ICCJ. Decizia nr. 650/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 650/2011
Dosar nr.24949/3/2007
Şedinţa publică din 15 februarie 2011
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. XX/2004, pe rolul Tribunalul Bucureşti, reclamanta SC F.G. SRL, în contradictoriu, cu Agenţia Naţională pentru Locuinţe a solicitat obligarea la plata sumei de 316.980 euro, în echivalent, suma reprezentând diferenţă plată şi penalităţi de întârziere la suma datorată.
Prin cererea reconvenţională, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 6.018.778.880 RON, penalităţi de întârziere pentru intervalul 29 august 2001 - 25 martie 2002.
Prin sentinţa nr. 627 din 7 februarie 2005, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a fost respinsă acţiunea principală ca fiind prescrisă; s-a dispus disjungerea cererii reconventionale; constituirea unui nou dosar, cu acordarea termenului de judecată, în vederea discutării suspendării cauzei în temeiul art. 42 Legea nr. 64/1995.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC F.G. SRL, ce a fost soluţionat prin decizia nr. 111 din 06 septembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 1080/2005 de Curtea de Apel Bucureşti, care a anulat ca netimbrat apelul reclamantei.
Prin decizia nr. 111/2006 pronunţată în Dosarul nr. 3744/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 64/1995.
În apel după casare, s-a pronunţat decizia nr. 530 din 20 octombrie 2006, de Curtea de Apel Bucureşti, care a admis apelul formulat, a desfiinţat sentinţa apelată; a respins excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, ca nefondată şi a trimis cauza pentru soluţionare în fond aceleiaşi instanţe, iar prin decizia nr. 609 din 08 februarie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 15586/1/2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul formulat împotriva deciziei atacate ca nefondat.
În fond după casare, cauza a fost înregistrată sub nr. 24949/3/2007.
Prin sentinţa nr. 5496 din 03 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti a admis cererea de chemare în judecată; a obligat pârâta-reclamantă la plata sumei de 3.593.777,51 RON debit, penalităţi şi dobânzi; a admis cererea reconventională formulată de Agenţia Naţională pentru Locuinţe; a obligat reclamanta-pârâtă la plata sumei de 598.852,18 RON penalităţi de întârziere; a compensat creanţele reciproce şi a obligat pârâta-reclamantă Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata sumei de 2.994.925,33 RON; a compensat cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că între părţi a intervenit contractul de antrepriză nr. YY/2000, modificat prin actul adiţional din anul 2001, în condiţiile stipulate în contract s-a convenit executarea de lucrări suplimentare faţă de suprafaţa de 7.823,40 mp iniţial contractată, cu 888,68 mp; că recalcularea valorii contractului nu se putea efectua decât în condiţiile art. 9 alin. (3) H.G. nr. 810/1998 şi, întrucât plata contravalorii lucrărilor s-a efectuat la nivelul anului 2000, preţurile de execuţie au fost mai mici decât cele efectiv suportate de antreprenor.
S-au reţinut concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, iar cu privire la cererea reconventională s-a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 4.1 din contract, în sensul că termenul de finalizare al lucrărilor era 31 mai 2001, iar procesul-verbal de recepţie finală s-a încheiat la data de 25 martie 2002, cu o întârziere de 10 luni. Creanţele reciproce s-au compensat în temeiul dispoziţiilor art. 1.144 C. civ., obligând pârâta-reclamantă la plata diferenţei.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel părţile, invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 158 din 22 martie 2010 a admis apelul reclamantei SC F.G. SRL, a modificat în parte sentinţa atacată în sensul că a admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat reclamanta SC F.G. SRL la plata sumei de 95.086,50 RON penalităţi de întârziere.
A compensat creanţele reciproce şi a obligat pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata sumei de 3.498.691,07 RON diferenţă.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A respins ca nefondat apelul formulat de Agenţia Naţionala pentru Locuinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, în determinarea despăgubirilor cuvenite cu titlu de penalităţi de întârziere în executarea lucrărilor faţă de termenul de scadenţă din 9.09.2001, calculate prin raportare la termenul limită 25 martie 2002, deşi, în mod corect s-a reţinut culpa SC F.G. SRL în nerespectarea termenului de finalizare contractual, au fost reţinute greşit concluziile expertizei.
