ICCJ. Decizia nr. 283/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 283/2010
Dosar nr. 1938/2/2008
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 27 martie 2008, sub nr. 1938/2/2008, reclamanta A.P.A. reprezentată prin asociatul activ SC P. SA a chemat în judecata pe pârâta A.D.S., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se constate că suma pe care o datorează pârâtei cu titlu de penalităţi de întârziere pentru investiţiile nerealizate asumate în baza contractelor de concesiune nr. 252/2006, 253/2006, 254/2006, 255/2006, 256/2006, 257/2006, 258/2006 şi 259/2006 este de 929.907,01 Euro.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta cele 8 contracte de concesiune pentru zonele de dezvoltare regionala I - VIII, fiecare din aceste contracte suferind modificări prin intermediul a 6 acte adiţionale. Pentru fiecare contract au fost stabilite obligaţii de realizare a investiţiilor, cu prevederea expresa a datelor până la care trebuie realizate investiţiile, precum şi a sumei alocate acestor operaţii. Pentru ipoteza în care termenele de realizare a investiţiilor nu sunt respectate, contractele prevăd acordarea unor termene de gratie de 3 luni, cu plata unor penalităţi de 1 % pentru fiecare zi de întârziere din valoarea investiţiei nerealizate. Conform contractelor, astfel cum au fost modificate, data realizării investiţiei este considerată data înregistrării acestora în contabilitatea societăţii, dovada realizării investiţiilor fiind făcută prin prezentarea de facturi, chitanţe, note de recepţie a lucrărilor, alte documente financiar - contabile solicitate de concedent.
Constatând îndeplinirea cu întârziere a unei părţi din investiţiile asumate a fi realizate, pârâta a emis facturi pentru penalităţile privind nerealizare investiţiilor, astfel: factura nr. 001076 din 26 aprilie 2007 în cuantum de 288.183,88 lei pentru contractul nr. 252/2006; factura nr. 001082 din 26 aprilie 2007 în cuantum de 2.364.444,96 lei pentru contractul nr. 253/2006; factura nr. 001080 din 26 aprilie 2007 în cuantum de 1,466.635,30 lei pentru contractul nr. 254/2006; factura nr. 001081 din 26 aprilie 2007 în cuantum de 94.084,94 lei pentru contractul nr. 255/2006; factura nr. 001077 din 26 aprilie 2007 în cuantum de 364.977,80 lei pentru contractul nr. 256/2006; factura nr. 001079 din 26 aprilie 2007 în cuantum de 348.277,80 lei pentru contractul nr. 257/2006; factura nr. 001078 din 26 aprilie 2007 în cuantum de 986.708,77 lei pentru contractul nr. 258/2006 şi factura nr. 001075 din 26 aprilie 2007 în cuantum de 105.566,44 lei pentru contractul nr. 259/2006.
Reclamanta a arătat că a contestat modul de calcul al acestor penalităţi, adresându-se în acest sens pârâtei, solicitând să i se pună la dispoziţie modalitatea în care au fost calculate aceste penalităţi. Mai arată ca, în contextul pasivităţii pârâtei, a realizat, pe speze proprii o expertiză extrajudiciară, prin care s-a stabilit un cuantum al penalităţilor de întârziere de 929.907,01 Euro, suma ce este inferioară celei totale rezultate din însumarea facturilor emise de pârâtă.
Prin sentinţa comercială nr. 4 din 14 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A.P.A., reprezentată prin asociatul activ SC P. SA, în contradictoriu cu pârâta A.D.S., s-a constat că suma datorată de reclamanta A.P.A. pârâtei A.D.S: cu titlu de penalităţi de întârziere pentru investiţiile nerealizate asumate prin contractele de concesiune nr. 252/2006, 253/2006, 254/2006, 255/2006, 256/2006, 257/2006, 258/2006 şi 259/2006 este de 632.302,88 Euro şi s-a luat act ca reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că acţiunea poate fi încadrată în categoria acţiunilor în constatare provocatorii, reclamanta chemând în judecată pe cel care, în opinia sa, îi cauzează o tulburare serioasă în exerciţiul dreptului sau, prin actele pe care le emite, respectiv prin facturile emise pentru sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere.
