ICCJ. Decizia nr. 83/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 83/2010
Dosar nr. 347/44/2010
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2011
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, sub nr. 4745/121/2007, reclamantul B.P.G., prin reprezentant legal C.E., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC A.H. SRL Galaţi şi B.G., să se constate calitatea reclamantului minor B.P.G. de titular al unui număr de 10,5 părţi sociale, reprezentând cota de ¾ din acţiunile deţinute de autorul reclamantului la SC A.H. SRL Galaţi; să se constate nulitatea actului adiţional nr. 2741/A din 10 mai 2005 la actul constitutiv al societăţii pârâte, adoptat de asociatul B.G.
De asemenea, s-a solicitat, obligarea pârâtei SC A.H. SRL să remită reclamantului părţile sociale cuvenite acestuia, în calitate de moştenitor al asociatului decedat B.E.
La data de 25 iunie 2007, reclamantul a formulat cerere precizatoare, solicitând să se constate nulitatea absolută a actului adiţional nr. 2741/A10 din 10 martie 2005 şi nulitatea absolută parţială a actului constitutiv şi 2741/A 10/2005, fiind adoptate cu încălcarea prevederilor art. 204 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, respectiv cu încălcarea condiţiilor de fond şi forma privind validitatea acestora.
Prin sentinţa nr. 1761 din 16 august 2007 pronunţată de Tribunalul Galaţi a fost respinsă cererea în constatare ca inadmisibilă.
Prin sentinţa nr. 2577/2007, Tribunalul Galaţi a admis cererea completatoare a dispozitivului sentinţei nr. 1761/2007, reclamantul fiind obligat la plata sumei de 5000 lei către fiecare pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva ambelor sentinţe evocate, a declarat apel reclamantul B.P.G. apel ce a fost admis, desfiinţate sentinţele apelate, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceiaşi instanţă, prin Decizia nr. 35/A din 9 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs pârâtele, iar prin Decizia nr. 281 din 4 februarie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost respins recursul.
În rejudecarea cauzei după casare, prin sentinţa nr. 1916 din 15 decembrie 2009, Tribunalul Galaţi a respins acţiunea formulată de reclamantul B.P.G. asistat de C.E., în contradictoriu cu pârâţii SC A.H. SRL Galaţi şi B.G.
Prin aceiaşi sentinţă, instanţa a luat act că pârâţii au renunţat la excepţiile invocate, respectiv excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea acţiunii. Reclamantul a fost obligat să plătească către pârâte suma de 34.894,43 lei.
Împotriva sentinţei nr. 1916/2009, pronunţată de Tribunalul Galaţi, a formulat apel reclamantul B.P.G. prin reprezentant legal iar prin Decizia civilă nr. 65/A din 30 iunie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi a fost admis în parte apelul declarat de reclamant, sentinţa apelată a fost schimbată în parte în sensul că reclamantul a fost obligat să plătească cheltuieli de judecată în cuantum de 15.000 lei în loc de 34.894,43 lei. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a fost respinsă cererea intimatelor privind plata cheltuielilor de judecată în apel.
În motivarea deciziei pronunţate, instanţa de apel a reţinut că soluţia de respingere a capătului de cerere privind constatarea calităţii reclamantului de titular a 10,5 părţi sociale la S.C. A.H. S.R.L., a fost corect apreciată de prima instanţă, în lipsa existenţei unei clauze în actul constitutiv prin care să se acorde posibilitatea continuării societăţii cu moştenitori, situaţie în care reclamantul nu poate dobândi aceste părţi sociale.
În fapt, apelantul apreciază că în speţă nu sunt aplicabile disp. art. 229, ci cele ale art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, apreciind că primul constituie o excepţie de la regulă.
Dispoziţiile art. 229 nu reprezintă o excepţie de la art. 202 alin. (3) din lege, cele două texte referindu-se la situaţii diferite, respectiv a existenţei unei clauze de continuare cu moştenitori şi a lipsei unei asemenea clauze.
