ICCJ. Decizia nr. 1583/2011. Comercial. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1583/2011
Dosar nr. 3592/30/2009
Şedinţa publică de la 13 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, la data de 5 iunie 2009, sub nr. 3592/30/2009, reclamanţii Municipiul Timişoara - prin primar, C.L. al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara au chemat în judecată pârâta SC L.P.C. SRL Timişoara, solicitând instanţei ca, în baza probelor ce se vor administra, să dispună: obligarea pârâtei la plata debitului în cuantum de 392.087,02 lei, din care: 51.531,57 lei reprezentând diferenţa de chirie calculată conform Hotărârea C.L. nr. 42/2000 pentru perioada 1 ianuarie 2001-28 februarie 2003, reprezentând chirie lunară restantă conform contractului de închiriere, la care se aplică penalităţi de întârziere în cuantum de 2.721,66 lei datorate pentru perioada 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2005, şi 337.833,79 lei majorări de întârziere în cuantum de 0,5 %/zi de întârziere calculate de la data de 1 ianuarie 2005 şi până la data plăţii, cu privire la spaţiul cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, situat în Timişoara; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul de judecată din data de 13 noiembrie 2009, pârâta SC L.P.C. SRL Timişoara a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pe fond- solicitând respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin sentinţa comercială nr. 175/PI, pronunţată la data de 12 februarie 2010, Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamantul Municipiul Timişoara - prin primar, în contradictoriu cu pârâta SC L.P.C. SRL Timişoara, ca prescrisă.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Instanţa a constatat chiria stabilită de părţi prin contractul de închiriere din 2001 ca fiind un venit public local, supusă dreptului comun, ci nu dreptului fiscal, întrucât bunul ce a făcut obiectul locaţiunii face parte din domeniul privat al Municipiului Timişoara, fiind supus dispoziţiilor dreptului comun, dacă prin lege nu se prevede altfel, conform art. 121 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, privind administraţia publică locală.
Interpretând sistematic textele legale ale art. 1 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003 privind codul de procedură fiscală, art. 21 alin. (1), art. 23 alin. (1) şi art. 85 din ordonanţă, rezultă, fără echivoc, că o creanţă fiscală este obiectul unui raport de drept material fiscal care se naşte în temeiul legii şi se stabileşte printr-o declaraţie fiscală sau decizie emisă de organul fiscal.
În speţă, raportul juridic încheiat de părţi dat de un contract de închiriere a unui bun ce a făcut parte din domeniul privat al municipiului: - este un raport de drept privat comun ci nu un raport de drept material fiscal; - chiria nu reprezintă o creanţă fiscală întrucât izvorul ei este convenţia ci nu legea; - stabilirea ei s-a făcut prin contract încheiat de părţi ci nu prin declaraţie fiscală sau decizie emisă de organul fiscal.
Prin urmare, chiria stabilită de părţi reprezintă o creanţă bugetară, este un venit al bugetelor locale conform art. 28 din Legea nr. 273/2006 însă nu presupune o creanţă fiscală astfel că instanţa se va raporta în analiza prescripţiei dreptului la acţiune la dispoziţiile dreptului comun date de Decretul nr. 167/1958 ci nu de dispoziţiile speciale date de art. 91 din O.G. nr. 92/2003.
Aşadar, potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din acest act normativ, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii; termenul de prescripţie generală este de 3 ani, conform art. 3 alin. (1), iar potrivit art. 7 alin. (1), acesta începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.
În speţă, s-a constatat că dreptul reclamantului de a solicita obligarea pârâtei la plata sumei de 51.531,57 lei, reprezentând diferenţa de chirie calculata conform Hotărârea C.L. nr. 42/2000 pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003, la care se aplică penalităţi de întârziere în cuantum de 2.721,66 lei datorate pentru perioada 01 ianuarie 2005-31 decembrie 2005 şi majorări de întârziere de 337.833,79 lei în cuantum de 0,5%/zi, calculate de la data de 01 ianuarie 2005 şi până la data plăţii, a început să curgă la data de 01 octombrie 2002 şi s-a sfârşit la data de 30 septembrie 2005 pentru diferenţele neachitate până la data de 01 octombrie 2002 iar pentru diferenţele lunare din perioada 01 octombrie 2002 - 28 februarie 2003 termenul de prescripţie a început să curgă de la data scadenţei pentru fiecare chirie, potrivit art. 5 alin. (1) din contract, şi se sfârşeşte la expirarea duratei de 3 ani de la scadenta fiecărei chirii lunare.
