ICCJ. Decizia nr. 2715/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2715/2010
Dosar nr. 5484/2/2010
Şedinţa publică din 20 septembrie 2011
Asupra recursului comercial de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 147 din 15 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a fost respinsă ca nefondată acţiunea în anularea sentinţei arbitrale nr. 42 din 2 martie 2010 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul nr. 247/2009 formulată de petenta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI în contradictoriu cu intimata A.F.T.A.
S-a reţinut de către Curte că reclamanta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI a solicitat obligarea pârâtei A.F.T.A. la plata sumei de 128.230,08 lei, din care 54.826,16 lei arendă neachitată la termenele scadente, 4.841,91 lei TVA aferent şi 68.562,01 lei penalităţi de întârziere, calculate potrivit art. 6.4 din contractul de arendă nr. 32 din 24 octombrie 2001, debit calculat până la data 28 septembrie 2007, precum şi plata penalităţilor prevăzute de art. 6.4 din contract până la data stingerii debitului.
Prin sentinţa arbitrală nr. 42 din 2 martie 2010 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul nr. 247/2009, cererea reclamantei a fost respinsă ca prescrisă.
Pentru a pronunţa această sentinţă Tribunalul arbitral a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1865 punctul 1 C. civ. şi art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, întreruperea termenului de prescripţie este condiţionată de introducerea unei acţiuni patrimoniale, care îndeplineşte condiţiile generale ale cererii de chemare în judecată, pe cale directă sau incidentă.
Reclamanta, în motivarea întreruperii prescripţiei nu a invocat introducerea unei acţiuni civile împotriva pârâtei, ci o executare silită împotriva căreia pârâta a formulat contestaţie la executare, care a fost admisă cu consecinţa respingerii formelor de executare. Chiar dacă reclamanta a manifestat diligenţă şi nu i se poate reproşa pasivitatea în realizarea drepturilor sale, tribunalul arbitral a reţinut că se putea vorbi de întreruperea cursului prescripţiei numai în situaţia respingerii contestaţiei la executare.
Împotriva acestei sentinţe a formulat acţiune în anulare reclamanta Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti, înregistrată sub nr. 5484/2/2010, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială.
În motivare s-a arătat că instanţa arbitrală nu a ţinut seama, în soluţionarea cererii, că reclamantei nu-i pot fi aplicate dispoziţiile legale privitoare la prescripţie, întrucât aceasta şi-a manifestat voinţa de a acţiona în sensul recunoaşterii dreptului său de creanţă şi a recuperării sumelor de bani datorate de către pârâtă, cu titlu de redevenţă. Nu s-a avut în vedere nici faptul că, până la momentul introducerii cererii de arbitrare, reclamanta a procedat la somarea şi la declanşarea împotriva pârâtei AF T.A. a procedurii de executare silită pentru suma datorată cu titlu de redevenţă şi penalităţi de întârziere, în baza contractului de arendă nr. 32 din 24 octombrie 2001.
A.D.S. a mai susţinut că sumele pe care le încasează se fac venituri la bugetul de stat, potrivit art. 8 alin. (3) din OUG nr. 147/2002, iar executarea acestora se prescrie în termen de 5 ani, potrivit art. 121 alin. (1) din OG nr. 92/2003.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii în anulare formulată de A.D.S.
Analizând sentinţa arbitrală atacată, în raport de probele administrate, susţinerile părţilor şi temeiul de drept invocat Curtea a apreciat că acţiunea în anulare este nefondată, având în vedere următoarele considerente:
Prin contractul de arendă nr. 32 din 24 octombrie 2001 părţile au stabilit de comun acord ca în schimbul exploatării terenului agricol în suprafaţă de 309,73 ha arendaşul să achite reclamantei arenda reprezentând echivalentul în lei a 500 kg grâu STAS/ha/an în cazul terenurilor având categoria de folosinţă arabil.
Arenda se datora de la data punerii în posesie, iar termenele şi procentele de plată au fost stabilite, prin contract, astfel: până la 30 august 20%; până la 30 noiembrie - 80%. Potrivit art. 4.2. lit. a) raportat la art. 6.1. şi art. 6.5. neplata arendei în termen de 30 de zile de la data limită de plată (prima zi lucrătoare ce urmează datei scadenţei) conduce la rezilierea de drept a contractului.