Dispoziţiile art. 202 alin. (3) din lege se referă, de fapt, la situaţia în care este permisa continuarea societăţii cu moştenitori prin acte constitutive, când în mod logic nu mai este necesar acordul celorlalţi asociaţi, din moment ce acest acord a fost dat la momentul încheierii actului constitutiv.
Nu se pune problema negării drepturilor succesorale ale reclamantului, acesta dobândind contravaloarea părţilor sociale în cauză, potrivit bilanţului anterior momentului deschiderii succesiunii.
Nu se poate susţine aplicarea în acest caz a disp. art. 651 C. civ., întrucât dobândirea părţilor sociale produce nu numai efecte patrimoniale, ci şi efecte nepatrimoniale care, în caz contrar, s-ar răsfrânge asupra celorlalţi asociaţi care s-ar găsi în postura ca, fără acordul lor prealabil, să se găsească asociaţi în societăţi de persoane cu indivizi necunoscuţi lor.
Interpretarea făcută de apelant că, dacă prin actele constitutive nu se interzice continuarea societăţii cu moştenitori, atunci aceasta este permisă, nu poate fi primită având în vedere faptul că art. 229 alin. (2) din lege exceptează doar situaţia existenţei clauzei. Cum orice excepţie este de strictă interpretare (în speţă fiind vorba despre o excepţie de la regula dizolvării societăţii, şi nu de la dispoziţiile art. 202 din Lege) rezultă că nu se poate asimila inexistenţa clauzei de interzicere a continuării societăţii cu existenţa clauzei prin care se permite continuarea acestei activităţi.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la nulitatea absolută a actelor juridice, s-a apreciat că în mod corect prima instanţă a respins şi acest capăt de cerere.
Astfel, în ceea ce priveşte aprecierea că prin încheierea actelor adiţionale pârâta ar fi avut în vedere doar propriul interes, cu încălcarea drepturilor apelantului, s-a reţinut că, apelantul nu are calitatea de asociat în societate, ci are dreptul doar Ia contravaloarea părţilor sociale, astfel încât actele în discuţie nu îl pot leza.
Pârâta, în calitate de asociat, putea hotărî fie dizolvarea societăţii pârâte, fie continuarea acesteia cu asociat unic şi, prin adoptarea actelor adiţionale, nu a făcut decât să aleagă între cele două conduite prescrise de lege.
În ceea ce priveşte nulitatea actelor adiţionale pentru lipsa formei autentice, se reţine că principiul simetriei juridice poate exista în cazul unei continuităţi în privinţa activităţii normei juridice.
Dacă legea ar fi prevăzut în continuare obligativitatea încheierii actelor constitutive în formă autentică, orice modificare sau revocare trebuia la rândul ei să îmbrace forma autentică.
În condiţiile în care legea nu mai impune această formă, ar trebui încheiat în aceeaşi formă, înseamnă a nega principiul aplicării normei juridice în timp, făcând ca vechea dispoziţie, în prezent abrogată, să ultraactiveze.
În ceea ce priveşte problema cheltuielilor de judecată, Curtea a apreciat că prima instanţă nu a făcut o analiză corectă a situaţiei.
Astfel, se observă că pârâtele au solicitat şi cheltuielile făcute în perioada 04 martie 2008 - 03 februarie 2009 inclusiv, respectiv cheltuieli făcute în apel şi în recurs.
Or, în speţă, primul apel a fost promovat de către reclamant şi a fost admis, iar recursul a fost promovat de pârâte şi a fost respins ca nefondat.
Cu privire la aceste cheltuieli nu se poate pune problema culpei reclamantului, astfel încât acesta nu este ţinut să achite cheltuieli de judecată făcute de pârâte cu această ocazie.
Cele două pârâte, respectiv asociata unică şi societatea comercială, au avut aceeaşi poziţie şi au formulat apărări comune, plătind pentru asistenţa juridică sume foarte mari.
Desigur, în raporturile dintre acestea şi apărătorul lor nu se poate interveni, pârâtele fiind libere să achite orice onorariu avocaţial, dar, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorul poate micşora aceste onorarii cu ocazia obligării celeilalte părţi la suportarea lor.
