ICCJ. Decizia nr. 345/2011. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 483 din 4 martie 2008, Tribunalul Comercial Cluj a respins excepția invocată de SC C.F.R.T. SA București, privind necompetența materială a instanței, precum și excepția inadmisibilității acțiunii.
Acțiunea reclamantei SN T.F.M.C.F.R. SA Cluj-Napoca a fost admisă în parte, dispunându-se evacuarea pârâtei SC C.F.R.T. SA București din spațiile cu caracter lucrativ și administrativ menționate în anexa 1A la contractul de închiriere din 29 decembrie 2005 spații situate în terminalul Cluj și Agenția T.C. Cluj.
De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 1.113.742,47 RON despăgubiri pentru perioada 1 ianuarie 2005 - 31 martie 2007.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței a fost admis în parte prin decizia nr. 194 din 21 octombrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, care a schimbat sentința în parte, în sensul că s-a luat act de renunțarea reclamantei la petitul privind evacuarea pârâtei, menținându-se restul dispozițiilor sentinței.
Prin aceeași decizie au fost respinse excepțiile necompetenței materiale și a prematuritătii acțiunii.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere precizările depuse de intimata-reclamantă potrivit cărora a înțeles să-și mențină doar pretențiile privind plata despăgubirilor și să renunțe la cererea privind evacuarea pârâtei.
Referitor la excepția necompetenței materiale a instanței s-a considerat că este nefondată deoarece pretențiile deduse judecății derivă dintr-un contract de închiriere derulat între părți, contract care nu conține o clauză compromisorie, având incidență prevederile art. 17 din contract raportate la cele ale art. 10 pct. 2 C. proc. civ..
De asemenea, s-a reținut, că reclamanta a respectat prevederile art. 720 C. proc. civ., iar faptul că ulterior concilierii directe, prin acțiune reclamanta și-a majorat pretențiile nu are relevanță sub aspectul valabilității procedurii concilierii prealabile directe.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor datorate cu titlu de chirie s-a constatat că instanța a avut în vedere prevederile contractuale existente între părți și Hotărârea nr. 4 din 12 aprilie 2006 prin care s-a aprobat reactualizarea tarifelor de închiriere pentru spațiile aparținând reclamantei.
împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, care a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în susținerea cărora a arătat următoarele:
Excepția de necompetență generală a instanțelor de judecată a fost greșit soluționată, în condițiile în care - la data sesizării instanței -contractul părților expirase, iar singurul act în vigoare era Convenția nr. 2.4 a/117/2002, care reglementa toate relațiile dintre părți, deci și modalitatea de plată a chiriei.
Excepția prematuritătii acțiunii trebuia să fie admisă, în condițiile în care convocarea la reziliere s-a realizat pentru o sumă mai mică decât cea care a format obiectul acțiunii.
Ambele instanțe au soluționat litigiul fără a se intra în cercetarea fondului, în condițiile în care sumele solicitate au fost contestate, arătându-se că toate calculele sunt greșite.
A susținut că din tabelele anexate la cererea introductivă s-a calculat cuantumul chiriei pentru mai multe locații în timp ce litigiul privește doar bunurile situate în locația Cluj.
De asemenea, Hotărârea nr. 4 din 12 aprilie 2006 nu a fost depusă la instanța fondului și nu i-a fost comunicată astfel că nu și-a putut efectua apărările necesare.
Suma datorată, a susținut recurenta, este mult mai mică decât cea acordată de instanță.
Recurenta a arătat că în cauză a operat tacita relocațiune câtă vreme a fost lăsată să folosească bunurile și a emis facturi conform contractului, astfel că valoarea chiriei nu putea fi majorată.
Prin decizia nr. 468 din 9 februarie 2010, înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC C.F.R.T. SA București împotriva deciziei nr. 194 din 21 octombrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.
în motivarea acestei soluții, instanța de recurs a reținut următoarele:
în ce privește soluția dată de instanțele anterioare excepției de necompetență a .instanțelor judecătorești în soluționarea litigiului a constatat că ambele instanțe au apreciat corect că, în contextul în care raporturile juridice dintre părți derivă din contractul de locațiune din 29 decembrie 2005 sunt incidente prevederile art. 17 din contract.
Astfel, potrivit prevederilor menționate, părțile au convenit că litigiile de orice fel izvorâte din convenție sunt de competența instanțelor de drept comun.
Cum, potrivit dispozițiilor art. 10 pct. 2 C. proc. civ., în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locațiune a unui imobil, competența aparține instanței de la locul unde se află imobilul, în mod corect s-a stabilit competența în favoarea Tribunalului Comercial Cluj.
Ambele instanțe au statuat corect că prin convenție părțile nu au inserat o clauză compromisorie așa cum au procedat în cazul Convenției cadrul nr. 2.4 a/117/2002 care reglementează activitatea de transport combinat cale ferată - șosea.
Instanța de recurs, a constatat că nici critica privind greșita soluționare a excepției prematurității acțiunii nu poate fi primită deoarece reclamanta a respectat prevederile art. 720 C. proc. civ. privind concilierea directă prealabilă prin efectuarea procedurii;
De altfel, recurenta nu a contestat că nu s-ar fi efectuat procedura, ci doar faptul că valoarea pretențiilor solicitate în instanță este mai mare decât cea care a făcut obiectul concilierii, situație ce nu are relevanță în condițiile în care niciuna din sume nu a fost recunoscută.
