ICCJ. Decizia nr. 236/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 236/2010
Dosar nr. 16170/3/2007
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 4014 din 19 martie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta SC M.C. SRL, prin administrator judiciar, în contradictoriu cu pârâta SC L. SA, aceasta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 780 dolari S.U.A.
Prin acţiunea adresată instanţei, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3.058.380 dolari S.U.A. cu titlu de penalităţi de întârziere conform contractului de antrepriză şi lucrări din 26 februarie 2002 şi sentinţei nr. 3970 din 29 mai 2005, pronunţată de Tribunalul Comercial, secţia a VI-a comercială.
În considerentele sentinţei, instanţa a reţinut pentru penalităţile pretinse din 31 octombrie 2002 şi până la data de 9 mai 2004 a intervenit prescripţia extinctivă, motiv pentru care s-au luat în analiză doar sumele cerute până la data pronunţării sentinţei prin care s-a constatat culpa pârâtei în neexecutarea contractului părţilor.
S-a avut în vedere că prin sentinţa menţionată, reclamantei i s-au mai acordat penalităţi de întârziere pentru o perioadă de 33 zile, în cuantum de 77.220 dolari S.U.A. şi că prin hotărâre s-a dezlegat problema excepţiei de neexecutare a contractului părţilor, rămânând în discuţie doar problema completării penalităţilor deja obţinute.
Cu privire la cuantumul acestora, instanţa a considerat că sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 469/2002 potrivit cu care penalităţile de întârziere sunt limitate la cuantumul debitului astfel că, pârâta nu poate datora mai mult decât valoarea contractului de 78.000 dolari S.U.A. din care se vor deduce penalităţile deja obţinute prin sentinţa anterioară, rămânând de achitat diferenţa de 780 dolari S.U.A.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 142 din 17 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, care a reţinut următoarele:
Prin contractul de antrepriză din 26 februarie 2002 SC L. SA s-a obligat faţă de SC M.C. SRL să plătească suma de 78.000 dolari S.U.A. cu titlu de contravaloare lucrări, convenindu-se ca, pentru neplata în termen a lucrărilor executate şi recepţionate, să se plătească penalităţi de întârziere de 3% din valoarea contractului (art. 7.3 din contract).
Prin sentinţa nr. 3970/2005 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, pârâta SC L. SA a fost obligată să-i plătească reclamantei contravaloarea lucrărilor realizate şi a penalităţilor de întârziere de 3% pe zi pentru 33 zile calculate la valoarea iniţială a contractului, începând cu 28 septembrie 2002.
Hotărârea menţionată a statuat irevocabil problema valorii contractului, iar sumele reţinute în sarcina pârâtei, au fost executate la data de 29 mai 2006, fiind stins raportul obligaţional dintre părţi.
S-a mai reţinut că penalităţile solicitate în prezenta cauză au fost calculate până la data de 29 mai 2006 – data efectivă a plăţii – însă, ţinându-se seama de puterea de lucru judecat de care se bucură sentinţa menţionată s-au analizat doar penalităţile de întârziere solicitate după împlinirea celor 33 zile, care au început să curgă de la data de 28 septembrie 2002.
Un prim aspect avut în vedere de instanţa apelului a vizat incidenţa art. 3 şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, constatându-se că pentru perioada 31 octombrie 2002 – 9 mai 2004, dreptul la acţiune al reclamantei este prescris.
Pentru perioada următoare cuprinsă între 9 mai 2004 – 29 mai 2004, Curtea a analizat incidenţa prevederilor imperative ale OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale, considerând că nu pot fi pretinse decât acele daune - interese stabilite cu respectarea dispoziţiilor art. 1088 C. civ. şi a dispoziţiilor actului normativ mai sus menţionat dat fiind că prejudiciul încercat de cel care nu a primit o sumă de bani este prezumat de lege.
Concluzionând, instanţa a apreciat că reclamanta ar fi putut să solicite în speţă doar acele dobânzi calculate conform art. 9/2000, modificat, astfel că nu se impunea cercetarea dispoziţiilor Legii nr. 469/2002, dispoziţii ce nu ocrotesc un interes de ordin public pentru a putea fi aplicate şi contractelor încheiate anterior apariţiei legii dar cu efecte nerealizate încă.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta SC M.C. SRL, care a invocat următoarele critici:
- Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura acestuia.
Recurenta arată că obiectul prezentei cauze constă în completarea penalităţilor deja obţinute prin sentinţa comercială nr. 3970 din 29 septembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti până la data la care aceasta a fost pusă în executare, reţinându-se greşit că cererea ar viza daune interese rezultate din neexecutarea obligaţiilor de plată daune materializate în dobânzi conform OG nr. 9/2000.
De asemenea, se susţine că Decizia atacată intră în contradicţie cu sentinţa despre care s-a făcut vorbire.
Motivarea deciziei este contradictorie în condiţiile în care pe de o parte, se face trimitere la conţinutul sentinţei 3970 din 29 septembrie 2005 şi la tranşarea irevocabilă a problemei penalităţilor, iar pe de altă parte se concluzionează că nu mai este posibilă o completare a acestora.
- Recurenta mai susţine că, în cauză nu s-au invocat prevederile OG nr. 9/2000.
- Nivelul penalităţilor nu poate fi limitat la dispoziţiile art. 4 pct. 1 şi 3 din Legea nr. 469/2002 întrucât actul normativ este ulterior contractului şi nu poate retroactiva.
Prin întâmpinarea depusă la 3 noiembrie 2009, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente.
Se impune a fi arătat faptul că, în analizarea prezentului recurs, instanţa va avea în vedere că majoritatea criticilor invocate prin cererea de recurs se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deşi, recurenta a făcut trimitere la motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. (fără a indica temeiul de drept).
Astfel, reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în pretenţii, constând în penalităţi de întârziere conform contractului de antrepriză de lucrări încheiat între părţi la 26 februarie 2002 şi a sentinţei comerciale nr. 3970 din 29 septembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti (irevocabilă).
Deşi prima instanţă a soluţionat cauza cu respectarea limitelor învestirii şi a dreptului disponibilităţii părţii, în apel, Curtea a păstrat soluţia pronunţată însă a procedat la o calificare nouă a obiectului acţiunii cât şi a temeiului de drept, considerând că reclamanta poate solicita doar daune interese, constând în dobânzi conform OG nr. 9/2000, cu toate că prevederile acestui act normativ nu au fost invocate niciodată pe parcursul procesului.
Raportat la prevederile art. 294 C. proc. civ. potrivit cărora în apel nu poate fi schimbată cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală mai ales, în contextul în care ea era limitată să cerceteze cauza numai cu privire la motivele indicate prin cererea de apel nefiind permis ca efectul devolutiv al apelului să se răsfrângă asupra a ceea ce nu s-a judecat în primă instanţă.
În atare situaţie, Înalta Curte constată că modul în care a procedat instanţa de apel echivalează cu o necercetare a apelului cu care a fost învestită, devenind incidente prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă urmează ca recursul declarat împotriva deciziei să fie admis, să se caseze Decizia, iar cauza să fie trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă căreia îi revine obligaţia de a analiza motivele de apel invocate prin cererea de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC M.C. SRL Bucureşti, prin administrator judiciar M.G., împotriva deciziei nr. 142 din 17 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 213/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 239/2010. Comercial → |
|---|