S-a mai reţinut, totodată, ca reclamanta nu are ca dispoziţie o acţiune în realizarea dreptului său, pârâta rezumându-se doar la emiterea facturilor privind penalităţile, nedeclanşând o procedură de executare silită (care ar fi deschis reclamantei calea contestaţiei la executare ca acţiune în realizare).
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că reclamanta a contestat valoarea penalităţilor facturate de pârâtă, apreciind că aceasta a utilizat o formulă de calcul deficitară care a condus la stabilirea unei sume eronate, cu mult mai mare decât cea efectiv datorată. Singura modalitate de stabilire a sumei datorate cu titlu de penalităţi de întârziere era cea de efectuare a unei expertize tehnice de specialitate în cadrul procesului, pentru a fi asigurat dreptul la apărare al ambelor părţi, prin prezentarea propriilor probe în vederea realizării calculului prin raportare la dispoziţiile contractuale, astfel cum au fost modificate prin actele adiţionale.
Din raportul de expertiză efectuat şi omologat, s-a reţinut că suma totală datorată de reclamantă cu titlu de penalităţi de întârziere pentru cele 8 contracte de concesiune încheiate cu pârâta este de 632.302,88 Euro. Instanţa a avut în vedere că reclamanta, în funcţie de concluziile expertizei efectuate în cauză, a înţeles să-şi restrângă acţiunea la suma astfel cum a fost individualizată în raportul expertului.
Împotriva acestei sentinţe pârâta a declarat recurs în temeiul art. 3041 C. proc. civ., învederând, în esenţă, că sentinţa este dată cu încălcarea competenţei după materie a instanţelor, fără ca reclamanta să justifice un interes într-o acţiune, de altfel, inadmisibilă şi total greşit soluţionată pe fond.
Intimata a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Înalta Curte, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, urmează a admite recursul pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 14 Cap. XIV – „Litigii" din contractul părţilor, care este; legea lor conform art. 969 C. civ., competenţa de soluţionare a cauzei revine instanţei de drept comun, respectiv Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Acţiunea formulată de reclamantă este, aşa cum s-a arătat mai sus, una în constatare întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. Ea nu are nici o legătură cu vreo creanţă bancară ori nebancară, dar preluată la datoria publică internă şi care să determine incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din OUG nr. 64/2005 coroborate cu prevederile art. 45 din OUG nr. 51/1998.
Aşadar, nu calitatea părţilor determină competenţa instanţei (împrejurarea că parte este A.D.S. ori A.V.A.S.), ci obiectul pricinii. Altfel spus, nu are nicio relevanţă faptul că una dintre părţile litigante este A.D.S., ci faptul că nu se deduce judecăţii o creanţă preluată la datoria publică internă a statului. În speţă, se solicită numai a se constata cuantumul unei creanţe faţă de A.D.S., dar cu privire la care nu rezultă preluarea ei la datoria publică internă.
În consecinţă, hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă materială, motiv pentru care va fi casată, conform art. 312 şi 304 pct. 3 C. proc. civ., pricina urmând a fi trimisă Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Cât priveşte celelalte critici formulate de către recurentă, Înalta Curte constată că cercetarea lor devine de prisos, faţă de motivul admiterii recursului, excepţiile lipsei de interes şi de inadmisibilitate a acţiunii urmând a fi analizate de către instanţa competentă să soluţioneze pricina.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta A.D.S. împotriva sentinţei comerciale nr. 4 din 14 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre soluţionare în primă instanţă Tribunalului Bucureşti, secţia comercială
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 27 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 281/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 286/2010. Comercial → |
|---|
