ICCJ. Decizia nr. 150/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 150/2011
Dosar nr. 7103/3/2008
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul A.V. a chemat în judecată pârâtele T.S. şi SC L. SRL, solicitând ea prin hotărârea ce se va pronunţa, sa se dispună excluderea asociatei pârâte din SC L. SRL, precum şi revocarea aceleiaşi pârâte din funcţia de administrator al societăţii comerciale respective, menţinerea acestei societăţi comerciale cu reclamantul ca unic asociat şi restituirea către asociatul exclus a cotei sale părţi la aportul adus la capitalul social potrivit sumelor ce vor fi stabilite prin expertiză judiciară, conform art. 224 şi art. 225 din Legea 31/1990.
Prin cererea reconvenţională formulată în cauză, pârâta T.S. a solicitat să se dispună dizolvarea SC L. SRL, în temeiul dispoziţiilor art. 227 alin. (l) lit. e) din Legea nr. 31/1990.
Prin sentinţa comercială nr. 3927 pronunţată la 10 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată acţiunea principală formulată de reclamantul pârât A.V. şi a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă T.S., dispunând dizolvarea SC L. SRL.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 222 alin. (l) lit. d) din Legea nr. 31/1990, invocate de reclamant în formularea cererii, poate fi exclus din societate asociatul administrator care comite fraude în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social, în folosul lui sau al altora. In speţă, din probatoriul administrat nu a rezultat că pârâta a acţionat cu intenţia de a prejudicia interesele societăţii şi că ar fi urmărit obţinerea unui profit pentru sine sau pentru un terţ, prin săvârşirea unor lapte ilicite, iar vinovăţia, sub forma intenţiei şi prejudiciul sunt elemente esenţiale ale noţiunii de fraudă.
S-a mai reţinut că prin raportul de expertiză contabilă întocmii în cauză, s-a constatat că administratorul societăţii nu a creat prejudicii, ci dimpotrivă, a luat măsuri în sensul desfăşurării activităţii în condiţii corespunzătoare, obţinându-se profit în perioada 2001 - 2006, că nu au existat situaţii de nedecontare a avansurilor ridicate pentru achiziţii necesare desfăşurării activităţii curente a societăţii şi nici întrebuinţări ilegale ale capitalului sau a bunurilor societăţii în folosul propriu sau al altor persoane, activele societăţii fiind folosite în scopul realizării unei activităţi profitabile.
In ceea ce priveşte cererea reconvenţională, prima instanţă a constatat că între asociaţi există o stare conflictuală care a condus la. dispariţia elementului „affectio societatis", fiind aplicabile dispoziţiile art. 227 alin. (l) lit. e) din Legea nr. 31/1990, în sensul dizolvării societăţii SC L. SRL.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A.V. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond. Totodată, în cuprinsul aceleiaşi cereri, s-a arătat că în mod greşit în dispozitivul sentinţei atacate s-a menţionat calea de atac a recursului, iar în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată reclamantul a solicitat ca instanţa de control judiciar să recalifice calea de atac, respectiv apel şi nu recurs, în acest context înţelegând să declare apel împotriva sentinţei atacate şi să solicite schimbarea în tot a hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii în excluderea asociatei pârâte din SC L. SRL, revocarea acesteia din funcţia de administrator şi respingerea cererii reconvenţionale, precum şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. Apelantul a precizat că înţelege să supună controlului judiciar şi următoarele încheieri de şedinţă, date în judecata la primă instanţă: încheierea de la 13 mai 2008, la termenul respectiv Tribunalul nepunând în discuţie şi probele solicitate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, acordând cuvântul doar pârâtei sub acest aspect, contrar art. 128 alin. (2) şi art. 167 alin. (3) C. proc. civ.; încheierea din 2 septembrie 2008, la termenul respectiv admiţându-se de către Tribunal raportul de expertiză contabilă efectuat cu încălcarea procedurii de citare a părţilor, dovada de citare a reclamantului de către expert nefiind ataşată raportului, cu consecinţa nulităţii acestuia; încheierea de şedinţă de la 14 octombrie 2008, la termenul respectiv Tribunalul respingând obiecţiuniie reclamantului la raportul de expertiză precum şi cererea acestuia de efectuare a unei contraexpertize; încheierea de şedinţă de la 10 februarie 2009, la acel termen Tribunalul respingând cererea reclamantului de administrare a probei cu interogatoriul pârâtei, deşi aceasta era utilă pentru a se dovedi că pârâta T.S. a comis fraude în dauna societăţii servindu-se de semnătura socială şi de capitalul social în folosul său şi al unei terţe persoane.