în ce privește cuantumul datorat stabilit de instanțe ca valoare pentru lipsa de folosință a activelor închiriate, cuantum contestat de recurentă, înalta Curte a constatat că nu poate face obiectul analizei în această fază procesuală pentru că s-ar impune aprecieri asupra probelor administrate în cauză, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 304 C. proc. civ. care limitează controlul judiciar al instanței de recurs doar la aspectele de nelegalitate așa cum ele sunt reglementate la pct. 1-9 ale textului menționat.
în fine, a arătat că așa cum au stabilit instanțele în fond și în apel, pârâta datorează despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință a activelor, pentru perioada în care le-a folosit fără titlu, neputându-se primi critica recurentei potrivit cu care cauza nu ar fi fost soluționată în fond.
împotriva deciziei nr. 468 din 9 februarie 2010, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a formulat contestație în anulare pârâta-recurentă SC C.F.R.T. SA Otopeni, întemeindu-se pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. și solicitând admiterea acesteia, anularea deciziei contestate și admiterea recursului său.
în motivarea contestației, contestatoarea arată că atât înalta Curte de Casație și Justiție cât și celelalte două instanțe care s-au pronunțat în cauză au rămas pasive la obligația lor de a analiza și soluționa fiecare pretenție dedusă judecății, iar argumentele oferite de acestea sunt criticabile.
Susține că instanțele de fond și de apel au soluționat eronat litigiul fără a intra în cercetarea fondului și fără a dispune administrarea probei cu expertiza contabilă, pe care o consideră pertinentă, concludentă și utilă cauzei, deoarece:
Din tabelele anexate la cererea introductivă de instanță de către intimata-reclamantă, pentru justificarea calculului sumei de 1.113.742,47 RON, rezultă că, pentru anul întreg 2006 și primul trimestru din 2007, societatea sa datorează pentru locația din Cluj - (Arum și Cluj Nord - Est) suma de 395.742,45 RON și nu 1.113.742,47 RON.
De asemenea, instanțele nu au observat Calculele chiriei datorate de către C.F.R.T.-terminal Cluj pe anii 2006 și 2007 existent la dosar, precum și faptul că suma solicitată prin cererea de chemare în judecată cu titlu de despăgubiri 1.113.742,47 RON cuprinde calculul chiriei și pentru terminalele din Baia Mare, Oradea, Zalău și Turda, nu numai chiria aferentă terminalului din Cluj (Arum și Cluj Nord-Est).
în fine, consideră că societatea sa pentru perioada 01 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2006 și primul trimestru din 2007, pentru folosința bunurilor din locația Cluj (Arum și Cluj Nord-Est) datorează intimatei-reclamante suma de 21.178 RON, ce a fost calculată de ea potrivit art. 3 din contractul de închiriere din 29 decembrie 2005 și dispozițiilor convenției nr. 2.4.a/117/2002.
Asupra contestației în anulare astfel formulată înalta Curte constată următoarele:
Referitor la excepția inadmisibilității contestației în anulare, formulate de intimata SN T.F.M.C.F.R. SA, instanța, examinând-o apreciază că nu este întemeiată și o respinge ca atare.
în ceea ce privește contestația în anulare promovată de SC C.F.R.T. SA, pe fondul cererii, analizând susținerile contestatoarei, constată că nu sunt întemeiate pentru considerentele ce vor fi arătat în continuare:
Motivul de contestație prevăzut de art. 318 (1) teza 1 C. proc. civ., în sensul că dezlegarea dată pricinii de către instanța de recurs este rezultatul unei erori materiale are în vedere erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului cum ar fi: respingerea greșită a unui recurs ca tardiv, anularea greșită ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate și altele asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
Fiind vorba de un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretata extensiv și, drept urmare, pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată sau orice alte erori care să determine o reanalizare și reapreciere a probelor administrate în cauză.
Or, în speță, se constată că toate susținerile contestatoarei,- respectiv faptul că nu a fost analizată și soluționată fiecare pretenție punându-se în valoare rolul activ al instanței, că instanțele nu au intrat în fondul cauzei și că eronat instanța de recurs nu a dispus administrarea probei cu expertiza contabilă, admițând recursul și trimițând cauza spre rejudecare, atât timp cât din actele existente la dosar rezultă că se impune acest lucru,- țin în mod evident de administrarea probelor și analizarea cauzei pe fond, reprezentând chestiunea de judecată ce nu pot fi supuse examinării instanței, prin formularea prezentei căi de atac.
Motivul de contestație prevăzut de art. 318 alin. (1) teza 2 C. proc. civ. ce are în vedere omisiunea cercetării din greșeală a vreunuia din motivele de modificare sau casare, în situația respingerii sau admiterii numai în parte a recursului nu se regăsește nici el în susținerile contestatoarei, de vreme ce se constată că instanța de recurs, respingând ca nefondat recursul pârâtei, prezenta contestatoare, a analizat și respins argumentat fiecare dintre motivele de recurs formulate de recurenta-pârâtă, concluzionând că a face aprecieri asupra probelor administrate ar contraveni prevederilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., care limitează controlul instanței de recurs doar la aspecte de nelegalitate.
în fine, instanța de recurs a confirmat prin respingerea recursului, soluția pronunțată de celelalte două instanțe care s-au pronunțat în cauză,- de fond și de apel - în sensul că pârâta datorează despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință a activelor, pentru perioada în care le-a folosit fără titlu, neputându-se reține critica recurentei-pârâte conform căreia nu a fost soluționat fondul cauzei.
în consecință, față de cele mai sus arătate, contestația în anulare formulată de contestatoarea SC C.F.R.T. SA s-a respins ca nefondată, nefiind îndeplinite niciuna din cerințele art. 318 C. proc. civ., invocat de contestatoare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 758/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 304/2011. Comercial → |
|---|
