ICCJ. Decizia nr. 2771/2011. Comercial. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2771/2011
Dosar nr. 2941/1/2011
Şedinţa publică de la 22 septembrie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 447/105/2009 reclamanta SC P. T.V. SRL, prin administrator Ţ.A., a chemat în judecată pârâta D.S. Ploieşti, solicitând în temeiul dispoziţiilor art. 998 şi 1073 C. civ., obligarea acesteia la plata contravalorii cantităţii de circa 1.000 mc material lemnos la preţul actual al pieţei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că a primit de la pârâtă diferite cantităţi de material lemnos, şi că, prin adresa din 27 mai 2005, aceasta din urmă a înştiinţat-o că, dacă nu va plăti urgent o pretinsă diferenţă de 871 mc masă lemnoasă tăiată şi nefacturată, „până la plata diferenţei de masă lemnoasă nu va putea ridica stocul de lemn existent în platforma primară şi în faze", situaţie ce a echivalat cu sistarea activităţii societăţii, cu toate consecinţele păgubitoare aferente pentru societate.
A mai susţinut reclamanta că, deşi a făcut nenumărate demersuri pentru a elucida această situaţie şi pentru a demonstra pârâtei că somaţia amintită era rezultatul unor greşeli evidente, săvârşite de O.S. Câmpina, de natură să conducă la falimentarea efectivă societăţii, lucrurile au fost tergiversate, astfel încât activitatea reclamantei a intrat în colaps.
Ca urinare a acestor demersuri, s-a procedat la o verificare a situaţiei în teren, încheindu-se nota de constatare din data de 05 octombrie 2005, care a atestat că inventarierea iniţială a fost greşită, aprecierea cantităţii lemnoase fiind făcută din birou, cu încălcarea normelor silvice în vigoare şi că, pe teren, s-a găsit o cantitate mai mare de cea. 800 mc aparţinând reclamantei.
Reclamanta, a mai arătat, că deşi s-au făcut aceste constatări la data de 05 octombrie 2005, pârâta, abia un an şi jumătate mai târziu, prin adresa din 25 iulie 2006, şi-a recunoscut propria culpă şi i-a permis să ridice cantitatea de 600 mc în faze (lemn doborât), i-a restituit garanţia care se afla la D.S. Ploieşti, precum şi suma rămasă din achitarea în avans a masei lemnoase.
Reclamanta, pentru a-şi repara pe cât posibil daunele provocate de pârâtă, s-a deplasat în teren pentru identificarea cantităţii de cca. 600 mc lemn doborât, dar, la faţa locului s-a constatat de şeful de district că materialul era putred şi nu putea fi valorificat, situaţie confinnată de procesul verbal încheiat la data de 30 octombrie 2006.
Reclamanta a susţinut că din înscrisurile depuse la dosar rezultă cu prisosinţă culpa pârâtei, care, i-a blocat în mod nejustificat activitatea, i-a reţinut suma achitată în avans ca şi garanţie pentru o perioadă de 1 an şi 5 luni şi a pus-o în imposibilitatea de a mai desfăşura vreo activitate productivă. Urmare acestei situaţii a precizat că sistând activitatea, i s-au degradat utilajele - 2 gatere, tractoare, funiculare, camioane, etc - şi a fost nevoită să desfacă contractele de muncă personalului, a fost lipsită de beneficiile pe care le putea realiza, a înstrăinat o parte din utilaje pentru achitarea taxelor şi impozitelor legale, a suportat majorări şi penalităţi de întârziere a acestor taxe.
De asemenea, a mai arătat reclamanta, că reprezentantul său a fost prejudiciat moral, fiind perceput ca o persoană predispusă unor aranjamente ilicite, ceea ce, până la restabilirea adevărului a generat o imagine negativă asupra societăţii.
