ICCJ. Decizia nr. 418/2010. Comercial
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 418/2010
Dosar nr. 4676/1/2010
Şedinţa publică din 1 februarie 2011
Asupra recursului de faţă :
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta SC I.T.M. A.SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC A.P.F. SRL, constatarea nulităţii absolute a tuturor clauzelor convenţiei încheiate de părţi la data de 19 septembrie 2001, autentificată de notarul public M.G.A. sub nr. 4505 din 19 septembrie 2001.
Reclamanta a susţinut că prin această convenţie au fost instituite, în sarcina sa, obligaţii patrimoniale fără a exista o contraprestaţie, iar actele cu titlu gratuit exced capacităţii sale de folosinţă, or încălcarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, determină nulitatea actului juridic.
Pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale a tribunalului şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţii respinse prin încheierea de şedinţă din data de 13 decembrie 2006.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 5668 din 25 aprilie 2007 a respins acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a apreciat că intenţia părţilor a fost de a se asigura o exploatare normală, în sensul asigurării facilităţilor utilităţilor ca urmare a primirii preţului pentru bunurile vândute, iar nu cu titlu gratuit. Motivele acţiunii nu au fost reţinute, convenţia neavând caracter speculativ, ea fiind în strânsă legătură cu contractele de vânzare cumpărare încheiate cu pârâta.
Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel ambele părţi, iar Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 497 din 26 octombrie 2007 a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant ; a anulat apelul pârâtei ca fiind declarat de o persoană fără calitate de reprezentant; a respins apelul declarat de reclamantă.
Analizând excepţia lipsei calităţii de reprezentant a pârâtei, Curtea a reţinut că apelul este semnat de către Societatea de Avocaţi M. şi ASOCIAŢII, ceea ce este inadmisibil, societatea neputând semna în nume propriu, semnătura trebuind să fie a unei persoane fizice a cărei identitate trebuie obligatoriu precizată.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantă, Curtea a reţinut cu referire la convenţia în discuţie, că aceasta este un act juridic special, ca urmare a înstrăinării unor imobile de către reclamantă către pârâtă, care a făcut parte iniţial din complexul industrial de la aceeaşi adresă a reclamantei, iar obiectul acesteia priveşte utilităţile furnizate de SC I.T.M. A.SA. Curtea, a apreciat că natura juridică a contractului nu este unul de prestări servicii, ci un act adiţional la contractele de vânzare cumpărare . Prin acest contract a fost asigurat un drept de servitute continuă pârâtei, în condiţiile art. 620-622 C. civ.
Împotriva sus menţionatei decizii au declarat recurs ambele părţi, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 717 din 5 martie 2009, a admis recursurile declarate de reclamantă şi pârâtă, a casat Decizia comercială şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Înalta Curte, analizând recursul reclamantei a apreciat că acesta este fondat, prin prisma necesităţii stabilirii corecte a situaţiei de fapt, iar recursul pârâtei a fost constatat fondat, în raport de dispoziţiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 136 din 16 martie 2010, a respins ca nefondat apelul reclamantei; a admis apelul pârâtei şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat reclamanta la plata sumei de 27.799,71 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate, referitor la apelul pârâtei, Curtea a apreciat că această parte a probat efectuarea cheltuielilor de judecată în sumă de 27.799,71 lei, conform contractului de asistenţă juridică, iar în raport de obiectul judecăţii şi activitatea îndeplinită în cauză prin apărările formulate, nu sunt îndeplinite prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte apelul reclamantei, Curtea a apreciat că soluţia primei instanţe este temeinică şi legală, cuprinzând motivele care au format convingerea instanţei. Astfel, prin convenţia atacată părţile nu au înţeles să dea naştere unor obligaţii noi în sarcina nici uneia dintre ele şi nu se poate reţine că obligaţiile sunt cu titlu gratuit, acestea reprezentând cauza juridică a obligaţiilor corelative de plată a preţului din contractele de vânzare cumpărare încheiate anterior între părţi. În consecinţă, Curtea a apreciat că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 34 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, astfel încât nu a reţinut nulitatea absolută a convenţiei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, în temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a expus argumentele în fapt şi în drept, însuşindu-şi argumentele pârâtei din întâmpinare, referitoare la caracterul accesoriu al Convenţiei în raport de contractele de vânzare-cumpărare a imobilelor achiziţionate de reclamantă. În realitate, recurenta susţine că această convenţie este un act de sine stătător din punct de vedere juridic, iar valabilitatea convenţiei trebuia examinată separat de contractele de vânzare-cumpărare. Prin această convenţie, reclamanta s-a obligat să cedeze una din spaţiile de distribuţie curent electric, considerându-se în mod greşit că preţul a fost achitat o dată cu cumpărarea imobilului, în realitate pentru aceste active nu s-a perceput nici un preţ. Transferul staţiilor s-a făcut cu titlu gratuit, deoarece la preţul imobilului nu s-a mai adăugat nimic prin convenţie. În consecinţă, susţine că această obligaţie este nulă, întrucât transferul cu titlu gratuit al unor active, intră în contradicţie cu principiul specialităţii de folosinţă.
Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a susţinut că prin convenţie au fost stabilite obligaţii de a face gratuite, fiind schimbat de către instanţă înţelesul vădit al acestuia. Esenţială este clauza care prevede că contractul este încheiat cu titlu gratuit.
Recurenta arată că prin contractele de vânzare-cumpărare ale imobilelor se prevedea că reclamanta se obligă să asigure pârâtei furnizarea de utilităţi pentru imobilele vândute, dar nu s-a stipulat că livrarea utilităţilor ar fi cu titlu gratuit şi nici că reclamanta se obligă să suporte întreţinerea conductelor şi instalaţiilor. Mai mult decât atât în unele contracte se stipulează că livrarea utilităţilor se va face pe bază de contracte de prestări servicii la tarife negociate de părţi.
Recurenta a precizat că motivele de nulitate ale convenţiei sunt următoarele:
- scopul unei societăţi comerciale este obţinerea de profit, iar încheierea de către un comerciant persoană juridică a unu act juridic cu titlu gratuit, şi pe termen nelimitat, încalcă principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, consacrat de art. 34 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 31/1954.
Recurenta a formulat critici şi sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei, instanţa reţinând greşit că, contractul nr. 16549 din 23 februarie 2007 ar fi fost completat cu un clauzele unui nou contract de asistenţă juridică încheiat la aceeaşi dată. Mai mult, în mod greşit a fost respinsă şi solicitarea reclamantei de reducere a onorariului avocaţial, acesta fiind exagerat de mare.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele argumente:
Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a expus argumentele în fapt şi în drept, aşa cum menţionează expres dispoziţiile art. 261 C. proc. civ.
Trecând la analiza deciziei în raport de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că aceasta a fost motivată cu referire la problemele invocate şi probele aflate la dosarul cauzei.
Verificând îndeplinirea cerinţelor art. 261 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a raportat argumentele juridice la susţinerile şi apărările părţilor, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, procedând la o rejudecare a fondului în baza motivelor de apel formulate.
În consecinţă, Decizia pronunţată nu este susceptibilă de critică sub acest aspect.
În raport de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că actul juridic dedus judecăţii a fost greşit interpretat fiind un act adiţional la contractele de vânzare cumpărare, în realitate fiind un act de sine stătător.
Sub acest aspect, Curtea constată că deşi, în preambulul convenţiei, s-a prevăzut în mod expres că aceasta este încheiată ca urmare a înstrăinării, de către reclamantă către pârâtă, a unor imobile situate în Bucureşti, sectorul 4 care au făcut parte iniţial din complexul industrial al reclamantei de la aceeaşi adresă.
În acest context, este evident că prin această convenţie, părţile nu au înţeles să dea naştere unor obligaţii noi în sarcina niciuneia dintre ele, convenţia având caracter accesoriu faţă de contractele de vânzare-cumpărare.
Determinarea caracterului accesoriu al convenţiei faţă de contractele de vânzare-cumpărare, decurge din intenţia comună a părţilor, care prin modalităţile prevăzute au dorit asigurarea unei exploatări normale, inclusiv în condiţii de siguranţă din punct de vedere al prevenirii şi stingerii incendiilor, constând în asigurarea facilităţilor, utilităţilor de către pârâtă ca urmare a primirii preţului pentru bunurile vândute.
Astfel spus, prin convenţia încheiată, părţile au explicitat modalitatea continuării executării obligaţiilor deja asumate prin contractele de vânzare-cumpărare.
Verificând dacă hotărârea, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 au fost corect interpretate şi aplicate de vreme ce instanţa de apel a înlăturat criticile reclamatei cu privire la încheierea convenţiei cu titlu gratuit şi pe termen nelimitat.
În ceea ce priveşte motivul de nulitate absolută referitor la lipsa preţului pentru staţia de distribuţie de curent electric, se constată că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4407 din 12 septembrie 2001, a fost transferat şi dreptul de proprietate asupra acestui activ, în schimbul preţului, ceea ce dovedeşte o dată în plus caracterul accesoriu al convenţiei în raport de contractul de vânzare-cumpărare.
Critica recurentei privind reducerea onorariului reprezentând cheltuieli de judecată de către instanţa de apel nu poate fi analizată, întrucât verificarea şi justificarea cuantumului onorariului de avocat ţin de aprecierea probei, aspect care nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. În ceea ce priveşte critica privind acordarea de cheltuieli de judecată, Înalta Curte constată că cererea a fost admisă în condiţiile în care partea a făcut dovada cheltuielilor suportate, respectiv în baza contractului de asistenţă juridică nr. 16459/2007, completat cu contractul 76/2007 (filele 44 -50 dosar apel) şi a facturii nr. 463/2007 ( fila 146 dosar fond).
Constatând culpa procesuală a recurentei, în declanşarea litigiului de faţă, Înalta Curte urmează a obliga recurenta la plata sumei de 13.228,32 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ.
În raport de toate aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I.T.M. A. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 136 din 16 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Obligă recurenta I.T.M. A. SA BUCUREŞTI la plata sumei de 13.228,32 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC A.P.F. SRL BUCUREŞTI.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2011.
← ICCJ. Decizia nr. 343/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 567/2010. Comercial → |
---|