A mai susţinut apelantul că prima instanţă nu s~a pronunţat şi pe capătul de cerere din acţiunea principală privind revocarea pârâtei asociate din funcţia de administrator şi nici nu a motivat sentinţa pronunţată cu privire la acest capăt de cerere.
O altă critică formulată a constat în încălcarea drepturilor reclamantului cu privire la corecta administrare a probelor propuse, îngrădindu-i-se astfel accesul acestuia la justiţie şi la un proces echitabil, având în vedere că la termenul din 13 mai 2008, nu erau îndeplinite condiţiile pentru a se propune şi discuta probe, având în vedere că pârâta abia primise răspunsul la întâmpinare şi întâmpinarea la cererea reconvenţională.
S-a mai susţinut că sentinţa atacată este nclegală şi netemeinică şi pentru că prima instanţă nu a analizat toate probele administrate şi apărările formulate, considerentele hotărârii fiind sumare, rezultând de aici lipsa rolului activ din partea instanţei, contrar art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Mai mult, expertiza contabilă încuviinţată asociatei pârâte s-a realizat în lipsa reclamantului, faţă de care nu a fost îndeplinită procedura de citare, conform art. 208 C. proc. civ.
A mai susţinut apelantul că raportul de expertiză face o analiză ambiguă, fără trimitere la actele societăţii şi că expertul nu a verificat nici litigiile societăţii pârâte, aliate pe rolul instanţelor judecătoreşti, din care ar fi rezultat că asociata-pârâtă a fraudat societatea. De asemenea, Tribunalul nu a avut în vedere nici vreunul dintre celelalte înscrisuri depuse la dosar de reclamant din care rezulta că pârâta, în calitate de administrator a încălcat o serie de dispoziţii legale în materia contabilităţii, fiscalităţii, activităţii comerciale, de natură să justifice aplicarea art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990. Faţă de toate argumentele prezentate, apelantul a apreciat că prima instanţă trebuia să reţină că nu se impunea dizolvarea SC L. SRL, cererea reconvenţionalâ fiind neîntemeiată, spre deosebire de acţiunea principală, care trebuia admisă astfel cum a fost formulată, având în vedere că lipsa elementului „affectio societatis" conduce a priori la excluderea asociatului în culpă, iar în situaţia în care asociatul rămas şi-a exprimat voinţa în sensul continuării societăţii cu asociat unic, dizolvarea societăţii este exceptată, potrivit art. 224 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.
La termenul de judecată de la 11 martie 2010, instanţa de control judiciar a pus în discuţie natura juridică a căii de atac formulată în cauză şi, în temeiul art. 84 C. proc. civ., a calificat recursul formulat ca fiind apel. După ce la acest termen, instanţa a rămas în pronunţare asupra cauzei, prin serviciul registratură al instanţei, s-au înaintat, în aceeaşi zi, cererile de amânare a judecăţii cauzei formulate de apelantul A.V. şi intimata SC L. SRL pentru angajarea unui apărător. Având în vedere faptul că aceste cereri au fost depuse la dosarul cauzei după rămânerea în pronunţare şi nu au fost nici temeinic motivate, potrivit art. 156 alin. (1) C. proc. civ., instanţa nu a considerat că se justifica repunerea cauzei pe rol în vederea soluţionării cererilor respective dar, faţă de prevederile art. 156 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la amânarea pronunţării deciziei la 18 martie 2010, în vederea depunerii de concluzii scrise de către părţile menţionate.
La data de 16 martie 2010, odată cu depunerea de concluzii scrise de către apelantul A.V. şi intimata SC L. SRL, aceasta din urmă a depus la dosar în temeiul art. 293 alin. (2) C. proc. civ. şi o cerere de „achiesare" la apelul formulat de apelantul A.V., cerere reiterată şi la data de 17 martie 2010, cu înscrisuri ataşate şi cu menţiunea că pentru termenul de judecată de la 11 martie 2010 nu a fost legai citată în condiţiile în care, prin cererea de amânare formulată în temeiul art. 156 C. proc. civ. a indicat un nou sediu ales pentru comunicarea actelor de procedură, la actualul administrator.