Prin urmare, dreptul la acţiune de a obţine diferenţele de chirii, rezultând dintre valoarea contractată şi cea majorată prin hotărârea Hotărârea C.L. nr. 42/2000, s-a repus în vigoare de la data de 1 octombrie 2002, în urma pronunţării Deciziei civile nr. 471 din 01 octombrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara.
Instanţa a mai apreciat că susţinerea reclamantului, în sensul că termenul de prescripţie a fost întrerupt în speţă şi dreptul la acţiune nu este prescris, chiar şi în ipoteza acceptării termenului general de prescripţie de 3 ani, nu este fondată.
Termenul de prescripţie în cauză curge pentru fiecare prestaţie lunară conform art. 7 alin. (1), ci nu de la data de 31 decembrie 2004 aşa cum susţine reclamantul deoarece prin hotărârile adoptate de către C.L., succesiv în cursul anilor 2003 şi 2004, se prevede obligaţia de plată a chiriilor restante, acumulate cu titiu de diferenţe chirii aferente anilor 2001-2002, deci dreptul născut al organului administrativ locator de a i se plăti aceste sume de bani până la o anumită dată, după care pârâta locatoare va plăti, în plus, penalităţi şi majorări de întârziere.
În speţă, instanţa a constatat că reclamantul a formulat cererea în pretenţii faţă de pârâtă la data de 05 iunie 2009 or, dreptul la acţiune este prescris întrucât acesta s-a sfârşit la data de 30 septembrie 2005 pentru diferenţele neachitate până la data de 01 octombrie 2002 la data de 01 martie 2006 pentru diferenţele lunare din perioada 01 octombrie 2002 - 28 februarie 2003.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel, în termen, reclamanţii Municipiul Timişoara- prin primar şi C.L. al Municipiului Timişoara, la data de 8 iulie 2010, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen la aceeaşi dată.
Prin Decizia civilă nr. 185/A, pronunţată la data de 8 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, a respins apelul formulat de reclamanţii Municipiul Timişoara - prin primar şi C.L. al Municipiului Timişoara împotriva sentinţei comerciale nr. 175/PI din 12 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosar nr. 3592/30/2009, şi a obligat reclamanţii- apelanţi la 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimata SC L.P.C. SRL Timişoara.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Curtea a considerat că aprecierile făcute de reclamanţi privind incidenţa unor norme fiscale în speţă, este eronată şi ncaplicabilă în cauză, relaţiile contractuale fiind supuse legilor comune, având în vedere disp. art. 56 C. com. şi faptul că actul încheiat, este din punct de vedere al proprietarului, un act de gestiune.
O.U.G. nr. 45/2003, la care se referă apelanta în motivarea apelului şi a cărei aplicabilitate o invocă, este abrogată prin Legea nr. 273/2006, astfel că nu se mai poate face aplicarea dispoziţiilor acesteia în prezent, iar reclamanţii nu au făcut nici o precizare dacă se invocă aplicabilitatea acestor dispoziţii pe o anumită perioadă de timp, ea fiind prezentată în susţinerea cererii iniţiale şi a apelului, fără vreo astfel de precizare.
Analizând susţinerea conform căreia prin O.M.F.P. nr. 1917/2005 pentru aprobarea normelor metodologice privind organizarea şi conducerea contabilităţii instituţiilor publice, Planul de conturi pentru instituţiile publice şi instrucţiunile de aplicare a acestuia, ar include veniturile realizate din chirii în categoria celor bugetare, Curtea a constatat că nici nu s-a contestat natura de venit bugetar al sumelor de bani realizate astfel de Municipiul Timişoara. Aşa cum chiar acest ordin le descrie, ele sunt venituri realizate din activităţi economice şi, ca urmare, nu au natura juridică a taxelor şi impozitelor, respectiv a veniturilor fiscale, în sens restrâns. Dar, în esenţă, acest ordin prevede modul de utilizare a conturilor.
