ICCJ. Decizia nr. 3136/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3136/20110
Dosar nr.22088/3/2008
Şedinţa publică din 5 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC A.C. SA, a chemat în judecată pe pârâţii P.C.A. şi SC S.B. SRL, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 4.874.238,47 RON, echivalentul a 1.338.267,66 euro cu titlu de penalităţi de întârziere datorate în baza contactului de lucrări de execuţie din 1 iunie 2004.
Susţine reclamanta că în baza contractului încheiat, M.L. GmbH şi SC S.B. SRL s-au obligat în solidar să plătească contravaloarea lucrărilor de antrepriză, iar ca urmare a unei novaţii încheiate la 3 mai 2005, pârâtul P.C.A. s-a obligat personal, în calitate de nou debitor, înlocuind pe M.L. GmbH, să plătească contravaloarea facturilor în sumă de 330.947,61 euro.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa comercială 2481 din 13 februarie 2009, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului P.C.A., a admis în parte acţiunea obligând pe pârâta SC S.B. SRL la plata sumei de 966.164,31 RON echivalentul sumei de 265.269,43 euro, a respins acţiunea împotriva pârâtului P.C.A. şi a obligat pe pârâta SC S.B. SRL la 12.852,98 RON cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin contractul de novaţiune încheiat la 3 mai 2005 s-a reţinut că facturile înaintate de către antreprenor sau furnizorii de materiale spre aprobare şi plată, aprobate şi acceptate la plată de M.L. GmbH să fie înmânate pârâtului P.C.A., care va efectua plata din contul său personal, mai puţin TVA; nu s-a convenit însă prin novaţie şi obligaţia de plată a penalităţilor stabilite în contractul de execuţie ci s-a realizat o delegaţie imperfectă.
A mai reţinut Tribunalul că pârâta SC S.B. SRL nu se poate prevala de lipsa confirmării facturilor de către M.L. GmbH cât timp nu s-a formulat obiecţiuni din partea utilizatorului, iar prin sentinţa comercială nr. 10805 din 1 octombrie 2007, rămasă definitivă. Tribunalul Bucureşti a dispus obligarea pârâţilor P.C.A. şi SC S.B. SRL la plata sumei de 265.269,42 euro reprezentând contravaloarea facturilor pentru a căror plată au fost pretinse penalităţile de întârziere în prezenta cauză. Însă, deşi penalităţile curg până la achitarea debitului principal, art. 4 din Legea nr. 469/2002 le limitează la cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia comercială 441 din 10 noiembrie 2009, a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtei SC S.B. SRL, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins acţiunea şi faţă de această pârâtă.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă, că în contractul de execuţie de lucrări SC S.B. SRL avea calitatea de utilizator, iar facturile au fost emise de reclamantă beneficiarului, în calitate de finanţator al lucrărilor, obligaţia de plată revenind acesteia după încheierea actului adiţional din aprilie 2005, în condiţiile în care finanţatorul confirma facturile emise Cum dovada confirmării facturilor nu a fost făcută de pârâta M.L. GmbH, în sarcina pârâtei SC S.B. SRL nu s-a născut obligaţia de plată.
Curtea de apel a considerat că emitenta unei hotărâri judecătoreşti prin care pârâţii SC S.B. SRL şi P.C.A. au fost obligaţi la contravaloarea facturilor emise nu îndreptăţeşte pe reclamantă la plata penalităţilor fără a pune în discuţie noul raport obligaţional, cum a fost reglementat de actul adiţional şi contractul de novaţiune.
În privinţa apelului reclamantei, instanţa de apel a considerat că pârâtul P.C.A. şi-a asumat obligaţia de plată în condiţiile contractului de execuţie, pentru facturile aprobate şi primite de la finanţator fără însă a exista în sarcina acestuia obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere, fără actul normativ să prevadă expres o clauză penală.
Cu privire la plata integrală a penalităţilor, Curtea de Apel a reţinut prevederile art. 4 din Legea nr. 469/2002 în vigoare la momentul încheierii contractului prin care totalul penalităţilor de întârziere nu poate depăşi cuantumul sumei conform căreia sunt calculate.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat greşit contractul de execuţie de lucrări prin care pârâta SC S.B. SRL s-a obligat în solidar cu M.L. GmbH, lipsa confirmării facturilor nefiind o cauză de exonerare de plată a nici a societăţii comerciale, dar nici a pârâtului persoană fizică ce a recunoscut existenţa debitului.
