ICCJ. Decizia nr. 64/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 64/2010
Dosar nr. 49287/3/2008
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 22 decembrie 2008 sub nr. 49287/3/2008, reclamanta SC P.E. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC A.T.A. SA la plata sumei de 179.928 lei reprezentând despăgubire, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 3814 din 6 martie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins ca nefondată acţiunea reclamantei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamanta nu este îndreptăţită să solicite pârâtei plata despăgubirii deoarece nu şi-a nerespectat obligaţia contractuală de a prezenta originalul certificatului de înmatriculare al autoturismului.
Această situaţie este imputabilă reclamantei deoarece, cunoscând prevederile contractului şi implicit şi prevederile art. 4 lit. V), deţinătorul autoturismului ar fi trebuit să manifeste diligenţă în ceea ce priveşte păstrarea acestor documente. Or, astfel cum rezultă din declaraţia dată în faţa organelor de poliţie de M.A.D., administratorul reclamantei (f41-43) acesta a lăsat certificatul de înmatriculare în interiorul maşinii, făcând posibilă sustragerea acestuia în noaptea 18 iulie 2008 – 19 august 2008.
S-a reţinut că art. 4. lit. V) nu constituie o clauză abuzivă deoarece aceasta este în mod evident inserată în scopul de a responsabiliza deţinătorul autoturismului în a lua măsurile necesare în vederea evitării furtului autoturismului, ştiut fiind că posesia certificatului de înmatriculare creează prezumţia că cel care îl deţine circulă cu acesta în mod legal, recuperarea autoturismului fiind mult îngreunată în situaţia în care cel care a sustras autoturismul deţine şi certificatul de înmatriculare asupra sa.
Prin asumarea prevederilor art. 4 lit. V) reclamanta a fost de acord ca pârâta să nu suporte riscul furtului autoturismului în situaţia în care nu prezintă asigurătorului originalul certificatului de înmatriculare, existenţa acestei clauze, obligatorii potrivit art. 969 C. civ., impunând concluzia respingerii cererii formulate reclamante.
Prin Decizia comercială nr. 64 din 2 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta reclamantă SC P.E. SRL împotriva sentinţei mai sus menţionate.
Instanţa de apel a reţinut ca potrivit dispoziţiilor contractului de asigurare încheiat între părţi, nu sunt cuprinse în asigurare şi deci nu se acordă despăgubiri pentru cazul în care asiguratul nu depune la asigurător sau la poliţie, concomitent cu avizarea furtului autovehiculului următoarele.
- originalele certificatului de înmatriculare/autorizaţiei de circulaţie provizorie (în cazul vehiculelor înmatriculate provizoriu) şi a cărţii de identitate a autovehiculului, emise înainte de producerea furtului;
- toate rândurile de chei originale ale autovehiculului precum şi toate telecomenzile aferente, care au fost declarate de către asigurat la încheierea contractului.
S-a mai reţinut că, potrivit art. 968 C. civ., contractul reprezintă legea părţilor şi ca atare reclamanta la momentul semnării acestui contract şi-a declarat acordul cu toate clauzele sale.
Curtea de apel a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele legale ale forţei majore şi că tribunalul în mod corect a reţinut faptul că prevederile art. 4 lit. V) nu ar constitui o clauză abuzivă, deoarece aceasta este în mod evident inserată în scopul de a responsabiliza deţinătorul autoturismului, ştiut fiind că posesia certificatului de înmatriculare creează prezumţia că cel care îl deţine circulă cu autovehiculul în mod legal, recuperarea autoturismului fiind mult îngreunată în situaţia în care cel care a sustras autoturismul deţine şi certificatul de înmatriculare asupra sa.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta SC P.E. SRL Lehliu Gară, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine, invocând art. 969 C. civ., că instanţa de fond, în mod nelegal şi netemeinic a respins cererea, motivând hotărârea prin aceea că societatea SC P.E. SRL nu şi-a respectat obligaţia contractuală de a prezenta originalul certificatului de înmatriculare al autovehiculului, fapt ce ar atrage incidenţa art. 4 lit. V) din Condiţiile Generale de Asigurare şi ar justifica astfel refuzul intimatei de a plăti despăgubirea.
Mai critică recurenta Decizia comercială sub aspectul că în mod greşit instanţa a invocat art. 968 C. civ., articol care în opinia sa reglementează o cu totul altă instituţie de drept.