In ceea ce priveşte cererea formulată de SC L. SRL, instanţa a reţinut că aderarea, iar nu „achiesarea" se poate tace potrivit art. 293 alin. (I) C. proc. civ. la apelul părţii potrivnice şi cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare. Or, în speţă., cererea de aderare a fost formulată ulterior primei zile de înfăţişare, la data de 16 martie 2010. Pe de altă parte, în raport, cu dispoziţiile art. 98 C. proc. civ., schimbarea în timpul judecăţii a adresei de sediu în ceea ce priveşte SC L. SRL chiar dacă intervine prin indicarea sediului ales trebuia să fie adusă la cunoştinţă nu numai instanţei ci şi părţii potrivnice, dovada sub acest aspect neregăsindu-se la dosar. In aceste condiţii, Curtea a considerat că nu se justifica luarea în considerare a acestor cereri în vederea repunerii cauzei pe rol.
De asemenea, tot la 16 martie2010, apelantul A.V. a depus cerere de repunere pe rol a cauzei, reiterată Ia 17 martie 2010, pentru faptul că în mod eronat nu s-a ţinut cont de cererea formulată în temeiul art. 156 C. proc. civ. şi în vederea administrării de probe noi în susţinerea faptului că atât administratorul societăţii cât şi situaţia financiară a acesteia s-au schimbat. O cerere similară, în acelaşi scop şi pentru aceleaşi motive a formulat la 16 martie 2010, reiterată la 17 martie 2010 şi SC L. SRL, prin administrator C.M.
Instanţa a apreciat că potrivit art. 156 C. proc. civ., repunerea pe rol a cauzei este justificată doar dacă se consideră necesare noi lămuriri, iar susţinerile părţilor referitoare la cererile formulate în baza art. 156 C. proc. civ. nu constituie o temeinică motivare a acesteia, amânarea cauzei la primul termen de judecată pentru angajare unui apărător nefiind obligatorie, justificându-se doar dacă este temeinic motivată. în raport cu acestea, Curtea nu a considerat că cererile respective pot fi avute în vedere pentru repunerea cauzei pe rol.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că primul capăt de cerere, privind excluderea pârâtei având calitatea de asociat/administrator din societate putea fi formulat doar în raport cu dispoziţiile art. 222 alin. (l) lit. d) din Legea nr. 31/1990 şi, în ai doilea rând, că celelalte capete de cerere formulate privind revocarea din funcţia de administrator, plata drepturilor asociatului exclus, continuarea societăţii cu asociat unic sunt subsecvente primului capăt de cerere, depinzând de admiterea acestuia.
S-a reţinut că astfel cum rezultă din considerentele sentinţei atacate, prima instanţă a motivat în mod expres că susţinerile în baza cărora s-a solicitat excluderea pârâtei nu sunt întemeiate, cu consecinţa că în mod implicit nu se poate lua în considerare admiterea capetelor de cerere subsecvente, nefiind obligatorie o motivare distinctă sub acest din urmă aspect. In ceea ce priveşte revocarea pârâtei din funcţia de administrator nu se justifică, aşadar nici reţinerea nemotivării sentinţei, dar nici nepronunţarea cu privire la acest capăt de cerere de către prima instanţă în condiţiile în care acţiunea principală a fost respinsă în tot.
S-a mai reţinut că prima instanţă a acordat în mod valabil, din punct de vedere procedural, cuvântul pe probe la termenul de la 13 mai 2008, susţinerea în sensul că pârâta abia primise răspunsul la întâmpinare şi întâmpinarea la cererea reconvenţională, neconstituind un impediment legal sub acest aspect. Cererile de încuviinţare a probelor trebuie formulate de părţi şi susţinute în cadrul unei proceduri contradictorii, în şedinţa de judecată, în raport cu care instanţa să poată aprecia dacă sunt utile, concludente şi pertinente în vederea încuviinţării administrării lor, aceasta indiferent dacă dovezile au fost propuse prin cererea de chemare în judecată, deoarece de neîndeplinirea acestei cerinţe dispoziţiile art. 138 alin. (l) nu leagă decât sancţiunea imposibilităţii invocării lor în instanţă. Faptul că la termenul la care s-a acordat pârâtelor cuvântul pe probe, reclamantul a lipsit, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de la 13 mai 2008, implică propria culpă a acestuia. Luarea în discuţie la acel termen şi a probelor despre care reclamantul a menţionat în cererea de chemare în judecată că înţelege să se folosească, ar fi excedat rolului activ al instanţei, contrar dispoziţiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, instanţa a considerat că nu se poate reţine că ar fi fondat motivul de apel prin care s-a pretins încălcarea dreptului reclamantului la o corectă administrare a probelor şi îngrădirea accesului acestuia la un proces echitabil.