Mai susţine recurenta că instanţa de apel a nesocotit puterea de lucru judecat a sentinţei comerciale nr. 10805/2007 a Tribunalului Bucureşti, rămasă irevocabilă, a nesocotit prevederile contractuale care obligau atât pe utilizator, cât şi pe beneficiar la plata facturilor, obligaţie solidară faţă de care era nerelevantă emiterea facturilor pe numele uneia dintre aceştia.
În privinţa neconfirmării facturilor, recurenta apreciază greşita interpretare a forţei obligatorii a contractului şi a executării cu bună credinţă a convenţiilor, omisiunea confirmării nefiind exoneratoare de răspundere.
Mai susţine recurenta că în mod greşit a reţinut instanţa de apel lipsa obligaţiei de plată a penalităţilor a pârâtului P.C.A., câtă vreme contractul de novaţie confirma prevederile contractului de execuţie iar în art. 6, greşit interpretat de instanţa de apel, se făcea referire la penalităţile de întârziere, pârâtului recunoscându-se un drept de retenţie până la recuperarea integrală a sumelor plătite, penalităţi de întârziere şi oricăror alte daune.
Ultima critică formulată de recurentă, se referă la cuantumul penalităţilor, susţinându-se că instanţa de apel a concluzionat greşit asupra lipsei dispoziţiei exprese prin care cuantumul penalităţilor pot depăşi debitul principal.
Recursul este fondat şi va fi admis pentru următoarele considerente ce se vor expune:
Sub aspectul temeiului convenţional al litigiului se reţin următoarele:
Prin contractul de execuţie de lucrări 348 din 1 aprilie 2004, s-a stabilit un raport tripartit între SC S.B. SRL în calitate de utilizator, M.L. GmbH în calitate de beneficiar şi SC A.C. SA prin care executantul se obliga să execute, să finalizeze şi să întreţină toate lucrările de construcţii montaj pentru obiectivul de investiţii iar beneficiarul şi utilizatorul se obligau să plătească preţul (clauza 2.1. şi 2.3. din contract).
Modalităţile de plată au fost prevăzute în clauza 18.1 lit. e) din contract (dosar fond) care stipula că utilizatorul şi beneficiarul au obligaţia de a efectua plata în termen de 7 zile de la primirea facturii, însoţită de situaţiile de lucrări confirmate de reprezentantul utilizatorului. Clauza 18.4 alin. (3) (dosar fond) prevedea că situaţiile de plată lunare să fie confirmate de către utilizator sau beneficiar în termen de 2 zile lucrătoare de la predarea lor, iar divergenţele să fie rezolvate de părţi până cel târziu după 28 zile.
Prin acelaşi act de voinţă, părţile au convenit asupra penalităţilor de întârziere clauza 22.2 prevăzând ca în cazul în care utilizatorul sau beneficiarul nu onorează facturile în termen de 28 de zile de la expirarea perioadei prevăzute la clauza 18.1 penalităţile de 0,5% pe zi de întârziere curg de la data scadenţei până la data efectuării plăţii (dosar fond). În clauza 24, părţile au înţeles că în cazul cesiunii drepturilor şi obligaţiilor, acestora nu va exonera pe nicio parte de obligaţiile asumate prin contract.
Prin actul adiţional încheiat în aprilie 2005, s-a prevăzut, printre altele, modificarea clauzei 18.4 alin. (2) şi (4), prin art. 5, care stipula ca plata facturilor confirmate de M.L. GmbH, în cazul în care acesta întârzie peste termenul contractual, să fie asigurată de SC S.B. SRL, urmând ca aceştia să-şi regleze plăţile şi încasările. Totodată art. 2 din actul adiţional menţionează că celelalte clauze ale contractului nr. 348 din 1 aprilie 2004 care nu contravin prevederilor din actul adiţional rămân valabile.
Pe de altă parte, prin contractul de novaţiune, încheiat la 3 mai 2005, pârâtul P.C.A., persoană fizică, în calitate de nou debitor, în temeiul prevederilor art. 1128 – art. 1137 C. civ., s-a obligat să efectueze din contul său personal plata facturilor aprobate şi acceptate la plată de către M.L. GmbH în conformitate cu prevederile contractului de execuţie, mai puţin TVA [art. 2 lit. b), c), d) din contractul de novaţiune – dosar fond].
Prevederile art. 6 din acest contract stabileau raporturile dintre debitori, P.C.A. beneficiind de un drept de retenţie asupra construcţiei, până la data recuperării integrale a sumelor plătite, a penalităţilor de întârziere şi a oricăror alte daune ce i s-au adus (dosar fond).