Chiar dacă acestea sunt venituri bugetare, ele sunt realizate în urma încheierii unui contract de închiriere pe care organul administraţiei publice locale nu îl încheie în calitatea sa de organ al autorităţii publice, ca act de autoritate, ci ca orice alt comerciant.
În speţă, nu s-a făcut dovada modificării clauzelor contractuale prin acordul părţilor contractante, astfel că, orice altă modificare făcută în mod unilateral de către proprietarul spaţiului, cu excepţia tarifului de bază al chiriei, nu poate fi opozabilă chiriaşului, raportat la disp. art. 969 C. civ.
Legea nr. 469/2002 este astfel aplicabilă în speţă, respectiv, art. 4 alin. (4), constatându-se, conform contractului încheiat de părţi, că o astfel de modificare, în sensul ca totalul accesoriilor să depăşească debitul principal, nu există.
S-a reţinut că susţinerile în sensul că sunt aplicabile în speţă dispoziţiile art. 91 C. proc. fisc., respectiv, termenul de prescripţie de 5 ani, asimilat cu prevederea din Legea nr. 571/2003 nu au legătură cu speţa, respectiv, cu obligaţiile pecuniare ce derivă din contractul dedus judecăţii.
Analizând şi dispoziţiile legale anterioare celor invocate de reclamanţi, respectiv, O.G. nr. 36/2002, H.G. nr. 1278/2002, preluate sau regăsite, parţial în art. 248 din C. fisc. şi H.G. nr. 44/2004, Curtea a constatat că nu au fost individualizate categoria veniturilor realizate din închirierea spaţiilor comerciale ca venituri fiscale. Mai mult, chiar apelanţii arată în motivarea apelului lor faptul că prezentul contract de închiriere este catalogat drept un act de gestiune, în ceea ce îi priveşte, astfel că, din propriile susţineri, rezultă că nu poate fi încadrat în categoria actelor de autoritate pentru a beneficia de un alt regim juridic, preferenţial.
Curtea a constatat că termenul de prescripţie incident în cauză este cel general de 3 ani, conform dispoziţiilor Decretului nr. 167/1968, iar întreruperea prescripţiei nu operează, în speţă, decât în condiţiile art. 16 din acelaşi act normativ.
Concluzionând, dat fiind faptul că s-a prescris dreptul la acţiune pentru debitul principal, acelaşi regim este aplicabil şi în privinţa sumelor solicitate cu titlul de majorări şi penalităţi de întârziere, care au caracter accesoriu în sensul art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanţii Municipiul Timişoara - prin primar şi C.L. al Municipiului Timişoara, solicitând admiterea recursului, aşa cum a fost formulat, în principal- casarea hotărârilor judecătoreşti atacate şi trimiterea dosarului instanţei de fond, în vederea rejudecării cauzei, iar, în subsidiar- modificarea hotărârilor judecătoreşti atacate, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei, admiterea apelului instituţiei sale, schimbarea sentinţei comerciale nr. l75/PI din 12 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş, şi admiterea în întregime a acţiunii formulate de instituţia sa.
În recursul lor, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 şi 9 aţe art. 304 C. proc. civ., recurenţii- reclamanţi Municipiul Timişoara - prin primar şi C.L. al Municipiului Timişoara au invocat, în esenţă, următoarele motive:
Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, au pronunţat hotărâri netemeinice şi nelegale, interpretând eronat dispoziţiile legale aplicabile în speţă şi neţinând cont de probatoriul administrat, recurenţii expunând pe larg derularea raporturilor contractuale cu trimitere la modul de stabilire al chiriei şi la prevederile Hotărârea C.L. nr. 42/2000.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, această excepţie este neîntemeiată, în speţă fiind aplicabile dispoziţiile C. fisc., termenul de prescripţie fiind de 5 ani, deoarece aceste sume reprezintă creanţe bugetare.