S-a mai reţinut că din considerentele sentinţei atacate nu rezultă că Tribunalul nu ar fi analizat toate probele administrate sau că ar fi analizat doar probele administrate de pârâtă, ci dimpotrivă, tribunalul a menţionat în mod expres că a analizat lot probatoriul administrat în cauză.
In ceea ce priveşte nulitatea raportului de expertiză, instanţa a reţinut că părţile au fost convocate de către expertul desemnat, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire astfel cum rezultă din dovezile aflate la dosarul primei instanţe. In raport, cu acesta şi cu faptul că nu s-a probat de către apelant niciun aspect cu relevanţă în legătură cu trimiterea convocărilor în perioada vacanţei, raportul de expertiză nu poate 11 considerat nul, contrar susţinerilor apelantului.
De asemenea, expertiza efectuată la judecata în primă instanţă nu poate fi apreciată ca fiind incompleta pe motiv că ar fi vizat actele pârâtei doar în calitatea, acesteia, de administrator iar nu şi de asociat, având în vedere că acţiunea în excludere întemeiată pe dispoziţiile art. 222 alin. (l) lit. d) din Legea nr. 31/1990 poate viza doar asociatul având şi calitatea de administrator, pentru fapte/acte săvârşite în această calitate, neavând relevanţă nici faptul că în speţă, pârâta, a. fost înlocuită din calitatea de administrator Ia SC L. SRL chiar mai înainte de pronunţarea, sentinţei apelate.
Reclamantul a solicitat, la termenul de la 10 iunie 2008 încuviinţarea unei expertize, contabilă şi tehnicăimobiliară, dar în mod tardiv şi fără să indice, la acea data obiectivele acesteia, astfel că în mod întemeiat Tribunalul a respins cererea în acest sens. Formularea ulterioară şi depunerea la dosar de către reclamant a unor obiective pentru expertiză, care nu puteau fi, de asemenea, încuviinţate la acel moment al procedurii, nu sunt în măsură să justifice formularea unor obiecţiuni la expertiza de către partea respectivă.
In condiţiile în care obiectiunile formulate de reclamant la expertiza întocmită vizau convocarea părţilor efectuată de expert, caracterul incomplet al expertizei, obiectivele propuse tardiv de reclamant, propriile opinii ale reclamantului, menţionate şi în cererea de chemare în judecată, referitoare la actele pârâtei şi ale SC L. SRL, Tribunalul a respins în mod corect aceste obiecţiuni la termenul de la 14 octombrie 2008, respingând totodată şi cererea reclamantului de efectuare a unei noi expertize, în condiţiile arătate, considerându-se în raport cu art. 212 alin. (1) C. proc. civ. lămurit prin expertiza întocmită.
Pe fondul cauzei, din probele administrate nu s-a tăcut dovada comiterii unei fraude sau utilizarea de către reclamantă a semnăturii sociale sau a activelor societăţii în folosul propriu sau al unei terţe persoane.
Nu s-a dovedit prin înscrisurile depuse de reclamant frauda în dauna societăţii, care presupune prejudicierea conştientă, intenţionată, de către administrator a intereselor societăţii prin acte juridice de natură să micşoreze substanţial patrimoniul acesteia. Erorile în activitatea de gestiune, ineficienta activităţii societăţii într-un sens sau altul sau alte aspecte având aceeaşi relevanţă în conţinut, ţin de răspunderea administratorului aferentă raporturilor de mandat în care acesta se afla faţă de societate, dar nu pot constitui un temei suficient pentru excludere, altfel s-ar confunda răspunderea în calitate de asociat cu răspunderea în calitate de administrator. Intenţia şi prejudiciul sunt elemente esenţiale în aprecierea fraudei şi trebuie probate în egală măsură. Or, sub aspect probatoriu, spre deosebire de expertiza judiciară efectuată la judecata în primă instanţă, având valoare probatorie deplină în sens contrar susţinerilor reclamantului, înscrisurile depuse de acesta din urmă, nu constituie dovezi concludente ale elementelor prevăzute legal pentru atragerea excluderii asociatului. Excluderea unui asociat poate interveni desigur şi în cazul în care societatea nu cuprinde decât doi asociaţi, fără să implice în mod obligatoriu dizolvarea societăţii ci, în mod prioritar, continuarea acesteia cu asociat unic dacă asociatul rămas îşi manifestă voinţa în acest sens. în speţă, însă, lipsa cu privire la „ affectio societatis" a fost reţinută în raport cu admiterea cererii rcconvcnţionale şi în condiţiile respingerii cererii principale formulată de reclamant, astfel că dispunerea dizolvării nu mai este exceptată, susţinerile apelantului fiind nefondate şi sub acest aspect.