În atare condiţii, văzând şi faptul că cele două pârâte au solicitat prin aceeaşi cerere cheltuielile judiciare şi că ele nu au criticat faptul că prima instanţă a obligat reclamantul la plata unei sume globale către ambele, instanţa a apreciat că este suficientă acordarea unor cheltuieli judiciare de 15.000 lei către ambele pârâte.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., a fost respinsă cererea intimatelor privitoare la cheltuielile de judecată în apel.
Împotriva deciziei civile nr. 65/A din 30 iunie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi au formulat recurs pârâtele SC A.H. SRL şi B.G. dar şi reclamantul B.P.G. asistat de ocrotitorul legal C.E.
În dezvoltarea motivelor de recurs vizând exclusiv cheltuielile de judecată, reclamantul arată că suma de 15.000 lei la care a fost obligat prin Decizia apelată este nejustificată şi nerezonabilă în raport cu obiectul cauzei şi conduita culpabilă a intimatelor pe parcursul procesului.
În primul ciclu procesual ce s-a finalizat cu trimiterea cauzei pentru rejudecare, culpa aparţine exclusiv intimatelor pârâte iar pentru această fază procesuală nu pot fi acordate cheltuieli de judecată.
Aplicând dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel trebuie să ţină cont de cuantumul cheltuielilor de judecată să fie rezonabil analizând proporţionalitatea în raport de complexitatea cauzei.
În acest sens este atât jurisprudenţa Curţii Constituţionale cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel a redus cuantumul onorariului de avocat acordat de instanţa de fond de la suma de 34.894,43 lei la suma de 15.000 lei dar şi această sumă este exorbitantă şi nejustificată, în condiţiile în care aceste cheltuieli ar reprezenta doar faza de judecată în primă instanţă.
Recursul pârâtelor SC A.H. SRL şi B.G. vizează exclusiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., apreciind în esenţă că instanţa de apel greşit a admis apelul şi a redus cuantumul cheltuielilor de judecată de la suma de 34.894,43 lei la suma de 15.000 lei fără să ţină cont de toate fazele procesuale şi de principiul unicităţii procesului civil şi de strânsa legătură dintre fazele procesuale anterioare.
Intimatul reclamant, avea posibilitatea să renunţe mai devreme la judecata prezentului litigiu şi să nu determine subscrisa să efectueze cheltuieli suplimentare.
Cuantumul onorariului de avocat nu a fost foarte mare în raport cu valoarea pricinii şi miza procesului, astfel că în mod greşit au fost aplicate dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Greşit a fost respinsă de către instanţa de apel cererea vizând plata cheltuielilor de judecată în apel, întrucât partea adversă era căzută în pretenţii, deci trebuia să suporte la rândul său cheltuieli de judecată realizate în această fază procesuală.
Recurentele pârâte au formulat întâmpinare la recursul formulat de recurentul reclamant prin care au invocat excepţia tardivităţii recursului, apreciind că recurentul reclamant nu a formulat recurs în termenul de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată a fost invocată şi excepţia nulităţii recursului în raport de dispoziţiile art. 3021 lit. c) C. proc. civ., arătând că motivele invocate de recurentul reclamant nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., iar simpla nemulţumire a părţii faţă de plata cheltuielilor de judecată nu este un aspect de nelegalitate al deciziei recurate.
Pe fond, recurentele pârâte solicită respingerea recursului ca nefondat deoarece reclamantul se află în culpă procesuală.
Şi recurentul reclamant a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea excepţiilor invocate ca nefondate şi respingerea recursului promovat de pârâte.
Analizând cu prioritate excepţia tardivităţii declarării recursului de către reclamantul B.P.G. cât şi excepţia nulităţii recursului, excepţii invocate de recurentele pârâte SC A.H. SRL şi B.G. se constată că acestea sunt nefondate.
Astfel, termenul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 301 C. proc. civ. este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune astfel.