Urmare a neîndeplinirii de către A.F.T.A. a obligaţiei contractuale de plată a arendei, prin Adresa nr. 16.514 din 28 iunie 2004 A.D.S. a comunicat, potrivit pactului comisoriu expres de gradul IV, prevăzut în art. 6.5. rezilierea contractului de arendă încheiat între părţi. La data rezilierii, pentru perioada 29 noiembrie 2001-28 iunie 2004, debitul calculat în procent de 100% a fost în valoare de 128.230,08 lei din care 54.826,16 lei arendă neachitată la termenele scadente, 4.841,91 lei TVA aferent şi 68.562,01 lei penalităţi de întârziere calculate până la data de 28 septembrie 2007.
În temeiul art. 1 alin. (2) din OUG nr. 64/2005 coroborate cu dispoziţiile art. VIII şi art. X din OUG nr. 51/1998, republicată, reclamanta a emis somaţia de plată în temeiul titlului executoriu, iar pârâta a formulat contestaţie la executare.
Prin sentinţa comercială nr. 151 din 15 noiembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială, în dosarul nr. 5482/2005 contestaţia pârâtei a fost admisă, instanţa constatând că A.D.S. a procedat la executarea silită în baza unul titlu executoriu nevalabil - contractul de arendă nr. 32 din 24 octombrie 2001, modificat prin actul adiţional nr. 1 din 17 aprilie 2003 şi reziliat unilateral de către A.D.S. (în baza pactului comisoriu prevăzut la articolul 6.5. din contract). S-a constatat, aşadar, că declanşarea procedurii executării silite, prin comunicarea nr. 38963 din 5 septembrie 2005, la peste 1 an de la data rezilierii unilaterale a contractului de arendă este nelegală. Această sentinţă a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 2536 din 20 septembrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 151/1/2006, prin care s-a respins recursul declarat de A.D.S. (conform certificatului de grefă aflat la fila 51 dosar arbitral).
Pe lângă acest aspect relevant - lipsa unui titlu executoriu valabil, Curtea constată că în mod judicios instanţa arbitrală a apreciat că cererea reclamantei a fost formulată după împlinirea termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 16 din Decretul nr. 167/1954.
Susţinerile reclamantei în sensul că demersurile sale judiciare ar fi avut ca efect întreruperea termenelor de prescripţie au fost înlăturate de către instanţa de control, întrucât nici una din acţiunile întreprinse de petentă nu s-a finalizat prin pronunţarea unei sentinţe care să-i fie favorabilă.
Şi afirmaţia potrivit căreia suma pretinsă în cauză ar fi creanţă bugetară şi s-ar prescrie în termenul special de 5 ani a fost înlăturată, constatându-se că redevenţele, amenzile şi alte venituri proprii rezultate din raporturi juridice contractuale (încheiate de instituţii publice cum este şi cazul petentei) nu sunt creanţe bugetare cărora să li se aplice termenul de executare silită de 5 ani prevăzut de art. 131 alin. (1) din OUG nr. 92/2003.
Constatând că în cauză nu este incident nici unul din motivele care să determine desfiinţarea hotărârii arbitrale, prevăzute de art. 364 C. proc. civ., Curtea a respins acţiunea în anulare ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs AGENTIA DOMENIILOR STATULUI care a solicitat modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii în anularea sentinţei arbitrale nr. 42 din 2 martie 2010.
Recurenta a solicitat să se constate că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, având în vedere următoarele dispoziţii legale:
Conform art. 4, alin. (1) din Legea nr. 268/2001: «Se înfiinţează Agenţia Domeniilor Statului, instituţie de interes public cu personalitate juridică, cu caracter financiar şi comercial, în subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.», având ca atribuţii cele menţionate în acest articol.
Potrivit HG nr. 1503/2009 privind reorganizarea Agenţiei Domeniilor Statului, adoptată de Guvern în baza Legii nr. 329/2009, publicată în Monitorul Oficial în data de 09 decembrie 2009, Agenţiei Domeniilor Statului i-a fost schimbat regimul de finanţare. respectiv din instituţie finanţată integral din venituri proprii în instituţie finanţată integral de la bugetul de stat.
Potrivit art. 1 alin. (2) C. proCod Fiscal ,,Prezentul cod se aplică si pentru administrarea drepturilor vamale, precum şi pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel".