Pentru aceste considerente, prin Decizia nr. 151 din 18 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a respins ca nefondat apelul reclamantului A.V.
Împotriva deciziei sus menţionate, au declarat recurs reclamantul A.V. şi pârâta SC L. SRL Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. şi deşi recurenţii au formulat cereri distincte, au dezvoltat critici comune, în temeiul cărora au solicitat casarea deciziei recurate şi a sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
In argumentarea motivului de nelegali tale prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenţii au susţinut în esenţă că, instanţa le-a încălcat dreptul la apărare, prin respingerea cererilor de amânare formulate, care chiar dacă au ajuns la dosarul cauzei, după rămânerea în pronunţare, instanţa avea posibilitatea de a repune cauza pe roi, pentru soluţionarea acestora în contradictoriu cu toate părţile. Au mai susţinut recurenţii că. instanţa a. lacul: o greşită aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 208 alin. (l) C. proc. civ., în ceea ce priveşte respingerea cererii referitoare la. constatarea nulităţii absolute a raportului de expertiză, având în vedere că dovezile de convocare a recurentului A.V. nu poartă menţiunea de primire din partea acestuia. De asemenea, s-a susţinut că în mod greşit au fost respinse ca tardive obiectivele propuse la. expertiză, obiective ce au fost propuse în cel mai scurt timp după încuviinţarea acestei probe şi în mod greşit au fost respinse obiccţiumle şi cererea de efectuare a unei noi expertize.
Pe fondul cauzei, recurenţii au arătat că instanţa a tăcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 222 alin. (l) lit. d) şi art. 227 alin. (l) lit. e) din Legea nr. 31/1990, având în vedere că societatea a funcţionat în ciuda stării conflictuale dintre cei doi asociaţi, obţinând venituri şi realizând profit, iar faţă de conduita pârâtei T.S., se impune excluderea acesteia din societate şi nu dizolvarea societăţii.
In ceea ce priveşte incidenţa pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţele nu s-au pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere cu care fuseseră învestite, respectiv revocarea din funcţia de administrator a pârâtei T.S. şi restituirea aportului acesteia la constituirea societăţii, iar dispozitivul hotărârii nu cuprinde soluţia corespunzătoare fiecărui capăt de cerere.
Recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează:
Prealabil analizării susţinerilor recurenţilor, se impune a fit făcută precizarea că, deşi aceştia au declarat recurs prin cereri distincte, criticile formulate sunt identice, astfel încât se va proceda la examinarea şi tratarea acestora împreună.
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală dacă nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii. Analizând Decizia recurată, prin prisma dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., se constată că instanţa de control judiciar a răspuns în fapt şi în drept tuturor susţinerilor şi criticilor formulate, iar argumentele reţinute din probele examinate au condus în mod logic la soluţia cuprinsă în dispozitiv. In aceste condiţii, critica recurenţilor potrivit căreia instanţa nu s-a pronunţat asupra capetelor de cerere privind revocarea din funcţia de administrator a pârâtei T.S. şi restituirea aportului acesteia la constituirea societăţii, nu se susţine, având în vedere soluţia de respingere a cererii referitoare la excluderea asociatei pârâte, iar în raport de această soluţie, în mod corect instanţa nu a mai avut a se pronunţa asupra capetelor de cerere subsecvente sus menţionate.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. In argumentarea acestui motiv, recurenţii au susţinut că ncpronunţarea instanţei asupra probelor solicitate în apel ar încălca dispoziţiile art. 261 alin. (l) pct. 5 C. proc. civ. şi se sancţionează cu nulitatea hotărârii, având în vedere că apelul s-a soluţionat la primul termen de judecată, iar instanţa a omis să se pronunţe asupra acestui aspect.
