ICCJ. Decizia nr. 2520/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 2520/2010
Dosar nr.41749/3/2008
Şedinţa publică de la 23 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 1566 din 17 februarie 2010, pronunţată în dosarul nr. 41749/3/2008, judecătorul din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul D.I. în contradictoriu cu pârâta U.A. SA (fostă SA U.V.I.G. SA).
În considerentele sentinţei, judecătorul fondului a reţinut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirii în cuantum de 76.065 Euro, datorată conform poliţei de asigurare facultativă a autovehiculului seria AV 46287, furat la Milano.
Judecătorul a reţinut că între părţi s-a încheiat la data de 18 octombrie 2007 contractul de asigurare seria AV nr. 462287, prin care pârâta a preluat riscul de avarii şi furt în România al autovehiculului, proprietatea reclamantului, suma asigurată fiind de 76.065 Euro. La data de 15 martie 2008 reclamantul a încheiat cu pârâta, prin Agenţia Ploieşti o poliţă de răspundere civilă auto prin care a extins asigurarea şi pentru riscul de furt în străinătate. Expertiza efectuată în cauză a stabilit că valoarea autoturismului la data încheierii contractului de asigurare era de 64.176 Euro.
Judecătorul a înlăturat apărarea pârâtei bazată pe inducerea în eroare la momentul încheierii contractului cu privire la preţul real al autovehiculului, încercând obţinerea unei despăgubiri mai mari decât preţul de achiziţie, reţinând că potrivit clauzei 4.10 din condiţiile generale de asigurare, dacă asigurarea s-a încheiat pentru o sumă asigurată mai mare decât valoarea reală a autovehiculului la data încheierii asigurării, despăgubirea nu va putea acoperi decât valoarea reală a maşinii de la data încheierii asigurării. A apreciat în consecinţă că există obligaţia pârâtei de plată a asigurării şi în condiţiile declarării unei valori mai mari decât valoarea reală a autovehiculului.
A fost reţinută apărarea pârâtei bazată pe ascunderea faptului că reclamantul este cetăţean român cu domiciliul în străinătate, împrejurare determinantă care ar fi modificat elementele constitutive ale riscului, în condiţiile în care s-a preluat riscul de furt în străinătate. S-a reţinut că la data încheierii contractului de asigurare pentru extinderea riscului de furt în afara teritoriului României, reclamantul avea domiciliul în Italia, cu reşedinţa în Bucureşti. Câtă vreme în cuprinsul poliţei de asigurare este indicată doar reşedinţa din Bucureşti, judecătorul a înlăturat susţinerea reclamantului în sensul că nu a ascuns că are domiciliul în străinătate. Având în vedere că riscul asigurat consta în furtul autoturismului în afara teritoriului României, judecătorul a apreciat că reclamantul a ascuns o împrejurare esenţială ce ar trebuit cunoscută de asigurător, astfel încât în temeiul clauzei 3.3 lit. i) din condiţiile generale de asigurare, pârâta este îndreptăţită să refuze plata despăgubirii.
Judecătorul a reţinut susţinerea reclamantului potrivit căreia clauza 9.18.1 din condiţiile generale (invocată de pârâtă pentru justificarea refuzului de plată a despăgubirii) nu poate produce efecte juridice, organele de poliţie neputând confirma o infracţiune, ele fiind abilitate doar să cerceteze, confirmarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii aparţinând instanţei de judecată. A apreciat, însă, că reclamantul nu a dovedit producerea riscului asigurat, conform art. 1169 C. civ., nefiind suficiente în acest sens plângerea formulată prin care a declarat furtul autoturismului şi emiterea certificatului de radiere, eliberat pe simpla declaraţie dată de proprietar. În consecinţă, şi sub acest aspect, a reţinut temeinicia refuzului pârâtei de plată a despăgubirii solicitate de reclamant.
Sentinţa de fond a fost apelată de reclamantul D.I., care a solicitat schimbarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii sale şi obligării pârâtei la plata despăgubirii, criticile sale vizând greşita interpretare a clauzelor contractuale şi greşita reţinere a situaţiei de fapt, sub aspectul nedovedirii riscului asigurat.