Pârâta D.S. Ploieşti a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, susţinând că, aşa cum a arătat chiar reclamanta în cuprinsul acţiunii, faptul generator al litigiului este adresa din 27 mai 2005, moment de la care prevederile contractuale existente între părţi nu au mai produs efecte. De asemenea, pârâta a arătat, că, în măsura în care reclamanta a constatat că dispoziţiile transmise de D.S. Ploieşti încălcau prevederile contractuale, plasându-se în afara înţelegerii părţilor, avea posibilitatea să facă demersuri juridice care să o oblige să respecte clauzele contractului, acesta fiind momentul de la care reclamanta avea dreptul la acţiune; a mai susţinut că, ulterior acestui moment au mai existat şi alte demersuri prin care reclamanta a recunoscut chiar crearea unei pagube D.S. Ploieşti, prin neexecutarea contractului.
La termenul de judecată din data de 19 noiembrie 2009, pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale a completului de contencios administrativ, considerând că este competentă, secţia comercială, a Tribunalului Prahova, iar instanţa, prin încheierea de şedinţă din aceeaşi dată, a transmis pe cale administrativă cauza, secţiei comerciale, a tribunalului, unde a fost înregistrată sub nr. 447/105/2009.
În speţă s-a administrat proba cu înscrisuri, s-a audiat martorul propus de reclamantă şi s-a dispus efectuarea unei expertize contabile, iar prin încheierea din data de 17 februarie 2010, s-a unit cu fondul excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă.
La termenul de judecată din data de 19 aprilie 2010 reclamanta şi-a precizat acţiunea iniţială, în temeiul art. 132 C. proc. civ., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 143.118,77 lei, conform valorii stabilite prin expertiza efectuată în cauză.
Prin sentinţa nr. 253 din 25 mai 2010,Tribunalul Prahova, secţia comercială, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă; a admis acţiunea precizată formulată de reclamantă şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 143.118,77 lei c/val. material lemnos şi suma de 6.155 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de către pârâtă, că aceasta este neîntemeiată, deoarece, potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie de către cel în folosul căruia curge prescripţia, întrerupe cursul acesteia, iar potrivit art. 17 din acelaşi act normativ, întreruperea şterge prescripţia, începând să curgă o nouă prescripţie.
În speţă, adresa din 25 iulie 2006, prin care pârâta a revenit asupra dispoziţiilor anterioare şi a recunoscut că masa lemnoasă aflată în faza şi în platforma primară a fost achitată integral de societatea reclamantă, a întrerupt prescripţia şi, în raport cu data introducerii acţiunii (2 februarie 2009), dreptul material la acţiune a fost exercitat de reclamantă înăuntrul termenului general de 3 ani, încadrându-se în noua prescripţie care a început să curgă la data de 25 iulie 2006.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că relaţiile comerciale dintre părţi s-au derulat în baza contractului din 15 decembrie 2003, precum şi a actului adiţional din 2004, având ca obiect livrarea de către pârâtă a 5.010 mc masă lemnoasă pe picior de la O.S. Câmpina, în valoare de 2.925.995.800 lei, iar pe fondul acestor relaţii contractuale pârâta, prin adresa din 27 mai 2005, a interzis reclamantei ridicarea stocului de lemn existent în platforma primară, până la achitarea diferenţei de 871 mc masă lemnoasă tăiată şi nefacturată.
La data de 25 iulie 2006, ca urmare a unor verificări ulterioare, prin adresa din 2006 pârâta a consemnat că masa lemnoasă aflată în faza şi în platforma primară este achitată integral de către reclamantă, urmând a i se restitui acesteia garanţia rămasă la O.S. Doftana, şi suma rămasă din achitarea masei lemnoase la O.S. Câmpina.
Pornind de la aceste adrese, tribunalul a reţinut că expertiza efectuată în cauză a avut în vedere atât actele contabile ale societăţii pârâte, cât şi ale reclamantei, precum şi nota de constatare din 5 octombrie 2005 emisă de D.S. Ploieşti, adresa din 10 noiembrie 2006 emisă de reclamantă, procesul-verbal de reprimire a parchetului din 30 octombrie 2006, Decizia nr. 1004 din 15 octombrie 2008 şi Decizia nr. 412 din 6 noiembrie 2005 emise de D.S. Ploieşti şi R.N.P.R.