În acest sens, s-a arătat că, potrivit O.U.G. nr. 45/2003 referitoare la F.P.L., veniturile bugetare sunt definite ca totalitatea resurselor băneşti care se cuvin bugetelor locale formate din impozite, taxe, contribuţii, alte venituri, alte vărsăminte, cote defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi cele prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. b) - d) din actul normativ mai sus- menţionat.
De asemenea, sumele încasate din concesionarea sau din închirierea unor bunuri aparţinând domeniului public sau privat al unităţilor administradv - teritoriale reprezintă creanţe bugetare.
De asemenea, se evocă prevederile art. 91 din O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003, republicată, privind Codul de procedură fiscală, care reglementează un termen special de prescripţie în cazul creanţelor bugetare, şi se susţine că sumele datorate de pârâtă se prescriu după un termen special, acela de 5 ani, potrivit C. fisc., fiind vorba de creanţe bugetare, şi totuşi, pretenţiile lor nu sunt prescrise nici dacă prescripţia se calculează în funcţie de termenul general de 3 ani, deoarece prescripţia a fost întreruptă, conform art. 1867 pct. 1 C. civ.
Pe acest aspect, recurenţii arată că Hotărârea C.L. a Municipiului Timișoara nr. 42/2000 a fost contestată în instanţă de către A.P.C.A.P.T., la care s-au adăugat intervenienţii Prefectul Judeţului Timiş, precum şi un număr mare de chiriaşi, care au solicitat anularea respectivei hotărâri de consiliu local.
Acţiunea a făcut obiectul Dosarului nr. 317 din 3 ianuarie 2001, dosar soluţionat prin admiterea acţiunii, cu consecinţa anulării Hotărârea C.L. a Municipiului Timișoara nr. 42/2000, prin sentinţa civilă nr. 24/PI din 28 februarie 2001. Împotriva acestei sentinţe, C.L. al Municipiului Timişoara a declarat recurs. Urmare admiterii recursului, sentinţa civilă nr. 24/Pl din 28 februarie 2001 a fost modificată, în sensul că acţiunea reclamantei A.P.C.A.P.T. Timiş a fost respinsă, cu consecinţa menţinerii Hotărârea C.L. a Municipiului Timișoara nr. 42/2000.
Recurenţii susţin, în continuare, punctul de vedere potrivit căruia, sumele obţinute din închirierea sau concesionarea spaţiilor aflate în administrarea C.L. al Municipiului Timişoara reprezintă venituri ale bugetului local, sunt asimilate creanţelor bugetare şi, ca atare, termenul de prescripţie aplicabil este cel prevăzut de legea specială, Legea nr. 571/2003 termenul special de 5 ani.
La data de 6 aprilie 2011, intimata - pârâtă SC L.P.C. SRL Timişoara a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Deşi recurenţii- reclamanţi au indicat ca prim motiv de nelegalitate pe cel prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că s-ar fi interpretat greşit actul dedus judecăţii, aceştia nu arată în clar actul la care fac referire şi nici în ce a constat interpretarea greşită a acestuia.
În cauză, actul juridic dedus judecăţii constă în contractul de închiriere din 2001 încheiat între părţi, act ce stă la baza demersului judiciar prezent, prin care se tinde la recuperarea chiriei restante.
Aşa fiind, raportul juridic al părţilor este unul contractual, generat de dispoziţiile şi clauzele convenţiei, cu raportare la prevederile art. 969 C. civ., iar instanţele anterioare au reţinut în mod corect acest aspect.
Nici în situaţia în care recurenţii s-ar fi referit la Hotărârea C.L. a Municipiului Timișoara nr. 42/2000 - ca act dedus judecăţii- nu s-ar putea deduce în ce a constat interpretarea greşită a instanţei, în lipsa unor critici punctuale pe acest aspect.
Nefondată este şi critica ce se referă la aplicarea greşită a prevederilor O.U.G. nr. 45/2003 şi O.G. nr. 92/2003 cu referire la caracterul creanţei şi la termenul de prescripţie aplicabil în cauză.
