ICCJ. Decizia nr. 286/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 286/2010
Dosar nr. 11930/3/2008
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 21 ianuarie 2008, reclamanta SC L.D. SRL a chemat-o în judecată pe pârâta A.D.S. Bucureşti, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să-i fie atribuită direct suprafaţa de 104 hectare teren de la SC O. SA Oradea, pe care sunt constituite sere proprietatea sa.
Prin sentinţa civilă nr. 2548 din 25 februarie 2008, Judecătoria Sectorului I Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
La data de 25 aprilie 2008, reclamanta a depus la dosar precizări la acţiune solicitând să se dispună obligarea pârâtei A.D.S. la încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă a suprafeţei de 104 hectare teren pe care sunt constituite serele proprietatea sa.
Prin sentinţa comercială nr. 8606 din 4 septembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că modalitatea de atribuire directă spre concesionare a terenurilor cu destinaţia agricolă care nu fac parte din capitalul social al societăţilor comerciale prevăzute la art. l şi 2 alin. (l) din Legea nr. 249/2003 este prevăzută la art. 211 alin. (l) din această lege în baza unor documente necesare conform HG 354/2005 şi O.M.A.P.D.R. nr. 804/2005, printre care şi acte doveditoare care să ateste achitarea preţului activului.
Tribunalul a mai reţinut că, pârâta în apărare şi-a argumentat punctul de vedere prin aceea că datorită instrumentelor de plată folosite pentru achiziţionarea serelor de pe suprafaţa de 104 ha nu s-a putut stabili dacă preţul a fost sau nu achitat integral.
A mai reţinut că acest aspect controversat nu a fost lămurit prin probe suplimentare de către reclamantă respectiv prin efectuarea unei expertize contabile care să stabilească sumele achitate şi în baza căror documente financiar contabile.
Cu privire la înscrisurile depuse de reclamantă, prima instanţă a reţinut ca facturile nu probează acceptarea în condiţiile art. 46 C. com., iar chitanţele, ordinele de plată nu probează cu certitudine ce creanţă a fost stinsă, dacă activele respective au fost grevate de sarcini în funcţie de raporturile juridice între persoanele implicate.
Prin Decizia comercială nr. 58 din 3 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în considerente, următoarele:
Potrivit art. 4 din Legea nr. 268/2001, intimata A.D.S. este o instituţie de interes public având ca atribuţii şi concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public sau privat al statului.
Art. 2 alin. (l) lit. c) penultima teză din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ prevede că „sunt asimilate actelor administrative în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice".
În cauză, intimata nu a făcut dovada în condiţiile reglementate de art. 4 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia că terenul în litigiu face parte din domeniul privat al statului, cu atât mai mult cu cât, adresa nr. 18296 din 18 ianuarie 2009 este emisă de D.F.F. din cadrul A.D.S., iar prin tabelul anexat se face o afirmaţie nedovedită.
Ca atare, nefiind făcută această dovadă, din coroborarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 268/2001 şi art. 2 alin. (l) lit. c) din Legea nr. 554/2004, curtea de apel a reţinut că, în cauză, contractul de concesiune pentru care s-a solicitat obligarea intimatei la încheierea acestuia are caracterul unui act administrativ asimilat.
În consecinţă, având în vedere şi dispoziţiile art. 8 alin. (l) şi (2) şi art. 10 alin. (l) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 3 alin. (l) pct. 1 C. proc. civ., curtea de apel a apreciat că, în cauză, competenţa de soluţionare ca primă instanţă revenea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal şi nu Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs pârâta A.D.S., întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Recurenta-pârâtă arată, în esenţă, că în prezenta speţă dedusă judecăţii, se solicită obligarea ei la încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă în condiţiile Legii nr. 249/2003 privind suprafaţa de 104 ha cu destinaţie agricolă, or, contractul de concesiune nu reprezintă un act administrativ în accepţiunea legii contenciosului administrativ, nefiind întrunite condiţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, acesta reprezentând acordul de voinţă al părţilor între care acesta se încheie, aflate din punct de vedere juridic, în raport de egalitate, în sensul că, acest contract este rezultatul acordului de voinţă liber consimţit al părţilor, încheiat în baza unei negocieri intervenite între părţi şi, pe cale de consecinţă, contractul de concesiune are o natură comercială.