Prin Decizia comercială nr. 468 din 17 noiembrie 2010, completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, cu următoarele considerente: a apreciat corecta reţinere a situaţiei de fapt de către judecătorul fondului, care au justificat respingerea acţiunii reclamantului. A apreciat că domiciliul în străinătate al reclamantului era un element esenţial în ceea ce priveşte asigurarea riscului de furt în afara teritoriului ţării. S-a reţinut că pentru a beneficia de asigurarea riscului de furt în străinătate neacoperit prin poliţa iniţială seria AV nr. 462874 din 17 ianuarie 2007, reclamantul nu a modificat contractul de asigurare iniţial semnat, ci a ales să încheie o asigurare de răspundere civilă auto cu valabilitate pe teritoriul României la data de 15 martie 2008, conform art. 2.2.2 din condiţiile generale de asigurare facultativă pentru avarii şi furt, deşi deţinea deja o altă poliţa RCA emisă de o terţă societate de asigurare. În ambele poliţe apare adresa din România a reclamantului, fără a exista indicii cu privire la comunicarea aspectului legat de stabilirea domiciliului în străinătate. A fost înlăturată apărarea reclamantului în sensul prezentării cărţii de identitate provizorii cu prilejul încheierii poliţei CASCO iniţiale, în condiţiile în care actul a fost emis ulterior acestei date. Totodată, în poliţa RCA emisă la data de 15 martie 2008, care a extins riscul asigurat este menţionată tot adresa din România, fără indicarea unui act de identitate, adresă care apare şi în documentele de identificare ale autovehiculului.
A fost apreciată ca nerelevantă invocarea prevederilor art. 37 din Legea nr. 32/2000 în condiţiile în care la data semnării poliţei pe care reclamantul încearcă să o valorifice în prezenta cauză nu ar fi putut prezenta cartea de identitate provizorie depusă în copie la dosar (şi emisă ulterior încheierii poliţei) şi nici nu a precizat dacă a existat un asemenea act şi anterior celui depus la dosar.
De asemenea, completul de apel a reţinut că judecătorul fondului a aplicat corect prevederile art. 9.18.1 din condiţiile de asigurare, apreciind că reclamantul a dovedit doar declararea furtului la organele italiene şi la cele române pentru obţinerea certificatului de radiere, iar nu şi a constatării producerii faptei de către organele de poliţie.
Decizia de apel a fost recurată de reclamantul D.I., solicitând admiterea recursului şi modificarea hotărârilor pronunţate în cauză în sensul admiterii cererii sale şi obligării pârâtei la plata despăgubirii.
Criticile reclamantului, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. au vizat greşita interpretare a clauzelor contractului de asigurare atât în ceea ce priveşte domiciliul său ca element constitutiv esenţial pentru determinarea riscului, considerat ascuns, cât şi în ceea ce priveşte interpretarea clauzei 9.18.1 din condiţiile generale.
Cu privire la domiciliu, ca element esenţial al riscului, reclamantul a arătat că la încheierea contractului şi la extinderea asigurării nu a ascuns şi nu a omis să arate că domiciliul său este în Italia, aspect dovedit prin cartea de identitate provizorie, eliberată anual; a arătat că nu mai este în posesia cărţii de identitate provizorie de la data încheierii contractului de asigurare, fiind predată la momentul eliberării noii cărţi de identitate, fiind produsă o gravă confuzie cu privire la valabilitatea documentului; susţine că pârâta avea cunoştinţă de cartea de identitate provizorie.
Arată că domiciliul nu reprezintă un element esenţial al riscului, în considerarea clauzei 1.1. din condiţiile generale, potrivit căreia sunt asigurate autovehiculele înmatriculate în România, deţinute de persoane fizice sau juridice cu domiciliul, reşedinţa sau sediul în România; de asemenea, la efectuarea inspecţiei de risc nu era necesară menţionarea domiciliului asiguratului, ci numai adresa acestuia; totodată, arată că prin dovedirea proprietăţii asupra autovehiculului este suficientă pentru constatarea interesului asigurabil şi pentru încheierea valabilă a poliţei. Menţionează că nu există nicio prevedere expresă în contract în sensul că nemenţionarea domiciliului asiguratului atrage nulitatea contractului sau a clauzei de extindere teritorială, sau ar constitui o clauză de excludere de la plata indemnizaţiei de asigurare.
Cu privire la clauza 9.18.1 din condiţiile generale, reclamantul a arătat că documentele emise de autorităţile italiene cu privire la producerea şi înregistrarea reclamaţiei de furt fac dovada situaţiei de fapt, bucurându-se de o prezumţie relativă de veridicitate; a mai arătat că a solicitat permanent autorităţilor italiene comunicarea stadiului cercetărilor şi dacă autoturismul a fost găsit, îndeplinindu-şi, astfel, obligaţiile contractuale.
Reclamantul a mai criticat cele reţinute de judecătorii apelului referitor la încheierea unei poliţe de asigurare la pârâtă, deşi deţinea o altă poliţă la altă societate de asigurare, arătând că nu există nicio prevedere legală sau contractuală care să-l împiedice să încheie mai multe poliţe de asigurare, singura prevedere legală în această situaţie vizând doar principiul proporţionalităţii despăgubirii. Apreciază, în consecinţă lipsa de relevanţă juridică a acestor considerente.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind legalitatea deciziei pronunţate în apel şi subliniind că în recurs nu se poate face o reanalizare a probatoriului administrat.