Consideră că atât sentinţa instanţei de fond cât şi Decizia instanţei de apel sunt netemeinice şi nelegale şi pe cale de consecinţă ele trebuie desfiinţate, urmând ca prin rejudecarea cauzei cererea să le fie admisă, având în vedere următoarele considerente juridice:
Cele două instanţe, în motivarea hotărârilor pronunţate, pornind de la o premiză greşită, absolutizează prevederile art. 969 C. civ. cu privire la contractul încheiat între părţi, fără a observa că în contract există clauze abuzive, deci nelegale, clauze care ar fi trebuit să fie sancţionate după cercetarea situaţiei de fapt. Cum se poate să nu fie sancţionată clauza privind obligaţia depunerii certificatului de înmatriculare atunci când o persoană fizică sau juridică se află în imposibilitatea de face acest lucru datorită unei situaţii asimilate forţei majore respectiv furtul acestui document?
Mai susţine recurenta că, cele doua instanţe pentru a-şi susţine teoria negării unei situaţii de forţă majoră, una acceptă iar cealaltă invocă prezumţii nelegale şi fără suport juridic, prezumţii care apar cel puţin ca nişte inovaţii dacă nu chiar ca invenţii de drept.
Astfel, în motivarea celor două hotărâri situaţia privind furtul concomitent al certificatului de înmatriculare şi al autovehiculului "este imputabilă reclamantei, deoarece, cunoscând prevederile art. 4 lit. V), deţinătorul autoturismului ar fi trebuit să manifeste diligenţă în ceea ce priveşte păstrarea acestor documente" şi că "nu se poate aprecia că art. 4 lit. V) ar constitui o clauză abuzivă, deoarece aceasta este înserată în mod evident în scopul de a responsabiliza deţinătorul autoturismului în a lua măsurile necesare în vederea evitării furtului autoturismului".
Mai critică recurenta şi prezumţia instanţei că, în orice condiţii prin asumarea prevederilor art. 4 lit. V), reclamanta a fost de acord ca pârâta să nu suporte riscul furtului autoturismului în cazul în care nu prezintă asigurătorului originalul certificatului de înmatriculare, mai ales că în contract nu se face referire la locul unde ar fi trebuit păstrat certificatul de înmatriculare.
Recurenta apreciază că, în situaţia în care o astfel de referire la modul de păstrare a certificatului de înmatriculare nu a fost prevăzută în contract, atâta timp cât asigurătorul nu a adus la cunoştinţă asiguratului cerinţele sale privind acest lucru fie printr-o adresă directă fie prin emiterea unor instrucţiuni de aplicare sau ceva similar nu poate invoca faptul că nu au fost îndeplinite obligaţiile contractuale, aşa cum în mod greşit au reţinut ambele instanţe, neţinând cont de faptul că asiguratorul trebuia sancţionat pentru aceste lipsuri şi nu asiguratul.
Mai critică recurenta atât hotărârea instanţei de fond cât şi a instanţei de apel pentru faptul că, pe lângă faptul că absolutizează prevederile art. 969 C. civ. şi ignoră instituţia forţei majore, interpretează eronat prevederile acestui text de lege. Astfel susţine recurenta că i-a fost respinsă cererea de către cele doua instanţe, acestea apreciind situaţia de fapt sub un singur aspect şi anume faptul că deoarece nu au fost depuse odată cu avizarea şi certificatul de înmatriculare în original, nu ar fi respectat prevederile contractuale (art. 969 C. civ.), de asemenea neavând în vedere nici faptul că certificatul de înmatriculare a fost furat, situaţie avizată de ea în termenul legal de 2 zile, conform capitolului XII art. 26 lit. d) din poliţa de asigurare.
Învederează recurenta că a respectat întocmai contractul, respectând dealtfel prevederile art. 969 C. civ. şi nu intimata, cum în mod eronat au reţinut ambele instanţe.
Recurenta, prin motivele de recurs formulate, invocă HG nr. 610/1992, singurul act normativ care reglementează cu exactitate că identitatea autovehiculului este cartea de identitate a autovehiculului şi nu certificatul de înmatriculare, hotărâre care a fost omisă de celelalte instanţe.
Mai învederează recurenta că ambele instanţe, au făcut abuz de drept, judecând cauza şi motivând hotărârile pe o clauză abuzivă din contract, clauză care în opinia sa a fost eliminată la nivel naţional, ca fiind ilegală, anterior judecării cauzei, întrucât, Capitolul III "Excluderi şi condiţii generale de Asigurare "al poliţei de asigurare, fusese eliminat, prevederile sale fiind declarate ca fiind abuzive şi ilegale, urmare a demersurilor OPC.