Astfel, expertul desemnat a determinat că totalul masei lemnoase achitate şi neridicate de către SC P. T.V. SRL este de 1163 mc, în valoare totală, la preţul actual al pieţei, de 143.118,77 lei, expertul menţionând că la stabilirea diferenţei s-au avut în vedere structura şi caracteristicile tehnice ale partidei „mamă" - 51/P, pentru care există act de punere în valoare, precum şi Deciziile nr. 412 din 6 noiembrie 2008 şi 1004 din 15 octombrie 2008 ale R.N.P.R., care stabilesc preţurile minime de începere a licitaţiilor pentru agenţii economici.
În acest context, instanţa de fond a apreciat ca nefondate susţinerile pârâtei cu privire la necesitatea înlăturării concluziilor expertizei pe considerentul că a avut în vedere numai actele contabile ale societăţii reclamante.
În considerarea adresei din 25 iulie 2006, prin care pârâta şi-a exprimat poziţia faţă de obligaţia comercială asumată prin contract, tribunalul a înlăturat şi apărările acesteia în sensul că, în condiţiile în care reclamanta ar fi ajuns la concluzia că D.S. Prahova nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală, aceasta avea posibilitatea să o oblige să-şi respecte obligaţia asumată prin contract.
Astfel, prima instanţă a reţinut că, prin adresa menţionată se recunoaşte implicit de către pârâtă culpa sa în derularea relaţiilor comerciale existente între părţi şi a executării necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale asumate, iar această recunoaştere a fost avută în vedere, în contextul celorlalte înscrisuri analizate şi de expert la stabilirea sumei datorate reclamantei.
Prin urmare, nu s-a apreciat că, în derularea raporturilor comerciale dintre părţi, pârâta a produs reclamantei o pagubă certă, identificată şi evaluată de expert, de natură să atragă răspunderea paratei, pagubă determinată de abuzul contractual săvârşit printr-o faptă delictuală - aceea de a interzice reclamantei „ridicarea stocului de lemn existent în platforma primară".
Împotriva sentinţei nr. 253 din data de 25 mai 2010, pronunţate de Tribunalul Prahova, a declarat apel pârâta R.N.P. R. prin D.S. Prahova, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii precizate.
În susţinerea căii ordinare de atac, pârâta a arătat că, în mod greşit, instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune; că raţionamentul primei instanţe ar fi trebuit să valorifice faptul că anterior datei 27 mai 2005, respectiv la 08 mai 2006, reclamanta recunoştea în sarcina sa existenţa unui debit de plată şi cău acţiunea în pretenţii cu care a învestit instanţa se plasează în timp, în afara termenului contractual - 18 decembrie 2004, stipulat în ultimul act adiţional.
S-a mai susţinut că adresa din 27 mai 2005 constituie momentul de la care prevederile contractuale dintre părţi nu au mai produs efecte, termenul de derulare al contractului din 2003 încheindu-se, de fapt, la data de 18 decembrie 2004.
S-a solicitat, în consecinţă, admiterea excepţiei şi admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei şi respingerea acţiunii, ca fiind tardiv formulată.
În subsidiar, pârâta a precizat că, în ceea ce o priveşte, la termenul din data de 30 martie 2009, la care s-au discutat probele, a fost lipsă de procedură, în acest sens existând la dosar, solicitarea sa din 30 martie 2009, cu privire la reorganizarea SC R. SA şi acordarea unui termen de judecată; pe de altă parte, a arătat că exista o necompetenţă materială de judecare a cauzei.
Întrucât apelanta nu şi-a putut formula apărări la momentul discutării probatorii lor, a solicitat admiterea apelului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru efectuarea unei expertize silvice.
În măsura în care instanţa de apel ar fi înlăturat şi aceste susţineri, a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii precizate, cu cenzurarea în totalitate a concluziilor raportului de expertiză întocmit de expertul A.P.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a cerut respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei apelate ca fiind temeinică şi legală.
În apel au fost administrate probele cu înscrisuri si expertiza de specialitate silvica, părţile având experţi consilieri.
