ICCJ. Decizia nr. 239/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 239/2010
Dosar nr. 1063/122/2007
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 234 din 8 noiembrie 2007, Tribunalul Giurgiu a respins acţiunea formulată de reclamanta SC S.M.I. SRL Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta SC M.B. SRL şi a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 3.611,37 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Acţiunea reclamantei a avut ca obiect plata penalităţilor de întârziere de 1.000 euro/zi, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, începând de la 10 august 2006 şi până la încheierea procesului - verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că, în raport de cronologia relaţiilor contractuale ale părţilor, reclamanta a contractat executarea unei hale industriale, perfectând contractul din 2005, neluându-se în considerare actul adiţional la aceasta, prin care este consemnată data finalizării lucrării ca fiind 10 mai 2006, dat fiind faptul că actul nu este datat.
Cu privire la suma de 1.000 euro/zi de întârziere s-a constatat că aceasta a fost convenită de părţi prin actul adiţional şi nu prin contractul de prestări lucrări din 2005 ori prin antecontractul de vânzare – cumpărare.
S-a mai avut în vedere că termenul de predare a fost prelungit cu acordul reclamantei până la 10 august 2006 însă, culpa nerespectării acestui termen se datorează reclamantei care nu a predat frontul de lucru în condiţiile solicitate de pârâtă, aceasta aflându-se în imposibilitatea respectării termenului de finalizare a lucrării.
De asemenea, au fost înlăturate susţinerile reclamantei privind pregătirea terenului de către o societate de specialitate, reţinându-se că singura recepţie efectuată în prezenţa părţilor este cea din 12 iunie 2007, când pârâta s-a obligat să repare o serie de deficienţe.
Constatându-se că penalităţile solicitate derivă din actul adiţional la antecontractul de vânzare - cumpărare din 19 septembrie 2004 şi că derularea relaţiilor contractuale dintre părţi privind construcţia halei industriale derivă din contractul de prestări servicii din 2005, instanţa a considerat că cererea reclamantei nu este întemeiată.
Apelul declarat de reclamanta SC S.M.I. SRL Bucureşti împotriva sentinţei a fost admis prin Decizia nr. 253 din 21 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, care a schimbat în tot sentinţa şi, admiţând cererea reclamantei a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 295.000 euro cu titlu de penalităţi, în echivalent la cursul B.N.R. din ziua plăţii, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.903,90 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a stabilit eronat situaţia de fapt, prin interpretarea greşită a convenţiilor încheiate între părţi, nesocotindu-se voinţa reală a părţilor dar şi succesiunea în timp a convenţiilor.
Astfel, s-a reţinut că realizarea obiectivului hală industrială (în comuna Bolintin Deal, judeţul Giurgiu, pe terenul proprietatea reclamantei) a fost stabilit prin convenţia numită de părţi „antecontract de vânzare – cumpărare" datată de părţi la 19 septembrie 2004.
Interpretând această convenţie prin prisma prevederilor art. 977 C. civ., după voinţa reală a părţilor s-a apreciat că aceasta are caracterul unei convenţii complexe, nenumite ce a dat naştere – în sarcina părţilor - la multiple obligaţii.
S-a considerat că prin art. 2 lit. a) din convenţia menţionată, pârâta şi-a asumat obligaţia de a plăti parte din preţul de înstrăinare a unor terenuri prin realizarea unei hale de prefabricate, la preţul de 120 euro/mp, hală amplasată pe terenul reclamantei la o distanţă de 2,5 km de fabrica aparţinând pârâtei (art. 4 din antecontract).
Aceeaşi înţelegere rezultă şi din contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 7 decembrie 2004, care nu reprezintă totuşi o convenţie efectivă cu privire la edificarea halei, el având doar valoarea unei probe în privinţa existenţei lucrării şi a valorii acesteia ce reprezintă parte din preţul datorat reclamantei pentru vânzarea unor terenuri.