În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului, casarea celor două hotărâri şi rejudecând cauza în fond, admiterea cererii aşa cum a fost formulată în faţa instanţei de fond, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea susţinerilor formulate în recurs, în raport de actele dosarului, de dispoziţiile incidente în speţă, precum şi de hotărârile pronunţate în cauză, se constată următoarele:
Susţinerea recurentei conform căreia prevederea din contractul de asigurare cu privire la obligaţia sa de a depune, odată cu avizarea daunei, certificatul de înmatriculare al autoturismului este abuzivă nu poate fi primită, fiind neîntemeiată.
Aceasta deoarece contractul de asigurare este un contract de adeziune, ce conţine o clauză negociată, în sensul că asiguratul poate opta, faţă de această prevedere, să încheie sau să nu încheie contractul, or, asiguratul, în speţă, reclamanta încheind contractul în această formă, din momentul semnării acestuia şi-a declarat acordul cu toate clauzele sale, obligaţia contestată de recurenta-reclamantă fiind expres prevăzută, - contrar susţinerilor sale.
Totodată, se constată că prin asumarea prevederilor art. 4 lit. V) din cap. III – Excluderi din Condiţiile Generale de Asigurare, reclamanta a fost de acord ca pârâta să nu suporte riscul furtului autoturismului în situaţia în care nu prezintă asigurătorului originalul certificatului de înmatriculare.
Faţă de împrejurările mai sus menţionate în mod evident nu se poate vorbi despre o premisă greşită, prin absolutizarea prevederilor art. 969 C. civ. cu privire la contractul încheiat între părţi, fără a observa că acesta conţine clauze abuzive, nelegale, de la care ar fi pornit cele două instanţe care s-au pronunţat în cauză, în motivarea hotărârilor, ci dimpotrivă, se constată că instanţele au făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor legale invocate la contractul încheiat de părţi.
Pe de altă parte, nu se poate aprecia că ne-am afla în prezenţa unei clauze abuzive, atât timp cât această clauză a fost inserată în scopul de a responsabiliza deţinătorul autoturismului de a lua măsurile necesare în vederea evitării furtului, în contextul în care există prezumţia că deţinătorul certificatului de înmatriculare circulă cu autovehiculul în mod legal şi, de asemenea, cât din experienţa acumulată în materia asigurărilor, rezultă că recuperarea unui autoturism este mult îngreunată în situaţia în care cel care a sustras autoturismul deţine şi certificatul de înmatriculare asupra sa.
Susţinerea recurentei potrivit căreia instanţa de apel a ignorat situaţia de forţă majoră în care s-a aflat reclamanta şi anume că ea nu a putut depune certificatul de înmatriculare de vreme ce acesta a fost furat odată cu autoturismul nu poate fi primită, întrucât nu poate fi vorba despre forţă majoră, respectiv despre producerea unei situaţii imprevizibile şi de neînlăturat, atât timp cât furtul certificatului de înmatriculare putea fi evitat prin nelăsarea acestuia în autoturism.
Referitor la susţinerea recurentei-reclamante că nu ar fi obligată să depună certificatul de înmatriculare, pentru că şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută la art. 26 lit. d) din contractul de asigurare este de remarcat că ne aflăm în prezenţa a două obligaţii distincte şi anume, cea de la art. 26 lit. d) este aplicabilă în situaţia pierderii sau furtului acestuia, iar cea de la art. 4 lit. V) se referă exclusiv la furtul autoturismului, situaţii ce nu pot fi confundate.
Tot astfel, este adevărat că potrivit HG nr. 610/1992 singurul act care atestă identitatea autovehiculului este cartea tehnică a acestuia şi nu certificatul de înmatriculare, dar în speţă, nu s-a pus problema identităţi autoturismului furat, ci a depunerii certificatului de înmatriculare în vederea acordării despăgubirilor.
În fine, cât priveşte referirile recurentului la demersurile efectuate la OPC, pentru a pune în evidenţă caracterul abuziv al prevederii din contractul de asigurare, în discuţie, se constată că acestea nu au fost demonstrate în speţă, iar pe de altă, exced prezentei cauze.
În consecinţă, faţă de cele mai sus arătate, reţinându-se că recurenta-reclamantă nu a formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. să conducă la modificarea sau casarea deciziei curţii de apel, aceasta va fi menţinută ca fiind legală şi se va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC P.E. SRL Lehliu - Gară împotriva deciziei nr. 64 din 2 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3475/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 83/2010. Comercial → |
|---|