Prin Decizia nr. 7 din 27 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins ca nefondat apelul pârâtei D.S. Prahova, obligând-o la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 lei efectuate.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de control ordinar a reţinut următoarele:
Din corespondenţa purtată de părţi a reieşit că, deşi nu au încheiat un alt act adiţional la contractul iniţial, ulterior Actului adiţional nr. 1/2004, părţile au înţeles să continue relaţiile stabilite în baza contractului, cu modificarea unora dintre elementele acestuia: fixând un nou termen de reprimire a parchetului - la data de 9 octombrie 2006 (fila 17 dosar fond) si modificând cantitatea de masă lemnoasă.
Totodată, Curtea a înlăturat susţinerea apelantei-parate în sensul că, urmare adresei din 27 mai 2005, prevederile contractuale nu au mai produs efecte, în considerarea consemnării din procesul-verbal din data de 30 octombrie 2006 (fila 20 dosar fond), potrivit căreia, la acea dată a fost reprimit parchetul, constatându-se că 600 mc de masă lemnoasă erau în stare avansată de degradare şi imposibil de valorificat.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă, s-a reţinut ca fiind corectă atât soluţia primei instanţe de respingere a acesteia, cât şi motivarea judicioasă prin raportarea temeiurilor de drept la situaţia de fapt, aşa cum a rezultat din interpretarea probatoriilor administrate în cauză, concluzionând că cererea de chemare în judecată a fost depusă la instanţă la data de 2 februarie 2009, înăuntrul noului termen general de prescripţie de 3 ani, care a început să curgă de la data de 25 iulie 2006, când prin emiterea adresei, pârâta şi-a exprimat poziţia faţă de obligaţia comercială asumată prin contract.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel, a menţinut soluţia primei instanţe de admitere a acţiunii principale precizate motivând detaliat înlăturarea fiecăreia dintre criticile formulate de apelanta-pârâtă, prin raportare la probatoriul amplu administrat în cele două faze procesuale - înscrisuri, martori, expertiză contabilă şi expertiză silvică -interpretându-le coroborat şi judicios, funcţie de textele legale aplicabile în cauză.
În urma acestei analize a rezultat că pârâta nu şi-a executat corespunzător obligaţiile contractuale şi că datorează reclamantei, conform dispoziţiilor art. 1073 C. civ., despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, constând în contravaloarea masei lemnoase a cărei ridicare nu i-a fost permisă, deşi achitase preţul.
Sub acest aspect, s-a reţinut că, la data de 30 octombrie 2006, parchetul a fost reprimit de pârâtă, conform procesului-verbal încheiat la acea dată, astfel încât reclamanta nu mai avea posibilitatea exploatării partidei, rămânându-i la dispoziţie doar eventualitatea obţinerii de despăgubiri pentru paguba suferită.
Susţinerea pârâtei în sensul neînregistrării masei lemnoase vândute în totalitate de către reclamantă a fost înlăturată de instanţa de control, întrucât o atare neregularitate nu a rezultat din registrele comerciale ale reclamantei, iar sarcina probei sub acest aspect revenea pârâtei, în baza dispoziţiilor art. 1169 C. civ.
Pe de altă parte, s-a reţinut că, din situaţia derulării plăţilor întocmită de expertul contabil şi depusă la dosar, (fila 76 dosar fond) a reieşit că, atâta timp cât, la data de 27 mai 2005, reclamanta plătise cu 1.006,939 mc în plus faţă de volumul facturat, factura neachitată pentru 510 mc lemn, emisă ulterior, la 7 decembrie 2005, nu o îndreptăţea pârâta să interzică reclamantei exploatarea partidei şi nici nu atrăgea în sarcina acesteia obligaţia de plată a acesteia din urma facturi, întrucât nu ridicase diferenţa de masă lemnoasă facturată şi plătită.
Totodată, criticile pârâtei referitoare la nulitatea actelor de procedură îndeplinite de un judecător necompetent, precum şi cele referitoare la încălcarea dreptului său la apărare au fost apreciate ca fiind neîntemeiate, motivat de prevederile art. 160 C. proc. civ., potrivit căruia probele administrate chiar de o instanţă necompetentă rămân câştigate judecăţii, refacerea lor neimpunându-se decât pentru motive temeinice.