Analizându-se legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, se apreciază că recursul declarat în cauză este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Este înlăturată critica reclamantului vizând greşita interpretare a contractului din perspectiva domiciliului ca element constitutiv esenţial pentru determinarea riscului. Clauza 1.1 invocată de reclamant nu are rolul de a minimaliza importanţa locuinţei asiguratului şi a aspectului juridic pe care această locuinţă îl îmbracă. Astfel, se remarcă faptul că prevederea invocată enumeră atât domiciliul, cât şi reşedinţa, inducând concluzia că există diferenţe de tratament juridic între cele două situaţii. De altfel, regimul juridic aplicabil celor două forme de locuire â€" domiciliu şi reşedinţă, este cel care conduce la concluzia că şi aprecierea riscului asigurat este diferenţiată. În cazul domiciliului, locuinţă stabilă, se apreciază un risc redus de producere a evenimentului asigurat, în timp ce în cazul reşedinţei provizorii, când domiciliul este situat în afara teritoriului naţional, se poate aprecia un risc mai mare de producere a evenimentului asigurat, care să fie reflectat în prima de asigurare.
În consecinţă, simpla prevedere în condiţiile generale de asigurare a posibilităţii de încheiere a poliţei atât pentru persoanele cu domiciliul în România, cât şi pentru cele cu reşedinţa în România nu este de natură a înlătura caracterul de element esenţial al acestui aspect, tocmai datorită diferenţelor de regim juridic dintre cele două. Aspectul referitor la nesolicitarea domiciliului la încheierea inspecţiei de risc, fiind cerută doar adresa este nerelevant în calificarea caracterului esenţial al indicării domiciliului din străinătate. Totodată, se reţine că, fără a solicita relaţii, la momentul completării formularului necesar pentru întocmirea inspecţiei de risc, reclamantul a înscris la rubrica adresa, cea de la reşedinţa din Bucureşti, deşi, fiind provizorie, se impunea înscrierea adresei stabile, respectiv cea din Italia.
Nu se poate aprecia că singurul element necesar pentru încheierea poliţei de asigurare este cel al dovedirii proprietăţii asupra autovehiculului. Asigurătorul trebuie să cunoască toate împrejurările ce ar putea determina creşterea riscului de producere al evenimentului asigurat, astfel încât se apreciază şi din această perspectivă că este esenţial în încheierea contractului de asigurare a menţionării domiciliului stabil din afara teritoriului naţional, cu menţionarea reşedinţei provizorii din România.
Totodată, se apreciază că nu este necesar să existe o clauză expresă care să reglementeze caracterul esenţial al domiciliului pentru determinarea riscului. În principal, încheierea contractului de asigurare se bazează pe buna credinţă a părţilor contractante şi pe faptul că acestea nu ascund aspecte determinante care ar putea influenţa elementele contractului. Pentru toate situaţiile este prevăzut contractual dreptul asigurătorului de a refuza plata despăgubirii în situaţia în care asigurătorul, la momentul încheierii contractului sau ulterior, a dat declaraţii neconforme cu realitatea sau acestea sunt în contradicţie cu starea de fapt. Acesta a fost temeiul contractual care a stat la baza aprecierii refuzului temeinic al pârâtei de plată a despăgubirii.
De asemenea, nici pârâta, nici judecătorii instanţelor inferioare nu au analizat cauza din perspectiva nulităţii contractului de asigurare, considerentele hotărârilor vizând doar existenţa sau nu a dreptului pârâtei de a refuza plata despăgubirilor, prin raportare la prevederile contractuale.
Aspectele invocate de reclamant referitor la existenţa cărţii de identitate provizorie, la prezentarea sau neprezentarea sa nu vor fi analizate, acestea implicând reanalizarea probatoriului şi reevaluarea sa, în condiţiile în care recursul, potrivit art. 304 alin. (1) C. proc. civ., este limitat la controlul de legalitate.
Nu se poate reţine nici o interpretare greşită a clauzei 9.18.1 din condiţiile generale de asigurare. Astfel clauza invocată solicita ca organele abilitate să confirme în scris fapta de furt şi că autoturismul nu a fost găsit. Judecătorii apelului au interpretat corect clauza contractuală, apreciind că nu este suficient să se depună doar confirmarea înregistrării declaraţiei de furt, ci este necesar să se depună confirmarea cercetărilor organelor abilitate pentru respectiva faptă penală. De asemenea, clauza contractuală impunea depunerea unei adrese din partea organelor de poliţie în sensul că autoturismul nu a fost găsit. În consecinţă, se apreciază că s-a făcut o interpretare corectă a textului contractual.
Considerentele judecătorilor apelului cu privire la încheierea de către reclamant a două poliţe de asigurare sunt fără relevanţă juridică, neputând conduce la modificarea hotărârii pronunţate în cauză.
Pentru considerentele arătate şi constatându-se că Decizia de apel este legală, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantului va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul D.I. împotriva deciziei comerciale nr. 468 din 17 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucuresti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2412/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2647/2010. Comercial → |
|---|