S-a mai constatat că, prin cele două convenţii ce au stat la baza obligaţiei asumată de pârâtă s-a stabilit termenul de realizare a halei în august 2005, iar prin contractul de vânzare - cumpărare din 2004 părţile nu au mai convenit cu privire la termenul de realizare a halei în august 2005, iar prin contractul de vânzare - cumpărare din 2004 părţile nu au mai convenit nimic cu privire la termen, în schimb – în contract de prestări servicii din 5 aprilie 2005 – s-a făcut referire expresă (art. 3) la hala industrială pe care pârâta s-a obligat să o execute şi la preţul acesteia.
În acest din urmă contract, părţile au convenit un nou termen de realizare a lucrărilor respectiv 31 martie 2006 – fără referire expresă la hala industrială astfel că, instanţa a considerat că singurul termen cert pentru executarea acestei lucrări rămâne cel din antecontractul de vânzare -cumpărare – august 2005.
Cu privire la „actul adiţional" aflat la dosarul de fond s-a apreciat că, prin acesta a fost modificat antecontractul sub aspectul scadenţei obligaţiei care a devenit data de 10 mai 2006 şi sub cel al introducerii clauzei penale, pentru depăşirea scadenţei parţiale convenind penalităţi de 1.000 euro/zi de întârziere.
Din precizările părţilor s-a stabilit că data semnării acestui act a fost 24 ianuarie 2006.
Faţă de această situaţie s-a apreciat că reclamanta era îndrituită să solicite penalităţi de întârziere numai cu data de 10 august 2006 şi că obligaţia de plată a pârâtei subzistă până la finalizarea lucrărilor.
Sub acest aspect instanţa a remarcat că singurul proces - verbal de recepţie este întocmit de părţi la 12 iunie 2007 şi că la acea dată pârâta nu şi-a asumat obligaţia de a remedia anumite deficienţe, convenindu-se încheierea unui nou proces - verbal de recepţie în 21 zile calendaristice însă cum, în cauză nu s-a făcut dovada datei la care lucrarea s-a considerat recepţionată fără nicio obiecţie, pretenţia reclamantei la plata penalităţilor calculate până la momentul sesizării instanţei a fost considerată ca fiind întemeiată.
Apărările pârâtei în sensul că depăşirea scadenţei nu-i este imputabilă întrucât reclamanta este cea care şi-a nesocotit obligaţiile contractuale relative la pregătirea terenului, la conectarea la reţeaua de energie electrică şi cea de apă, au fost înlăturate, considerându-se că din interpretarea art. 5 din antecontractul de vânzare - cumpărare nu rezultă că aceasta şi-ar fi asumat ultimele două obligaţii.
În ce priveşte obligaţia de pregătire a terenului s-a apreciat că reclamanta şi-a dovedit buna credinţă în îndeplinirea obligaţiei prin contractarea unor servicii pentru decopertarea şi balastarea platformei – şantier amplasată la aceeaşi adresă cu hala industrială.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC M.B. SRL, care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., în susţinerea cărora arată următoarele:
1. Actele ce stau la baza raporturilor juridice dintre părţi (antecontractul de vânzare - cumpărare încheiat la 19 septembrie 2004, actul adiţional la acesta, din ianuarie 2006 şi contractul de vânzare - cumpărare din 7 decembrie 2004) conţine o clauză compromisorie prin care părţile au convenit asupra competenţei de soluţionare a litigiilor născute între părţi în legătură cu aceste acte, în favoarea Colegiului Arbitral din Bologna, stabilindu-se totodată ca legea aplicabilă să fie legea italiană.
Recurenta critică pe acest aspect atât sentinţa instanţei de fond, considerând că raporturile juridice dintre părţi nu sunt guvernate de contractul din 2005 care, fiind un act sub semnătură privată nu putea modifica dispoziţiile unui contract autentificat.
2. În mod greşit, prin încheierea din 4 octombrie 2007 a Tribunalului Giurgiu, s-a respins excepţia de necompetenţă a instanţelor de judecată întrucât raporturile juridice dintre părţi nu sunt reglementate prin contractul din 4 mai 2005, care fiind un act sub semnătură privată nu putea modifica dispoziţiile contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 7 decembrie 2004.
3. Contractul de prestări servicii a avut ca obiect efectuarea de lucrări comune asupra drumului de acces la terenurile proprietatea părţilor, iar referirea la hala industrială din art. 3 nu face parte din obiectul convenţiei, având doar rolul de a indica preţul halei în vederea stabilirii valorii ce se compensează.