În plus, în speţă instanţa de apel a dispus administrarea probei cu expertiză silvică, solicitată de apelantă, părţilor fiindu-le încuviinţaţi şi experţi consilieri parte, iar pârâta a depus înscrisuri, nesolicitând admiterea altor probe în condiţiile dispoziţiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ.
Împotriva Deciziei nr. 7 din 27 ianuarie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta R.N.P. R. prin D.S. Prahova, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a soluţiei pronunţate de instanţa de apel şi respingerea acţiunii reclamantei, în principal ca tardiv formulată şi în subsidiar ca neîntemeiată.
Recursul este nefondat.
1. Prima dintre criticile formulate de pârâtă, deşi circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia recursul este admisibil atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, în realitate vizează aspecte de temeinicie a hotărârii, respectiv aspecte de fapt şi de interpretare a probatoriului.
În acest sens, pârâta a arătat că, în mod greşit instanţele de fond nu au reţinut că reclamanta SC P. T.V. SRL a recunoscut faptul ca datorează D.S. Prahova o suma de bani ca urmare a exploatării de masa lemnoasa in cadrul Contractului din 2003; că nu s-a reţinut că în cuprinsul adresei pe care a emis-o din 23 iulie 2006 nu se regăseşte nici o menţiune că reclamanta ar fi făcut plata încă din anul 2005; că această adresă este ulterioara adresei din 04 mai 2006, prin care suma de 71.865.600 lei era transmisă O.S. Cîmpina de la O.S. Doftana, ca urmare a rezilierii unui alt contract al SC P. T.V. SRL, situaţie ce atesta faptul că reclamanta avea datorii restante către D.S. Prahova; considerentul potrivit căruia reclamanta a recepţionat o cantitate mai mică decât cea plătită, nu este de natură să o îndreptăţească să emită pretenţii asupra masei lemnoase existente încă în parchet, pentru că, în Contractul din 2003 nu se regăseşte nicio clauză prin care D.S. Prahova să se oblige să asigure recepţia masei lemnoase de către reclamantă.
Aşa cum s-a arătat anterior, toate aceste critici vizează aspecte ce ţin de lămurirea situaţiei de fapt şi prin urmare nu pot face obiectul cercetării şi analizei în faza procesuală a recursului, instanţa fiind ţinută să cenzureze exclusiv elementele de nelegalitate în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
2. Cea de-a doua critică dezvoltată de pârâta R.N.P. R. prin D.S. Prahova, pe care a subsumat-o prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează pretinsa greşită aplicare de către instanţele inferioare a prevederilor Decretului nr. 167/1958 republicat şi ale art. art. 945 C. com.
Astfel, a susţinut că, în mod eronat s-a apreciat că prin adresa din 25 iulie 2006 a fost întrerupt termenul general de prescripţie de 3 ani de zile, prin această consemnare instanţele eludând dispoziţiile art. 4 lit. a) și b) din actul normativ mau sus menţionat.
În acest sens, pârâta a reiterat criticile formulate în apel, potrivit cărora SC P. T.V. SRL a indicat în cuprinsul acţiunii că faptul generator al litigiului este adresa din 27 mai 2005, moment de la care potrivit afirmaţiilor reclamantei, D.S. Prahova nu a mai respectat clauzele contractuale, printr-un act abuziv.
A mai arătat că adresa din 23 iulie 2006, reţinută de instanţa de apel ca fiind actul întrerupător al prescripţiei, este ulterioară adresei din 04 mai 2006 - în care se face vorbire despre avizarea unei sume din alt contract reziliat cu SC P. T.V. SRL, precum şi ulterioară Notei de Constatare încheiate în data de 08 mai 2006 - prin care reclamanta recunoştea în sarcina sa existenţa unui debit de plată decurgând din Contractul din 2003.