Acest termen procedural se calculează pe zile libere, potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ., aşa încât nu vor fi luate în calcul ziua în care începe să curgă şi ziua în care se împlineşte. Termenul care se împlineşte într-o zi de sărbătoare legală, se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare, fiind astfel în prezenţa unui caz de prorogare legală.
Termenul prevăzut de lege pentru exercitarea căii de atac este unul imperativ, astfel că nerespectarea acestora atrage decăderea părţii din dreptul de a mai declara recurs cu consecinţa respingerii recursului ca tardiv declarat.
În speţa de faţă Decizia nr. 65/A din 30 iunie 2010 a (fila 97 dosar apel) a fost comunicată recurentului reclamant la 26 iulie 2010, iar recursul promovat de reclamant a fost expediat prin poştă la data de 11 august 2010 (fila 26 dosar recurs).
Calculându-se termenul imperativ de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ. în raport de dispoziţiile art. 101 alin. (1) C. proc. civ. se constată că recurentul reclamant a formulat recurs în termenul legal, în ultima zi a termenului de 15 zile, respectiv la data de 11 august 2010, motiv pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. raportat la art. 301 C. proc. civ. va fi respinsă excepţia tardivităţii recursului formulat de reclamantul B.P.G. ca nefondată.
Recurentele pârâte au invocat şi excepţia nulităţii recursului formulat de reclamant, excepţie nefondată, având în vedere că motivele de recurs formulate de reclamant pot fi încadrate în raport de dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursurile formulate în cauză, în raport de criticile arătate, în limitele controlului de legalitate se constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente.
Recurentul reclamant a indicat ca temei de drept al criticilor formulate dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. dar aceste dispoziţii nu-şi găsesc incidenţa în speţa de faţă în condiţiile în care recurentul nu arată în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege evocat având în vedere că motivele de recurs formulate vizează exclusiv cheltuielile de judecată acordate în raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Nici dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi reţinute, instanţa de apel interpretând corect dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., reclamantul fiind în culpă procesuală.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. În speţă, reclamantul este partea căzută în pretenţii, în sensul textului normativ evocat, astfel că are obligaţia legală de plată a cheltuielilor de judecată determinate.
Recurentul reclamant nu contestă existenţa acestei obligaţii, ci cuantumul ei care a fost însă redus de instanţa de apel în raport de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. ţinând cont de o limită rezonabilă, proporţională cu complexitatea cauzei şi munca depusă.
Ca urmare, instanţa de apel a aplicat şi interpretat corect dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. în ceea ce priveşte culpa procesuală, cât şi dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în condiţiile în care, ţinând cont de caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, instanţa de apel a redus aceste cheltuieli de la 34.894,43 lei la 15.000 lei.
Şi recursul recurentelor pârâte este nefondat întrucât instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 274 alin. (3) iar stabilirea cheltuielilor de judecată în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu stânjeneşte executarea contractului de asistenţă juridică încheiat de părţi, întrucât se micşorează cuantumul cheltuielilor de judecată fără ca raportului juridic generat de încheierea contractului de asistenţă juridică să i se aducă atingere în privinţa integralităţii lui.
Instanţa de apel, a aplicat corect dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi a obligat reclamantul să plătească pârâtului suma de 15.000 lei cheltuieli de judecată având în vedere realitatea cheltuielilor cât şi caracterul rezonabil al acestora.
În acest sens este şi jurisprudenţa CEDO care investită cu soluţionarea procesului, la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţilor, a statuat că acestea vor fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuielile necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
Faţă de considerentele expuse Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., respinge ca nefondate recursurile formulate de reclamantul B.P.G. prin reprezentant legal C.E. şi de pârâtele SC A.H. SRL Galaţi şi B.G. împotriva deciziei nr. 65/A din 30 iunie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţiile nulităţii şi tardivităţii recursului declarat de reclamantul B.P.G. prin reprezentant legal C.E. invocate de pârâte.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B.P.G. prin reprezentant legal C.E. şi de pârâtele SC A.H. SRL Galaţi şi B.G. împotriva deciziei nr. 65/A din 30 iunie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 64/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2555/2010. Comercial → |
|---|