4. Deşi, la termenul din 9 octombrie 2008, s-a reiterat excepţia de ordine publică privind necompetenţa instanţei judecătoreşti în soluţionarea cauzei, instanţa de apel a considerat în mod greşit că, de vreme ce încheierea instanţei de fond nu a fost atacată cu apel, a trecut în puterea lucrului judecat, încălcându-se prevederile art. 158 alin. (2) şi art. 282 alin. (2) C. proc. civ.
5. Reluându-se conţinutul actelor depuse la dosar, constând în adresa din 1 iunie 2006 şi procesul - verbal la terminarea lucrărilor din data de 15 aprilie 2005 încheiat cu SC T.C. SRL, recurenta consideră că instanţa de apel nu a ţinut cont la pronunţarea hotărârii de niciunul dintre aceste documente, elocvente în soluţionarea cauzei.
Se mai susţine că, deşi în cauză au fost administrate o multitudine de probe, instanţa nu a luat în considerare decât o mică parte din acestea, fiindu-i greu să înţeleagă raporturile complexe deduse judecăţii.
Prin întâmpinarea depusă la 21 decembrie 2009, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând că, în principal, acesta este nul întrucât nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se sprijină.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Analizând criticile invocate de recurentă prin cererea de recurs se constată că acestea sunt structurate pe două aspecte.
O primă categorie vizează necompetenţa de soluţionare a cauzei dedusă judecăţii de către instanţele de judecată, susţinută de pretinsa existenţă a unei clauze compromisorii şi, o a doua categorie care vizează fondul cauzei, susţinută de aspecte ce ţin de aprecierea probelor administrate în cauză.
1. Cu privire la pretinsa necompetenţă a instanţelor de judecată în soluţionarea cauzei, excepţie invocată încă de la prima instanţă se constată că încheierea de şedinţă de la data de 4 octombrie 2007, prin care a fost respinsă excepţia, a intrat în puterea lucrului judecat, în condiţiile în care aceasta nu a fost atacată cu apel odată cu sentinţa prin care s-a rezolvat fondul cauzei.
Argumentul acestei statuări rezultă din prevederile art. 282 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cu care, împotriva încheierilor premergătoare nu se face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.
Faţă de această reglementare şi având în vedere că prin încheierea în discuţie nu s-a întrerupt cursul judecăţii, precum şi faptul că prin Legea nr. 219/2005 a fost abrogat alin. (3) al art. 282 C. proc. civ., care prevedea că apelul declarat împotriva hotărârii se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor premergătoare vor fi înlăturate criticile recurentei ce vizează acest aspect.
Prin prevederile menţionate este instituită prezumţia potrivit cu care atunci când se doreşte a se critica o încheiere premergătoare prin care s-au dispus soluţii sau măsuri considerate nelegale, trebuie să se precizeze în mod expres – în cuprinsul apelului declarat împotriva sentinţei – faptul că se atacă şi încheierea premergătoare considerată nelegală.
Cum, în prezenta cauză, recurenta nu a uzat de calea de atac a apelului împotriva încheierii din 4 octombrie 2009 prin care instanţa fondului a soluţionat excepţia necompetenţei a instanţei de judecată în soluţionarea litigiului, aceasta a intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând face obiectul analizei în această fază procesuală.
În consecinţă, constatând că problema competenţei a fost tranşată în mod irevocabil, instanţa de recurs, fiind legată de soluţia dată, va respinge ca nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 și. 9 raportat la art. 282 alin. (2) C. proc. civ.
2. Cu privire la criticile ce se referă la faptul că s-a fi luat în considerare întregul material probator din cauză şi care ar fi fost lămuritoare în stabilirea raporturilor contractuale complexe dintre părţi se constată că exced prevederilor art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., tinzând la reaprecieri asupra situaţiei de fapt, motiv pentru nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs.
Pentru considerentele arătate urmează ca Înalta Curte să menţină Decizia atacată ca fiind legală, şi pe cale de consecinţă să respingă recursul ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC M.B. SRL Bolintin Deal împotriva deciziei nr. 253 din 21 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 236/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 240/2010. Comercial → |
|---|