Argumentele invocate de pârâtă sunt nefondate şi vor fi respinse în considerarea următoarelor:
Înalta Curte, apreciază că, mod corect instanţele de fond au respins excepţia prescripţia dreptului la acţiune, dând eficienţă dispoziţiilor incidente în speţă ale art. 16 şi 17 din Decretul nr. 167/1958, ce constituie legea specială în materie, aplicând textele legale menţionate prin raportare la probatoriul administrat, din care a rezultat că prin recunoaşterea implicită de către pârâtă prin adresa din 23 iulie 2006 a achitării sumelor datorate de reclamantă în baza Contractului din 2003, prelungit prin Actul adiţional nr. 1/2004 şi ulterior prin executarea de bună voie în sensul fixării unui nou termen de reprimire a parchetului - la data de 9 octombrie 2006 (fila 17 dosar fond) şi modificarea cantităţii de masă lemnoasă, fapt ce a confirmat că amintitul contract nu a încetat prin ajungere la termen în data de . stipulată în Actul adiţional nr. 1/2004.
De asemenea, reţine că, prescripţia dreptului la acţiune se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, tăcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, potrivit dispoziţiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, iar în speţă, prin adresa din 25 iulie 2006, se exprimă o astfel de recunoaştere în privinţa dreptului reclamantei de a exploata masa lemnoasă ce a fost plătită.
Din această perspectivă, înalta Curte reţine că acţiunea reclamantei, introdusă la data de 02 februarie 2009, a fost promovată în interiorul termenului general de prescripţie de trei ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care a început să curgă de la data de 25 iulie 2006, când prin emiterea adresei, pârâta a recunoscut achitarea debitului datorat de reclamantă şi şi-a recunoscut implicit culpa prin restituirea garanţiei reţinute nejustificat şi a diferenţei de avans pentru care, în mod abuziv îi interzisese ridicarea mărfii.
În ceea ce priveşte susţinerile R.N.P. R. prin D.S. Prahova, potrivit cărora, reclamanta nu ar fi fost îndreptăţită la promovarea acţiunii, întrucât aceasta însăşi ar fi recunoscut că îi datorează o sumă de bani, vor fi înlăturate ca lipsite de relevanţă în raport de faptul că pârâta nu a formulat cerere reconvenţională şi nu a solicitat o eventuală compensare a creanţelor reciproce.
Referitor la pretinsa eludare a prevederilor art. art. 4 lit. a) si b) din actul normativ mai sus indicat, Înalta Curte va respinge această critică, reţinând că acestea nu sunt incidente în cauza dedusă judecăţii, motivat de faptul că, textele legale făcând trimitere la instituţii socialiste, au fost apreciate atât practica, cât şi de doctrina în materie ca fiind căzute în desuetudine, nemaigăsindu-şi aplicabilitatea în raport de noua realitate economică.
Cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 945 C. com., care prevăd că: "Acţiunile derivând din actele care sunt comerciale, chiar numai pentru una din părţi, se prescriu pentru toate părţile contractante, în conformitate cu dispoziţiile legii comerciale ", Înalta Curte reţine că acestea constituie norma generală în materia prescripţiei comerciale, legea specială, cea de imediată şi strictă aplicare, fiind Decretul nr. 167/1958, edictat ulterior C. com. şi cuprinzând termene de prescripţie mai scurte decât ale codului, de natură să corespundă mai bine şi mai eficient efervescenţei şi rapidităţii cu care se desfăşoară raporturile comerciale moderne.
În raport de cele anterior expuse, apreciind ca riguroasă şi fundamentată hotărârea atacată, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul declarat de pârâta R.N.P. R. prin D.S. Prahova şi în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. şi a dovezii depuse la dosar - chitanţa de onorariu avocaţial, să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă pentru derularea acestei faze procesuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta R.N.P. R. prin D.S. Prahova împotriva Deciziei nr. 7 din 27 ianuarie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Obligă recurenta-pârâtă R.N.P. R. prin D.S. Prahova la plata sumei de 1.200 lei către intimata-reclamantă SC P.T.V. SRL Valea Doftanei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2765/2011. Comercial. Acţiune în anulare a... | ICCJ. Decizia nr. 650/2011. Comercial → |
|---|