S-a precizat ca Legea 500/2002, privind finanţele publice, la art. 2, pct. 7, defineşte bugetul general consolidat ca fiind ,,ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un întreg".
Astfel, chiar dacă recurenta este o instituţie de interes public finanţată din surse bugetare, veniturile încasate de Agenţia Domeniilor Statului se fac venituri la bugetul de stat [art. 8 alin. (3) din OUG nr. 147/2002], iar sumele încasate din exploatarea terenurilor agricole proprietate a statului reprezintă contribuţie la bugetul de stat, fiind aplicabile în cauză termene speciale de prescripţie, respectiv termenul de 5 ani prevăzut de art. 121 alin. (1) din OG nr. 92/2003.
Recurenta a apreciat că aspectele legale referitoare la prescripţia extinctivă nu sunt aplicabile în speţa de faţă, întrucât A.D.S., şi-a manifestat voinţa de a acţiona în sensul recunoaşterii dreptului său de creanţă şi a recuperării sumelor de bani datorate de A.F.T.A. După rezilierea contractului de arendă nr. 32 din 24 octombrie 2001, pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale asumate de către A.F.T.A. referitoare la plata contravalorii exploatării suprafeţei de teren cu destinaţie agricolă, A.D.S. a procedat la comunicarea titlului executoriu şi la somarea pârâtei de a-şi onora obligaţiile de plată angajate contractual, în cadrul unei proceduri de executare silită prevăzută de norme legale speciale, instituite în acest sens, şi anume Legea nr. 190/2004, OUG nr. 51/1998 şi OUG nr. 64/2005, cu modificările şi completările lor ulterioare.
Recurenta a învederat şi că instanţa de fond a înlăturat susţinerile A.D.S. în sensul că demararea procedurii de executare silită ar fi avut ca efect întreruperea termenelor de prescripţie, motivat de faptul că "nici una din acţiunile întreprinse de petentă nu s-a finalizat prin pronunţarea unei sentinţe care să îi fie favorabilă ".
Faţă de prevederile legale, respectiv art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, A.D.S. a arătat că a procedat la comunicarea titlului executoriu şi la somarea pârâtei de a-şi îndeplini obligaţiile de plată angajate contractual.
Referitor la lipsa unui titlu executoriu, recurenta a arătat următoarele:
Contractul de arendă reprezintă un contract cu executare succesivă, iar rezilierea reprezintă sancţiunea contractuală rezultată din neexecutarea culpabilă a obligaţiilor ce-i revin de către una din părţile contractante.
În speţă, în culpă contractuală este contestatoarea care nu şi-a îndeplinit obligaţiile de plată a arendei potrivit contractului pe care şi 1-a asumat, iar sancţiunea rezilierii nu presupune repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Având în vedere faptul că instanţa de judecată a reţinut în motivarea hotărârii pronunţate neexistenţa unui titlu executoriu valabil, există posibilitatea ca partea care şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, să nu mai poată obţine îndeplinirea obligaţiilor celeilalte părţi, situaţie care ar încălca disciplina contractuală şi dispoziţiile art. 969 şi art. 970 C. civ.
Nu este evident echitabil, a arătat recurenta şi nici în conformitate cu dispoziţiile legale ca partea care şi-a îndeplinit obligaţiile, în speţă ADS, să suporte consecinţele culpei celeilalte părţi, în speţă A.F.T.A., respectiv imposibilitatea obţinerii contraprestaţiilor corespunzătoare prestaţiilor executate de subscrisa de la cocontractant. Mai mult, potrivit art. 1073 C. civ., creditorul (ADS) are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare.
Prin urmare, întrucât obligaţiile de plată ale A.F.T.A., rezultând din contract nu au fost stinse prin plata, iar procedura executării silite declanşată de ADS nu s-a finalizat cu recuperarea sumelor de bani datorate, recurenta a solicitat admiterea recursului.
În conformitate cu dispoziţiile OUG nr. 4/2006, precum şi în baza Legii nr. 94/2010, cu aplicarea art. 86 din OUG nr. 51/1998, cu modificările şi completările ulterioare, Agenţia Domeniilor Statului este scutită de plata taxelor judiciare de timbru .
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Deşi legal citată, intimata nu a formulat întâmpinare.
