raport de natura litigiului au dat eficienţă normei generale în materie, art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.
3. Nici criticile încadrate de recurenta - pârâtă în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt fondate şi vor fi respinse după cum urmează:
Pretinsa soluţionare a excepţiei necompetenţei funcţionale a secţiei comerciale a tribunalului, cu încălcarea art. 82 alin. (2) din O.U.G nr. 60/2001 privind achiziţiile publice, art. 287 din OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică şi art. 373 alin. (3) C. proc. civ., va fi înlăturată deoarece textele legale menţionate nu sunt incidente în cauză, pentru argumentele anterior expuse.
Referitor la excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei P.I.C., Înalta Curte reţine că instanţele de fond au pronunţat o soluţie corectă şi legală; susţinerile pârâtei potrivit cărora instanţa de apel nu ar fi examinat motivele pe care le-a invocat şi care s-ar fi ivit ulterior pronunţării Deciziei comerciale nr. 187 din 8 aprilie 2009 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, au fost corect înlăturate, fiind simple afirmaţii, nesusţinute de nicio probă administrată în faza procesuală a apelului, astfel încât, soluţia dată în considerarea dispoziţiilor Legii Asocierii 1890, valorificate prin hotărârea mai sus indicată, este justă.
Criticile vizând pronunţarea Deciziei comerciale nr.c271 din 28 aprilie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, cu încălcarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., prin neîndeplinirea în cauză a nici uneia dintre condiţiile privind fapta ilicită şi prejudiciul cauzat şi pe cale de consecinţă, nici referitor la legătura de cauzalitate dintre cele două, vor fi de asemenea respinse în considerarea dispoziţiilor art. 404 alin. (2) C. proc. civ., care constituie temeiul de drept al acţiunii şi în care se prevede că: "In cazul respingerii contestaţiei, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestaţia a fost exercitată cu rea-credinţă, el va fi obligat şi la plata unei amenzi de la 500.000 lei la 7.000.000 lei.".
Astfel, din perspectiva acestui text legal, acţiunea reclamantei este fondată şi toate susţinerile pârâtei privind inexistenţa faptei ilicite constând în exercitarea contestaţiei la executare ca drept procesual pus la îndemâna sa de legiuitor, nu subzistă, în condiţiile în care, acelaşi legiuitor prevede expres posibilitatea obligării contestatorului la plata de despăgubiri pentru întârzierea executării, în cazul în care contestaţia sa a fost respinsă, aşa cum este cazul în speţă. De asemenea, referitor la inexistenţa culpei contestatorului, această situaţie este reglementată distinct, şi sancţionată cu obligarea acestuia la plata unei amenzi, pentru varianta exercitării cu rea credinţă a contestaţiei, situaţie ce nu se regăseşte în petitul cererii de chemare în judecată, fapt pentru care şi această susţinere va fi înlăturată.
In ceea ce priveşte, prejudiciul cauzat reclamatei, acesta este neechivoc, rezultând din prevederile normei legale menţionate şi din întârzierea evidentă a executării, situaţia fiind corect reţinută în considerentele deciziei atacate în sensul că : că, prin neîndeplinirea obligaţiei legale de executare voluntară a obligaţiei de plată stabilită printr-un titlu executoriu, pârâta a săvârşit o faptă ilicită prin omisiune, încălcând obligaţii stabilite prin dreptul obiectiv.
Fapta ilicită a pârâtei constă în executarea cu întârziere a obligaţiei de plată stabilite prin titlu executoriu, respectiv sentinţa comercială nr. 6612 din 27 mai 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Deşi pârâta, la 12 august 2008 a consemnat la dispoziţia executorului judecătoresc, la CEC Bank suma totală reprezentând creanţa din titlu executoriu, aceasta a formulat contestaţie la executare, iar în cadrul contestaţiei la executare a solicitat suspendarea provizorie a executării. Prin urmare executarea titlului a fost întârziată, iar suma consemnată la CEC Bank a fost eliberată de executorul judecătoresc la 30 septembrie 2008, fiind transferată în contul intimatei.
Faţă de cele arătate, rezultă că prejudiciul cauzat intimatei constă în lipsa de folosinţă a sumelor de bani acordate de instanţă prin titlu executoriu, prejudiciu echivalat de legiuitor prin dobânda legală şi diferenţele de curs valutar.
Şi critica vizând încălcarea art. 295 alin. (2) raportat la art. 292 C. proc. civ., prin respingerea administrării probei cu expertiză contabilă va fi înlăturată, în considerarea chiar a normelor legale mai sus menţionate, întrucât acestea prevăd admisibilitatea refacerii probelor administrate în primă instanţă şi încuviinţarea de probe noi, dacă au fost solicitate prin declaraţia de recurs, dar, în speţă, proba cu expertiză contabilă nu se încadrează în niciuna dintre cele două categorii, întrucât proba nu a fost efectuată la fond şi nici nu are caracter de probă nouă, întrucât, administrarea ei a fost pusă în discuţia părţilor în faţa primei instanţe, dar a fost respinsă, ca şi consecinţă a opoziţiei chiar a recurentei-pârâte de astăzi.
Faţă de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte şi va admite recursul declarat de reclamanta P.I.C. şi în temeiul art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul pârâtei C.N.I.N. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta P.I.C. Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 271 din 28 aprilie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, modifică în parte Decizia în sensul obligării apelantei-pârâte şi la plata cheltuielilor de judecată în apel în sumă de 2.048 Euro.
Obligă recurenta pârâtă C.N.I.N. SA Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3708 Euro către recurenta-reclamantă P.I.C. Bucureşti.
Respinge recursul declarat de pârâta C.N.I.N. SA Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 271 din 28 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1321/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2715/2010. Comercial → |
|---|