Totodată contractul de novaţiune a prevăzut expres în dispoziţiile finale că acesta nu modifică clauzele contractului de execuţie şi actului adiţional.
În raport de aceste reglementări se vor stabili temeiurile răspunderii – contractuale.
Specific novaţiei subiective astfel încheiate, este alăturarea unui nou debitor, transformând astfel raportul juridic, prin adăugarea la cel preexistent a unui nou raport obligaţional, astfel cum instanţa de fond a remarcat. Prin această delegaţie imperfectă debitorii iniţiali nu sunt descărcaţi de obligaţia asumată faţă de delegatar, aşa încât solidaritatea codebitorilor continuă să existe.
Pe de altă parte, deşi prin novaţie se stinge vechea obligaţie care este înlocuită cu una nouă, se constată că în mod expres părţile au prevăzut în dispoziţia finală a contractului, că prin acesta nu se modifică clauzele contractului de execuţie din 1 iunie 2004, anexele acestuia şi actele sale adiţionale.
Explicit părţile au prevăzut că P.C.A. are un drept de retenţie asupra construcţiei, pentru plăţile făcute în contul M.L. GmbH între care, a menţionat şi penalităţile de întârziere şi a oricăror daune i se aduce, prin neîndeplinirea de către M.L. GmbH a obligaţiilor din contractul de novaţie, din contractul de execuţie sau din contractele încheiate cu furnizorii de materiale, echipamente şi dotări.
În mod greşit instanţele de fond au interpretat voinţa părţilor şi au considerat lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului P.C.A., restrângând examinarea dispoziţiilor contractului de novaţie la obligaţiile asumate în art. 3. Fără o analiză sistematică a întregului contract, în raport de prevederile art. 982 C. civ., ale art. 6 şi dispoziţiile finale din contract, prin care nu au fost înlăturate prevederile clauzei 22 şi prin care în mod expres s-a prevăzut dreptul noului debitor de a se regresa pentru penalităţile de întârziere plătite şi calculate daune care-i sunt pricinuite de neîndeplinirea de către M.L. GmbH a obligaţiilor asumate, instanţele de fond au ajuns la concluzii nefondate.
Instanţa de apel pornind de la ipoteze greşite, în silogismul său, a nesocotit voinţa părţilor. Nu facturile emise de antreprenor formau obiectul confirmării de către reprezentantul utilizatorului, ci astfel cum prevederile clauzei 18.1 şi 18.4 din contract stipulau, situaţiile de lucrări şi situaţiile de plată lunare se confirmau de utilizator sau beneficiar.
Pe de altă parte, evitând să analizeze raportul juridic şi prin prisma prevederilor art. 970 C. civ., instanţa de apel acceptă rediscutarea chestiunilor privind neconfirmarea situaţiilor de lucrări.
Apare cu evidenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, a sentinţei comerciale nr. 10805/2007 a Tribunalului Bucureşti, debitul datorat de părţi reprezentând neplata facturilor, aşa încât discuţia relativă la confirmarea sau nu a lucrărilor nu se mai poate antama. Reluând chestiunea deja tranşată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, instanţa de apel a interpretat greşit clauzele contractuale relativ la confirmarea facturilor de către M.L. GmbH ai asupra obligaţiei solidare stabilită prin clauza 18.1 şi 22.2 din contractul de execuţie de lucrări. De altfel, este surprinzătoare o altă interpretare decât cea a solidarităţii codebitorilor în obligaţiile comerciale, cu atât mai mult cu cât stipulaţiile contractuale citate includeau utilizatorul sau beneficiarul obligaţi a face plata.
În privinţa cuantumului penalităţilor instanţele s-au rezumat a aplica prevederile art. 4 din Legea nr. 469/2002, fără a analiza în ce măsură clauza 22 din contract avea sau nu o dispoziţie care permitea calculul penalităţilor dincolo de cuantumul sumei asupra căreia se calcula.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat împotriva deciziei nr. 441 din 10 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, va casa Decizia menţionată şi sentinţa comercială nr. 2481 din 13 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.
În rejudecare, instanţa de fond va stabili în raport cu prevederile contractului de novaţie în ce măsură noul debitor este solidar răspunzător de penalităţile de întârziere şi totodată va stabili aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 469/2002 în raport cu dispoziţiile clauzei 22.4 din contract.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC A.C. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 441 din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Casează Decizia atacată şi sentinţa comercială nr. 2481 din 13 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 992/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3155/2011. Comercial → |
|---|