Analizând cauza sub aspectul motivelor de recurs invocate şi în lumina dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte greşita admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta a invocat dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001, HG nr. 1503/2009 şi art. 1 alin. (2) C. proCod Fiscal, precum şi dispoziţiile art. 8 alin. (3) din OUG nr. 147/2002 şi a arătat că veniturile încasate de AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI se fac venituri la bugetul de stat, situaţie în care este aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 121 alin. (1) din OG nr. 92/2003.
Criticile recurentei, care se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează, pe de-o parte întreruperea termenului de prescripţie printr-un act începător de executare conform art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, iar pe de altă parte împrejurarea că dreptul material la acţiune nu este prescris, fiind aplicabile termenele speciale de prescripţie prevăzute de Codul de procedură fiscală întrucât creanţa ADS este o creanţă bugetară.
În ceea ce priveşte împrejurarea că veniturile încasate de Agenţia Domeniilor Statului se fac venituri la bugetul de stat, curtea reţine că aceasta rezultă din dispoziţiile art. 8 alin. (3) din OUG nr. 147/2002 care prevăd că veniturile încasate de Agenţia Domeniilor Statului din celelalte activităţi pe care le desfăşoară conform atribuţiilor stabilite prin legi (n. b. cu excepţia activităţilor decurgând din privatizare), rămase după deducerea cheltuielilor efectuate pentru realizarea activităţilor respective, se fac venituri la bugetul de stat.
Susţinerea recurentei referitoare la calificarea redevenţei ca şi creanţă bugetară, întrucât reprezintă o "contribuţie "la bugetul de stat, urmează însă a fi înlăturată.
Se va reţine că definiţia creanţei bugetare se raportează la taxele, impozitele, contribuţiile, amenzile şi alte sume ce reprezintă resurse financiare publice, potrivit legii. De asemenea, potrivit art. 21 C. proCod Fiscal, drepturile care alcătuiesc creanţele fiscale sunt:
- dreptul la perceperea taxelor şi impozitelor, ca şi dreptul la restituirea taxelor şi impozitelor, denumite creanţe fiscale principale;
- dreptul la perceperea dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, denumite creanţe fiscale accesorii.
În conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care se constituie baza de impunere care le generează.
De altfel, potrivit art. 1 din OG nr. 92/2003 republicată, "prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat se înţelege ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale în legătură cu:
a) înregistrarea fiscală;
b) declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat;
c) soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale."
Analizând coroborat dispoziţiile legale enunţate mai sus, curtea reţine că redevenţele la care este îndrituită recurenta în temeiul contractului, chiar dacă reprezintă venituri publice, nu întrunesc condiţiile prevăzute de lege pentru a fi calificate ca fiind creanţe bugetare.
Chiar dacă art. 1 a fost modificat ulterior introducerii acţiunii, prin OG nr. 29/2011, curtea va reţine că în prezent sfera creanţelor fiscale este delimitată mult mai clar, fiind prevăzut în alin. (4) al textului că OG nr. 92/2003 nu se aplică pentru administrarea creanţelor datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturi juridice contractuale, cu excepţia redevenţelor miniere şi a redevenţelor petroliere.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse şi excluderea explicită din sfera de aplicare a normelor fiscale a administrării creanţelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale, ca şi împrejurarea că redevenţele încasate în temeiul contractului de concesiune nu se încadrează în excepţiile la care se referă alin. (4) al art. 1 din OG nr. 92/2003, curtea apreciază că în cauză nu este aplicabil termenul special de prescripţie de 5 ani prevăzut pentru creanţele fiscale, ci termenul general de prescripţie de 3 ani reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Referitor la motivul de recurs care priveşte întreruperea termenului de prescripţie, curtea constată că, într-adevăr, potrivit art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe printr-un act începător de executare, dar conform alin. (2) al aceluiaşi text prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.
Întrucât din actele dosarului rezultă că prin sentinţa comercială nr. 151 din 15 noiembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie contestaţia pârâtei a fost admisă, instanţa constatând că ADS a procedat la executarea silită în baza unui titlu executoriu nevalabil, rezultă că procedura executării silite declanşată de recurentă nu poate avea ca efect întreruperea termenului de prescripţie.
În consecinţă, apreciind că nici unul dintre motivele de modificare sau casare a hotărârii invocate de recurentă nu subzistă, curtea, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI BUCUREŞTI împotriva sentinţei comerciale nr. 147 din 15 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în contradictoriu cu intimata A.F.T.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 227/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2721/2010. Comercial → |
|---|