S-a mai reţinut că, pârâta-reclamantă nu a probat susţinerile referitoare la plata integrală a valorii contractului aşa cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 1/2001, inclusiv a sumei de 3.186.010,40 RON reprezentând valoarea suprafeţelor construite în plus faţă de cele iniţial contractate, la cererea beneficiarului care a solicitat schimbarea proiectului de execuţie, suprafaţa efectiv construită fiind cu 11% mai mare decât suprafaţa iniţial contractată.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta SC F.G. SRL şi pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ..
Prin motivele de recurs, reclamanta critică soluţia instanţei de apel sub aspectul menţinerii, de către instanţa de apel, a soluţiei date de prima instanţă cererii reconvenţionale a pârâtei.
Mai susţine reclamanta că nu datorează penalităţi de întârziere, deoarece, în opinia sa, nu este vinovată de depăşirea termenului contractual de executare a lucrărilor de construire prevăzute de contractul de antrepriză generală din 28 iunie 2009 pentru realizarea lucrărilor de locuinţe din programul Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe.
În ceea ce priveşte recursul pârâtei, se critică soluţia instanţei de apel sub aspectul greşitei interpretări a actului juridic dedus judecăţii, apreciindu-se că hotărârea a fost dată cu încălcarea, respectiv aplicarea greşită a legii, întrucât în mod nelegal instanţele au respins cererea privind efectuarea unui raport de contraexpertiză.
De asemenea, mai susţine pârâta că, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, în ceea ce priveşte plata integrală a valorii contractului încheiat între părţi.
Analizând critica adusă deciziei atacate, Înalta Curte constată că aceasta este fondată în ceea ce priveşte pct. 7 art. 304 C. proc. civ. pe care se întemeiază recursului pârâtei, însă pentru asigurarea garanţiei unei judecăţi unitare se impune şi admiterea recursului reclamantei, pentru următoarele considerente:
Art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., invocat în mod expres de părţi, admite că modificarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Dintre criticile formulate, Înalta Curte va lua în examinare susţinerile recurentei-pârâte cu privire la contrarietatea motivării deciziei cu referire la îndeplinirea obligaţiei de plată integrală a valorii contractului de către pârâtă, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional încheiat de părţi, precum şi în ceea ce priveşte reducerea penalităţilor la care a fost obligată reclamanta, de la suma de 598.852,18 RON la suma de 95.086,50 RON, singurul argument fiind că prima instanţă ar fi reţinut greşit concluziile expertizei.
Din examinarea actelor dosarului în raport cu aceste critici ce vizează nelegalitatea, se constată că instanţa de apel nu a analizat condiţiile îndeplinirii obligaţiei de plată în cauza de faţă, în acest sens nu se poate stabili cu exactitate dacă aceste obligaţii s-au executat la timp, iar considerentele pentru care instanţa a redus penalităţile de întârziere, precum şi motivul pentru care s-a apreciat că acestea se calculează de la data de 9 septembrie 2001, nu au fost argumentate, acestea nu rezultă din motivarea hotărârii, în raport de analiza soluţiei şi a argumentelor ce au constituit fundamentul convingerii instanţei.
În acest context, se constată că susţinerile recurentei-pârâte privind contrarietatea motivării hotărârii, precum şi faptul că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sunt fondate, astfel că, această contradicţie afectează soluţia pronunţată, sens în care se impune, potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ. administrarea de noi probatorii, urmând ca toate criticile formulate de părţi să fie avute în vedere de către instanţa de apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ..
Toate aceste aspecte care nu au fost analizate, urmează să fie lămurite de instanţa de apel prin analiza probelor noi ce se vor administra, având în vedere că această analiză se impune atât pentru examinarea acţiunii principale cât şi pentru analiza cererii reconventionale.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) şi art. 315 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamanta SC F.G. SRL Bucureşti şi de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe Bucureşti, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta SC F.G. SRL Bucureşti şi de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 158 din 22 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2771/2011. Comercial. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 589/2011. Comercial → |
|---|