In speţă, se constată că prin cererea de apel, s-a solicitat proba cu înscrisuri, expertiză judiciară contabilă, eventual mobiliară şi imobiliară, martori şi interogatoriul pârâtei, cerere ce nu a fost .susţinută însă în faţa instanţei. Or, în raport de dispoziţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apei avea posibilitatea şi nu obligaţia de a dispune administrarea unei probe, întrucât rolul activ nu înseamnă încălcarea principiului disponibilităţii, iar obligaţia de a-şi proba susţinerile, revenea apelantului. în condiţiile în care apelantul s-a mărginit la a enumera mijloacele de probă solicitate, tară a indica în concret dacă sunt dovezi noi, în temeiul dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., instanţa avea a se pronunţa pe baza probatoriului administrat în primă instanţă. Aşa fiind, nu poate fi imputată instanţei lipsa de diligentă a părţii care nu a înţeles să motiveze corespunzător apelul şi să se prezinte la termenul de judecată în vederea discutării în contradictoriu a cererii de probe formulată.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la lipsa de temei legal a hotărârii rec urate, încălcarea sau aplicarea greşită a legii de către instanţa de control judiciar. Din perspectiva acestui motiv, se va analiza critica recurenţilor referitoare fa aplicarea dispoziţiilor art. 156 alin. (l) C. proc. civ. In speţă, se constată că la data de 10 martie 2010, reclamantul A.V. şi pârâta SC L. SRL Bucureşti au depus cereri de amânare a judecăţii cauzei, adresate însă Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, şi nu Curţii de Apel Bucureşti, învestită cu soluţionarea cauzei. La data de 11 martie 2010, termen fixat în vederea soluţionării apelului, după rămânerea în pronunţare, prin serviciul registratură au fost înaintate cele două cereri, astfel încât, în mod corect, instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 156 alin. (2) C. proc. civ., dispunând amânarea pronunţării deciziei pentru a da posibilitatea părţilor de a depune concluzii scrise.
Aşa fiind, nu poate fi reţinută critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare, întrucât, pe de o parte, din culpa părţilor, cererile au fost greşit îndreptate, iar pe de altă parte, nu au fost motivate potrivit dispoziţiilor art. 156 alin. (1) C. proc. civ. Cu toate acestea, instanţa a dispus amânarea pronunţării deciziei, situaţie în care părţile nu au fost prejudiciate, având posibilitatea de a depune concluzii scrise.
În cadrul aceluiaşi motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au criticat soluţia pronunţată şi sub aspectul greşitei aplicări a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 222 alin. (l) lit. d) şi art. 227 alin. (l) lit. e) din Legea nr. 31/1990, în sensul că societatea poate fi dizolvată pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi care împiedică funcţionarea societăţii, condiţii ce nu au fost îndeplinite în speţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 222 alin. (l) lit. d) din Legea nr. 31/1990, poate fi exclus din societate asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora. Această situaţie de excludere priveşte asociaţii care au şi calitatea de administrator şi implică încălcarea de către aceştia, cu vinovăţie, a interdicţiilor legale care le impun să lucreze în interesul societar.
Or, din considerentele deciziei recurate, se constată că în urma analizării probatoriului administrat în cauză, instanţa a apreciat ca nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 222 alin. (l) lit. d) din Legea nr. 31/1990, pentru a se dispune excluderea pârâtei din societate, situaţie de fapt în raport de care a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii.
Reţinând în schimb, ca motive temeinice, în sensul art. 227 alin. (l) lit. e) din Legea nr. 31/1990, gravele neînţelegeri dintre asociaţi care au condus la dispariţia „affectio societatis", instanţa de control judiciar a confirmat în mod corect soluţia primei instanţe, interpretând şi aplicând corect dispoziţiile legale sus menţionate.
Faţă de considerentele ce preced, întrucât se constată că nu sunt motive de nelegalitate care să conducă ia modificarea deciziei recurate, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursurile reclamantului A.V. şi pârâtei SC L. SRL Bucureşti vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca ne fondate recursurile declarate de reclamantul A.V. şi pârâta SC L. SRL Bucureşti, împotriva deciziei nr. 151 din 18 martie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 311/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 59/2011. Comercial → |
|---|