Consideră că, în speţă, sunt aplicabile, dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., aflându-ne în prezenţa unei acţiuni comerciale, neevaluabile în bani, aşa încât în mod greşit instanţa de apel a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în soluţionarea în fond a cauzei şi a anulat sentinţa apelată cu trimiterea spre rejudecare în fond la instanţa de contencios administrativ.
Mai mult, arată că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că pârâta nu ar fi făcut dovada că terenul în litigiu face parte din domeniul privat al statului şi, la soluţionarea recursului, solicită ca instanţa să reţină prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum şi să constate din probatoriul administrat în cauză, că terenul ce face obiectul cauzei se află în domeniul privat al statului, ceea ce conduce la concluzia că prezentului litigiu nu-i sunt aplicabile regulile speciale ale contenciosului administrativ şi că, în mod corect şi legal s-a soluţionat cauza în fond la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea actelor dosarului, se constată următoarele:
Susţinerea recurentei-pârâte conform căreia, în speţă, nu ne aflăm în prezenţa unui act administrativ, contractul de concesiune nefiind în opinia sa un act de natură administrativă nu este întemeiată.
Se constată astfel că, prin acţiunea formulată aşa cum a fost precizată ulterior, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă a suprafeţei de 104 hectare teren pe care sunt amplasate serele proprietatea sa.
Art. 2 alin. (1) lit. c) penultima teză din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ a stabilit că sunt asimilate actelor administrative şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice.
Dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 268/2001 prevăd că A.D.S. este o instituţie de interes public având ca atribuţii şi concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public sau privat al statului.
Prin urmare, natura juridică a contractului de concesiune şi a altor categorii de activităţi, aflate conform legii în competenţa A.D.S. şi prin care aceasta pune în valoare bunuri proprietate publică gestionate de sine, este aceea de acte administrative în accepţiunea dată de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, iar potrivit art. 8 alin. (2) din aceeaşi lege, instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze executarea contractului administrativ.
Rezultă, aşadar, din coroborarea textelor legale mai sus menţionate că instanţa competentă să judece prezenta cauză, faţă de obiectul ei, este Curtea de apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Cât priveşte susţinerea recurentei-pârâte, în sensul că terenul a cărei atribuire directă se solicită face parte din domeniul privat al statului, se constată că este, de asemenea, neîntemeiată, neavând relevanţă în stabilirea în cauză a competenţei în favoarea instanţei de contencios administrativ, atâta vreme cât A.D.S. trebuie să încheie contractele de concesiune prin atribuire directă, cu respectarea atribuţiilor prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001 şi, totodată, să impună ca autoritate contractantă obligaţia de efectuare a unor investiţii pentru dezvoltarea exploataţiei, urmărindu-se, drept urmare, asigurarea şi realizarea unui interes general al statului, care excede interesul particular al părţilor contractante, constând în obţinerea veniturilor datorate cu titlu de redevenţă şi, respectiv, exploatarea în interes propriu a terenurilor obiect al concesiunii.
În consecinţă, nefiind formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1 – pct. 9 C. proc. civ., să conducă la desfiinţarea deciziei curţii de apel, aceasta va fi menţinută, ca legală şi se va respinge recursul pârâtei, ca nefondat.
Se va respinge cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă SC L.D. SRL Craiova, pentru lipsa dovezilor în original privind efectuarea lor, respectiv a facturii şi a ordinului de plată, ambele aflate în copie la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta A.D.S. împotriva deciziei comerciale nr. 58 din 3 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Respinge cererea formulată de reclamanta SC L.D. SRL CRAIOVA privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 27 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 283/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 292/2010. Comercial → |
|---|