Aşa cum în mod fundamentat s-a reţinut de către ambele instanţe, raportul juridic al părţilor nu este guvernat de actele normative menţionate, întrucât, în cauză, locatorul nu apare în calitate de organ fiscal pentru recuperarea unei creanţe bugetare, ci de organ administrativ, ce acţionează în baza unui contract încheiat cu un comerciant, valorificându-şi drepturile izvorâte din contract, care constituie legea părţilor.
În atare situaţie, indiferent de destinaţia ulterioară a sumelor obţinute din chirii, creanţa invocată de reclamanţi în prezenta cauză nu are caracterul unei creanţe bugetare sau fiscale care să atragă aplicarea termenului special de prescripţie - de 5 ani, reglementat de art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.
Astfel, nu se poate reţine greşita interpretare a art. 91 din O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003 de către instanţa de apel, având în vedere că între părţi nu s-a încheiat un raport juridic fiscal, ci convenţional, bazat pe contractul de închiriere din 2001.
Suma ce reprezintă chirie pentru spaţiul deţinut în baza acestui contract, chiar dacă are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local al Municipiului Timişoara, devenind, din momentul în care se datorează, creanţă bugetară de încasat la bugetul local, nu reprezintă creanţă fiscală, în sensul art. 21 C. proc. fisc., nerezultând dintr-un raport de drept material fiscal.
Aceste aspecte au impus, cu justeţe, aplicarea termenului general de prescripţie de 3 ani, în speţă, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, instanţa de apel statuând în mod legal asupra acestui aspect, şi nu a termenului de prescripţie de 5 ani, prevăzut de C. proc. fisc., cum greşit susţin recurenţii, făcând o greşită calificare juridică a izvorului obligaţiei de plată a chiriei, care rezultă din convenţia părţilor, reglementată de norme de drept privat şi nu din acte normative de drept public, care reglementează creanţele fiscale, cum corect s-a reţinut.
Instanţa nu poate primi nici critica prin care se invocă întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune, nefiind incidente prevederile art. 1864 - 1868 C. civ., care reglementează întreruperea prescripţiei, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.
Analizând, însă, pretinsul caz de întrerupere evocat de recurenţi, ca fiind atacarea în instanţă a Hotărârea C.L. nr. 42/2000, prin prisma prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege.
Potrivit actului normativ menţionat, prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă a fost introdusă la o instanţă, ori la un organ de arbitraj necompetent însă, cu condiţia ca aceasta să fie fost admisă.
În cauză, aşa cum au arătat şi recurenţii, acţiunea reclamantei A.P.C.A.T. Timiş a fost respinsă în mod irevocabil, cu consecinţa menţinerii Hotărârea C.L. nr. 42/2000. Pe de altă parte, câtă vreme pârâta nu a fost parte în litigiul respectiv, hotărârea judecătorească nu i-ar fi putut fi opusă.
Aşadar, susţinerile apelanţilor referitoare la prorogările termenului scadent de plată, prin Hotărâri ale C.L. a Municipiului Timișoara., au fost judicios înlăturate, având în vedere că hotărârile invocate vizau prorogarea sancţiunilor reprezentând penalităţi şi majorări ce vor fi achitate în cazul neachitării diferenţelor până la datele stabilite prin aceste acte administrative, nicidecum prorogarea obligaţiei de plată a chiriilor restante, aferente perioadei 2001 - 2003.
În baza considerentelor expuse, Înalta Curte reţine că instanţa apelului a constatat în mod legal ca fiind prescris dreptul la acţiune al reclamanţilor.
Cu referire la critica vizând greşita stabilire a situaţiei de fapt, ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat, se constată că aceasta nu mai poate fi valorificată pe calea extraordinară de atac recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., în vigoare la data pronunţării deciziei atacate.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., vor fi obligaţi recurenţii - reclamanţi să plătească intimatei - pârâte SC L.P.C. SRL Timişoara duma de 2.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii Municipiul Timişoara - prin primar şi C.L. al Municipiului Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 185/A din 8 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondat.
Obligă recurenţii - reclamanţi să plătească intimatei - pârâte SC L.P.C. SRL Timişoara suma de 2.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1415/2011. Comercial. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 1598/2011. Comercial. Constatare nulitate act.... → |
|---|
